Creanga sau omul pe dos

Creanga sau omul pe dos Mareste imaginea.

Pe 1 martie 2016 se implinesc 179 de ani de la nasterea lui Ion Creanga.

Creanga sau omul pe dos - seductia unui discurs critic

Intre personalitatile literaturii si culturii romane al caror discurs critic, redactat in carti ori rostit in public, impresioneaza si seduc si astazi atat cercetatorul, cat si ascultatorul, se detaseaza exponential Zoe Dumitrescu-Busulenga.

In aceasta "intampinare" ne vom apropia cu spirit critic (analizand), dar si cu fascinatia nestinsa a voluptatii superior-intelectuale pe care am trait-o, ascultand, in cei peste 30 de ani de discurs critic rostit la celebrele Prelectiuni ale Junimii de la Iasi (Muzeul Literaturii Romane - Casa Pogor), incepand din 1976, atat de monografia Ion Creanga, aparuta la Editura pentru Literatura, in 1963, cat si de Prelectiunea Creanga - un artist cult, din 7 iunie 1989. Si-o vom face decupand din cele doua abordari (discurs redactat si discurs rostit) un element definitoriu, relevarea unei idei de esenta a scrisului humulesteanului: omul pe dos, omul si lumea anapoda.

Marturisind inca din intro-ul acestui discurs critic inspirat faptul ca "Opera lui Creanga este una din cele mai dificile din cate cunoaste literatura romana" (1, p. 9), Zoe Dumitrescu-Busulenga va realiza, totusi, monografia operei lui Ion Creanga.

Intre atatea elemente proprii doar acestui discurs critic, autoarea isi vertebreaza demersul si pe acea nota specifica lui Ion Creanga pe care o va observa in finalul micro-monografiei sale si Vladimir Streinu (2, apud 3, p. 34): "Poporul roman a putut face pe prostul de multe ori, fara sa fie (...) el stia sa faca pe prostul numai atat cat trebuia, pentru a putea dura in istorie. Este insasi formula de existenta a neamului nostru." Formula pe care Creanga o topeste genial in scrisul sau. Formula pe care o va analiza si autoarea monografiei in discutie si pe care o relevam si noi in paginile urmatoare.

Disimularea, paradoxul, echivocul, inocenta, reala, inocenta mascata, vorba in doi peri, cu atatea intelesuri, pe care doar apartinatorii unei "caste" speciale, a "povestasilor" populari, o recepteaza asa cum trebuie. E un cod anume. Un "blazon" pe care l-a primit de la "initiatii" acestui univers. De aceea si dificultatea intelegerii tainelor scrisului humulesteanului. "Ion Creanga e singur in felul sau in literatura noastra. Si poate si in complexul celorlalte literaturi. Omul e un original ca aparitie, ca temperament, ca personalitate artistica (...) E un neastamparat, cu firea si cu duhul, vorbeste mult si aproape numai in talcuri." (1, p. 27-28) Aceasta nota a personalitatii sale o mostenea, afirma autoarea monografiei, de la tatal sau, Stefan. "Ca personaj literar al Amintirilor putem intelege cate ceva despre conceptia lui laica, profana, neconformista, in legatura cu rosturile lumii, atat de deosebita de conceptia conventionala, sacra despre lume a sotiei sale Smaranda." (1, p. 28-29) Sunt doua atitudini de viata si creatie, total contrare. Stilul scrierilor lui Creanga va "beneficia" de aceasta bipolaritate.

