Credinta crestina stramoseasca ne-a salvat si ne va salva, atata timp cat o vom pastra!

Credinta crestina stramoseasca ne-a salvat si ne va salva, atata timp cat o vom pastra! Mareste imaginea.

Pentru foarte multi dintre romani Adormirea Maicii Domnului este o sarbatoare foarte importanta. In unele parti ale tarii, astazi exista traditia sarbatoririi zilei onomastice. Va uram ca Maica Domnului sa va fie alaturi pe calea manturii.

Stiu ca zbuciumul societatii romanesti se regaseste si in sufletul multor romani. Fiecare insa alege modul in care ii face fata.

Vreau sa va impartasesc modul in care o anumita categorie de romani au ales sa traiasca in credinta fundamental romaneasca.

Anul trecut, pe 13 august fara un motiv precis am plecat la Manastirea Sihastria (http://sihastria.mmb.ro/).

Pot sa recunosc cu umilinta ca nu cunosteam semnificatia zilei ce urma. Inca sunt multi romani care nu cinstesc in mod cuvenit sarbatorile de peste an. Eu ma numaram printre aceia care consideram zilele de sarbatoare drept zile libere. Erau cele mai potrivite pentru un mic si-o bere, care cel mai adesea se transformau in cativa mici si prea multe beri. Post, rugaciune? Pentru ce? Doar nu ma stiam bolnav de nimic!

Nu voi detalia asupra modului in care m-am trezit, cred ca fiecare dintre noi are propriile experiente si oricum nu-mi pot explica propriile resorturi.

Cert este ca in dimineata zilei de 13 august am pornit spre Sihastria. Drumul pana la Sihastria a avut pentru mine o insemnatate aparte. Zona este superba. Muntii grandiosi te izoleaza de civilizatie. In alte zone de munte exista semnal pentru telefonia mobila. Intr-un perimetru de 3 km in jurul Sihastriei singurele comunicatii civile posibile sunt pe telefonie fixa.

Odata ajuns, am observat ca este destul de aglomerat dar m-am gandit ca asa este la manastire. Eu vorbisem din Iasi cu un parinte-preot care ma asigurase ca daca doresc sa merg se poate dormi peste noapte la manastire.

Dupa ce m-am grabit sa vorbesc cu parintele staret si ulterior mi s-a dat o camera nu stiam ce sa mai fac. Am scos din nou telefonul dar pentru ca devenise inutil l-am bagat din nou in buzunar. Ce puteam sa fac? Mi-a venit in minte perioada armatei, macar acolo aveam televizor.

Mai aveam putin pana la masa asa incat m-am hotarat sa vizitez imprejurimile. Am inceput cu biserica. Frumoasa, uite ca mai exista inca una mai mica in care probabil se slujea inainte.

Mi-am continuat plimbarea in jurul bisericii ajungand in mica livada a manastirii. Cata organizare mi-am spus, eu am 500 mp acasa si nu reusesc sa-i organizez asa. Probabil organizarea porneste din cap.

Eh, ce gand sugubat! Ia sa mai vedem ce au p-aci. Un indicator ma ghideaza catre cimitirul manastirii unde se odihnesc printre altii parintii Paisie Olaru si Ilie Cleopa. Parca despre Cleopa am mai auzit undeva. Da, mai era un indicator spre chilia parintelui Cleopa.

Ia sa vizitez si chilia. Acolo am discutat cu un calugar care mi-a explicat cate ceva din viata si munca parintelui Cleopa.

Termin si aici. Ce sa mai fac? Vad un rand la care astepata mai multi oameni in fata unei camere dintr-un sir de camere. Ce se da aici? Ma apropii si aflu ca acei oameni asteapta sa se spovedeasca la parintele Ciprian. Aflu despre acest parinte ca are har, de aceea il urmeaza multi oameni prin tara. Mai exact, parintele Ciprian datorita abilitatilor sale a fost “luat la Bucuresti” de Patriarh. De aceea oamenii incearca sa discute cu dansul atat la Bucuresti cat si la Sihastria.

M-am asezat si eu la rand. Cand plecasem din Iasi era cald asa cum este si anul acesta. O caldura caniculara, aproximativ 30 de grade. Adevarat ca in dimineata in care am plecat se racise si in Iasi. La manastirea Sihastria insa persoanele care asteptau sa se spovedeasca se inveleau cu paturile luate din camera. Se racise peste zi neobisnuit de mult.