Totul vine de departe, din istoria poporului al carui exponent este, al grupului social caruia ii apartine. E vorba de situatia "oarecum independenta a razesimii moldovenesti, a acelei razesimi mandre si coltoase, hatre si viclene..." (1, p. 31)

Aceste doua atitudini se "traduc" in discursul Amintirilor cel mai elocvent. Aici autorul vorbeste normal, cu sinceritate, evlavie si admiratie, cu emotie si duiosie despre mama sa, despre sat etc. Apoi "deodata incepe a vorbi altfel despre toti si despre sine. Ii ia pe toti peste picior..." (1, p. 42)

Cele mai reusite pasaje sunt considerate cele in care Creanga exagereaza constient, fie in dimensiunile fizice ale personajelor, fie atunci cand "alteori exagerarea atinge actiunile personajelor care frizeaza absurdul." (1, p. 45, s.n. ) Acesti nazdravani vad lumea "de-a-ndoaselea, ca Pacala. In opera lui Creanga ei se numesc Ochila, Mirauta din Grumazesti si Nica a lui Stefan a Petrei. Smintitii acestia aparenti sunt construiti pe temeiul paradoxului popular, care rastoarna datele realitatii pentru a-si putea rade de ea..." (1, p. 45). Pe parcursul demonstratiei in acest discurs critic, autoarea va mai aduce si alte exemple (Danila Prepeleac, Stan Patitul, Ivan Turbinca s.a.), neluand in seama insa personajul Pacala, din povestirea lui Creanga cu acelasi titlu, care demonstreaza, cu asupra de masura, prezenta omului pe dos. E o formula artistica noua, de fapt, o arta noua izvorata "din straturi de cultura milenara si atat de noua, incat contemporanii nici nu si-au dat seama ca e intr-adevar originala, atat in continutul, cat si in forma ei (...) viziunea despre lume, atitudinea fata de cultura pe care o reprezinta si constiinta lui artistica erau rasturnatoare pentru vremea aceea." (1, p. 50)

Astfel vom intalni "curiozitati de constructie", "asimetriile, lungimile, episoadele intercalate" ce dau compozitiei un aspect baroc. Apoi dialogul, comentariul ironic sau aluziv, paradoxurile, strigaturile satirice, ,un joc hazliu de aparente si esente". Aceste personaje hatre, pe dos, care vor invinge fortele obscure, au rol civilizator.

In galeria de personaje deja citate, "Danila Prepeleac este cea dintai incercare a lui Creanga de a face un om anapoda, un personaj care vorbeste si actioneaza in dodii, un prost si un hatru in acelasi timp." (1, p. 62, s.n.) Danila facea toate lucrurile pe dos. Nu mai dam acum exemplele prin care isi sustine demonstratia si Zoe Dumitrescu-Busulenga. Si "treburile lui sunt anapoda facute, ca si hotararile pe care le ia, si mai ales ca si vorbele pe are le spune. Din talcurile lui Danila intelegem adevarata lui structura, fiindca vorba lui in dodii este sugerata de Creanga in zicale, in moduri de exprimare fundate pe paradoxuri, deci pe termeni contrastanti, care se nuleaza sau se resping." (1, p. 63-64, s.n.) Tot ce intreprinde face in dodii, in subtext, datorita aerului mucalit din limbaj mai ales, vom afla dovezi care ne vor face sa ne indoim de prostia adevarata a personajului. E un model de latura bivalenta, nebun intelept, Danila Prepeleac.

Urmeaza Stan Patitul si el "un personaj hatru, in dodii" (s.n.). vorbirea sa pastreaza acel iz paremiologic, este voalata, in talcuri. Asistam apoi la transferul de limbaj si atitudine a comportamentului echivoc, pe dos, in dodii, proprii lui Stan, catre Chirica.

"Cu Ochila ne aflam in prezenta unui hatru urias, a unui gigant jovial". Facultatea cu care e inzestrat il defineste ca facand parte din oamenii pe dos, anapoda. Iata micro-discursul delicios al lui Ochila

"prin amestecul lui de naivitate si intelepciune facetioasa. Cuprinzand o viziune a lumii pe dos" (s.n.): "Iaca... toate lucrurile mi se arata gaurite ca sitisca si stravezii ca apa cea limpede; deasupra capului meu vad o multime nenumarata de vazute si nevazute; vad iarba cum creste din pamant; vad cum se rostogoleste soarele dupa deal, luna si stelele cufundate in mare, copacii cu varful in jos, vitele cu picioarele in sus si oamenii umbland cu capul intre umere. "