Asteptand la rand am ascultat ce discutau ceilalti. Vorbeau despre greutatile si incercarile lor. Despre cum au postit in aceasta perioada, despre familiile lor, locurile din care au venit. Unii venisera din zona Banatului, altii din Muntenia sau Dobrogea si cei mai multi erau din Moldova. Am inceput sa ma gandesc si eu la ce as putea sa spun la spovedanie, la faptul ca nu am postit, ca oricum mai dura mult pana sa imi vina si mie randul, ca imi era destul de frig si am zis ca mai bine sa plec. Ma spovedesc altadata.

Am epuizat tot ceea ce aveam de vazut in jurul meu. Ma grabisem, asa cum faceam in viata de zi cu zi si ca de obicei eram pregatit sa ma apuc de altceva. Dar altceva nu mai era de facut. Am realizat ca zilnic alerg, dar cu ce rost? Intr-o zi tot in acelasi punct ajung.

M-am asezat pe o banca. Ma gandeam sa o pornesc inapoi spre casa. Eram putin suparat si nu intelegeam de ce.

Primul gand a fost acela al inutilitatii drumului facut. Lasasem totul balta in ziua respectiva ca sa plec singur spre o manastire. Iata ca aici toata lumea a venit cu familia. Eu de ce venisem singur? Raspunsul era evident pentru mine. Cum de ajunsesem totusi intr-un asemenea impas in interiorul familiei? O seriei de decizii eronate. “Organizarea porneste din cap”. De ce imi tot revine gandul acesta?

In sfarsit, ar trebui sa plec. Oricate probleme as avea, nu le pot rezolva de aici. M-am ridicat, am vorbit cu calugarul Sofronie care se ocupa de cazari i-am spus ca trebuie sa plec si i-am predat cheia. Ma indreptam spre poarta. Acolo se afla un cort cu literatura religioasa. Cum cartile au constituit intotdeauna un interes pentru mine m-am oprit sa le frunzaresc putin. Am si cumparat cateva. M-am reasezat pe o banca si am inceput sa citesc mai amanuntit. Sofronie sau un alt calugar a trecut pe langa mine si m-a chemat la trapeza (la masa). Am mancat si mi-am reluat lectura pe banca. Apoi, pe la 18.00 a inceput slujba si am intrat in biserica.

Atunci, in biserica am vazut si am simtit ceva cu care nu eram familiarizat. In primul rand, tumultul meu sufletesc poate sa scada si chiar sa fie inlocuit de liniste in afara unor explicatii rationale. Am inceput sa ma simt chiar bine.

In al doilea rand, am descoperit in jurul meu o alta categorie de romani, familisti cu unul sau mai multi copii care au stat ore in sir in biserica. Copii care aveau rabdarea necesara pentru a sta atatea ore linistiti.

Nu-mi venea sa-mi cred ochilor. Eu cunosteam romanul de Duminica, care in cel mai bun caz merge la Biserica, aprinde o lumanare sta un pic sau pana la sfarsitul slujbei si pleaca acasa. Dar cunosteam si familiile la fel de normale de romani care la fel ca si ai mei mergeau la biserica la Pasti sau pentru cate o pomenire. Pentru care Duminica, in functie de anotimp, au prilejul de a sta la televizor sau merge la “iarba verde” pentru un “gratar”.

Eu stiam ca studentii la teologie, batranii mai ales femeile si oamenii aflati in necazuri au o atitudine mai religioasa.

Pe masura ce se intuneca, sentimentul de unitate in credinta, crestea! In interiorul Bisericii eram toti unul, de la copiii la varstnici.

Trecuse de miezul noptii si slujba nu se terminase. Am iesit din Biserica si m-a lovit racoarea noptii intarita de raceala muntilor. Atunci am privit in jur si am inteles ca acestea sunt radacinile poporului nostru si ale Romaniei: credinta nestramutata a acestui neam in Dumnezeu, rugaciunile curate din lacasurile manastiresti, muntii, familia crestina cu tot ce implica aceasta.

Dis-de-dimineata am mers din nou la slujba. Nu am mai regasit sentimentul din ajun. In schimb am descoperit un alt segment de credinciosi. Cei care practica turismul religios. Imbracati sport, cu aparat de fotografiat sau telefoane, s-au inchinat la icoane s-au plimbat prin curtea manastirii s-au urcat in masini si au plecat.

M-am gandit sa nu ii judec pentru ca nici macar asa ca ei nu eram eu. Oricum, m-am gandit ca e bine macar ca vin, chiar si in aceste conditii, dand posibilitatea lui Dumnezeu sa lucreze in inimile lor.

M-am mai uitat inca o data cu mai multa atentie la cei din ajun. Masini bune, zambete pe fetele lor, numere de inmatriculare din toata tara. Venisera la manastire pentru mai multe zile