Harap Alb, personaj normal, va imprumuta si el, cu timpul, traind si nemurind alaturi de tovarasii sai de drum si de implinire a misiunii initiatice, comportamente, atitudini, expresii ale hatrilor ciudati. Portretul facut lui Ochila este elocvent in acest sens:

"Poate ca acesta-i vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora lui Pandila, din sat de la hitila, peste drum de Nimerila, ori din targ de la Sa-l-cati, megies cu Cautati si de urma nu-i mai dati. Ma rog, unui Ochila pe fata pamantului care vede toate si pe toti altfel de cum vede lumea cealalta. " Dincolo de inventia verbala, ametitoare, ce pare ca este fara limite omenesti,

"Personajul anapoda e definit foarte exact in aceste cuvinte, ceea ce dovedeste cunoasterea ca atare de catre scriitor a procedeului lumii pe dos..." (1, p. 86, s.n.) Aceste forte ale personajelor ce-l insotesc pe Harap Alb sunt puse in slujba sa, eroul bun, spre a infrange raul. 

"Prezenta raului in lume inseamna rasturnarea ordinii firesti, rasturnarea tuturor valorilor, intoarcerea lumii pe dos" (1, p. 87, s.n.) Iar infrangerea raului nu poate veni de la oameni obisnuiti, in viziunea aceasta a lui Creanga, care pun in slujba lor forte telurice, cu intelepciune si echilibru, pentru a-si indeplini "misiunea", ci de la acesti hatri, care sunt "personaje anapoda, pe dos, deci in afara lumii, sau in contratimp cu ea" (1, p. 88, s.n.) Aceasta idee, "decupata" de autoarea discursului critic in discutie, Zoe Dumitrescu-Busulenga, nu apartine acesteia, dupa cum si recunoaste, ci ea se "degaja din comentariul lui Creanga in momentul constituirii grupului si al indreptarii lui spre tara imparatului Ros: "Si gandesc eu ca din cinci nespalati cati merg cu Harap Alb, i-a veni el vreunul de hac (... ) Dar iar ma intorc si zic: mai stii cum vine vremea? Lumea asta e pe dos. / Toate merg cu capu-njos. "

"Acest comentariu expune cu toata intelepciunea si naivitatea lui de ton popular, am zice, bazele teoretice ale personajului anapoda, completand viziunea lui Ochila. Si iata cum se descopera intentia viguros protestatara si moralizatoare a lui Creanga intrupata in excelenta imagine artistica a personajului anapoda, atat de frecvent in opera sa si atat de putin gratuit, in ciuda celor spuse de unii critici estetizanti romani si straini." (1, p. 88, s.n.)

Trecand la analiza Amintirilor..., autoarea nuanteaza relatia dintre elementul documentar si partea de fictiune din acest discurs, precum si alternarea pasajelor lirice, evocatoare, cu cele comice, ce se potenteaza reciproc, tehnica a alternarii celor doua ritmuri de discurs literar, din care se detaseaza personaje active, utile, cumsecade, normale, precum si lumea railor, a betivilor, a lenesilor, a mancailor, observand si diferenta intre Fragmentul de biografie si textul Amintirilor... si ca aici

"Sursele rasului sunt doua:introducerea de fictiune este evidenta", va demonstra in capitolele ce vor urma cum personajul Nica este unul pe dos. "una din ele consta in comicul personajelor, pe care povestitorul popular le manuieste cum isi manuieste rapsodul popular irozii sau papusile, ingrosandu-le anumite trasaturi specifice. Cealalta sursa a rasului consta in specificul talentului de povestitor al lui Creanga". (1, p. 158) Prin mimare, comentariu, facand tot felul de aluzii la lucruri si elemente cunoscute de cei pe care-i cunoaste si carora apartine. "Autorul rade parca impreuna cu ei, nu de ei, sau rade cu satisfactie admirativa." (1, p. 159).

Lumea pe dos pe care ne-o aduce Creanga e generatoare de ras sanatos. Sa ne amintim de hazul lui Ochila cand ne ofera viziunea sa anapoda asupra lumii. Asemeni personajelor populare Pacala, Pepelea sau Nastratin care

"intreprind adeseori actiuni contrare celor asteptate, care provoaca rasul tocmai prin elementul imprevizibil, si aceasta viziune rasturnata a lumii da nastere aceleiasi reactii". (1, p. 165) Asemeni acestora sunt multe personaje analizate de autoare si numite si mai sus. Construirea personajelor anapoda ofera posibilitatea scriitorului de a transmite ceea ce nu-i era ingaduit. Aceasta se petrece "la adapostul unei prostii simulate", a inocentei sale autentice, prezentate din mai multe perspective in Mastile inocentei, (vezi 3) Prostia simulata a taranului roman, a poporului roman (vezi studiul deja citat, 2) s-a transformat la Ion Creanga intr-un mod de viata, o dominanta a scrisului si personalitatii sale artistice.

In acest sens, ideea de mai sus este ilustrata de mai toate personajele scrierilor sale. O fatarnica umilinta, o inocenta trucata. Identitatea intre atitudinea si viziunea scriitorului si personajele sale a fost demonstrata de mai multi cercetatori. Naratorul din Amintiri... se scuza" cu fatarnica umilinta ca asurzeste lumea cu taraniile lui. Mos Ion Roata simuleaza si el prostia pentru a-l infunda pe boier pana la sfarsit. Prin exagerarea acestei atitudini, s-au creat in literatura personajele anapoda." (1, p. 166, s.n.)

La fel se petrec lucrurile si cu Danila care "e comic fiindca dovedeste o gandire pe dos" (s.n.), cu Ivan Turbinca si mai cu seama cu Nica din Amintiri... care se autocaracterizeaza, singur, ca un personaj comic si pe dos: "Si-apoi mai aveam si alte bunuri: cand ma lua cineva cu raul, putina treaba facea cu mine; cand ma lua cu binisorul, nici atata; iar cand ma lasa de capul meu, faceam cate o draguta de trebusoara ca aceea, de nici sfanta Nastasia izbavitoarea de otrava nu era in stare a o desface cu tot mestesugul ei. Povestea aceea: un nebun arunc-o piatra in balta si zece cuminti n-o pot scoate... "

"Acelasi spirit se va pastra in povestitorul varstnic, care va ramane un poznas, un om mereu pus pe sotii si insufletit de intentii ludice." (1, p. 173) Altfel nu i-ar fi reusit memorabilele portrete din scrierile sale daca nu ar fi fost si parte din fiinta si personalitatea sa. (vezi in acest sens si 2, p. 175-l95, cap. Portretul scriitorului din povestiri si povesti).

Zoe Dumitrescu-Busulenga nuanteaza aceasta dominanta a scrisului lui Creanga, intr-un discurs potentat atat de exemple lamuritoare, cat si de comentarii proprii topite intr-un flux seducator al zicerii. Aceste nenumarate nuante utilizate de creator pentru crearea personajului anapoda "este de-a dreptul geniala". Si aceasta se vede si din felul cum utilizeaza materialul lingvistic. Astfel ca Ion Creanga, "stapanit de acelasi duh ghidus, se joaca nu numai cu logica structurilor umane, dand personajele in dodii, anapoda, rastoarna nu numai structurile sintactice si uluieste logica generala a raporturilor verbale dintre oameni, ci merge mai departe, consecvent cu stilul sau comic, satiric, si se joaca, plin de iscusinta si inventivitate, cu cuvintele in sine." (1, p. 180, s.n.)

Exagerarea, de cele mai multe ori, pana la absurd, "se extinde mai ales in construirea personajelor anapoda, cele cu viziunea hatra sau pe dos a lumii" (s. n. ), adica Ivan Turbinca, Danila Prepeleac, Ochila, Mirauta din Grumazesti si ultimul, "dar nu cel din urma, Nica a lui Stefan a Petrii".

Marturisirea autoarei, la peste 30 de ani de cand lucra pe textele lui Creanga, in 1989, la Prelectiunea despre Creanga, citata deja, putea surprinde: inca descopera sensuri noi, nuante care rotunjesc coloanele de forta ale studiului sau monografic. Iar ca una din ele, daca nu cea mai lamuritoare despre specificul scrisului lui Ion Creanga, ramane o "viziune care exprima o mentalitate - venind din strafunduri, din subconstientul colectiv, nu numai romanesc, ci si european". E vorba de "toposul lumii pe dos preluat in chip foarte interesant prin rasturnarea regulilor obisnuite".

Astfel revine si vorbeste "despre o viziune a lumii pe dos la Creanga pentru ca foarte multe lucruri se vad inversate, cu stiinta, probabil, invatase de la Eminescu cum se lucreaza un motiv, cum se construieste o tipologie". Da exemplu deja mult citatului Ochila, reluand faptul ca "viziunea lui este cea a lumii pe dos si lucrurile nu sunt intamplatoare". Apoi revine cu afirmatia ca "personajele acestea sunt mult mai numeroase decat ne putem inchipui in opera lui Creanga, personaje care fac totul de-a-ndoaselea ca Danila Prepeleac sau ca Ivan Turbinca".

De asemenea revine asupra autoportretului in paradox, prin Nica, personajul din Amintiri... , ca si la Mirauta din Grumazesti care "intra in aceeasi categorie a personajelor anapoda, a acelora care sunt intoarse pe dos in raport cu lumea normala, cu lumea supusa regulilor traditionale ale vietii sociale." (s. n.)

Si, concluzia studiului de-o viata asupra scrisului humulesteanului: "El se aseza in randul marilor prozatori chiar moderni, pentru ca toata aceasta viziune a lui pe dos, toate aceste indrazneli ne fac sa-l consideram un fel de clasic al absurdului." (s. n.)

Recitirea textului monografiei discutate, audierea Prelectiunii despre Creanga din 1989, ca si recursul la amintirile noastre din atatea zile si seri cu noroc in care ne puteam bucura de savoarea discursului critic al acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga, ne-au confirmat inca o data ce izvoare exceptionale asteapta sa ne intoarcem la ele. Aratam, intr-un portret dedicat acestei personalitati de a carei atentie si prietenie m-am bucurat in ani (vezi 4, p. 99-l09), cum "conferentiarul Zoe Dumitrescu-Busulenga ridica ochii spre in sus, cu un chip taiat marmoreean in linii clasice, armonice, privirea scaparand, fulgerand bland, daltuiri in cristal, fraze emblematice, cu miez si lucire, decupate parca din dictionare de expresii idiomatice. Nici o banalitate, nimic din ce-ai mai auzit, citit. Formulari memorabile care ordonau o arhitectura savanta si-n acelasi timp atat de plastica, atat de poetica, seducatoare (...) Nimic fortat, caznit, construit atunci, improvizat (...) Totul iesea ca dintr-un izvor fermecat. Era o flacara, o idee, o inima, un poem, un cantec rostit din sine, rostindu-se pe sine, minunand si bucurand lumea, infrumusetand-o, facandu-te sa fii fericit ca te afli impreuna in acelasi timp si loc. Astfel m-am vazut cucerit si de om si de discurs, sesizand repede unicul, fantasticul, extraordinarul, geniul. Din acest moment s-ar fi putut ca ratiunea sa nu-si mai arate rostul, ca si-ntr-o mare iubire, si de aici la idolatrizare, la exagerari suspecte, n-ar mai fi fost decat un pas. Ar fi putut fi si asa, dar cand argumentele se adauga din ce in ce mai convingatoare, lamuritoare, cand nu se arata nici un dezacord, nici o intunecare in atatia ani, din cand in cand macar mai trebuie sa nu ne ferim de cuvinte si cand simtim exceptia, forta, sa o recunoastem si s-o rostim." (4, p. 104-l05)

Argumente ce-au fost aduse si aici, acum, despre seductia unui discurs critic al acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga despre Creanga sau Omul pe dos.

Constantin Parascan

10 Iunie 2010

Vizualizari: 6400

Voteaza:

Creanga sau omul pe dos 1.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE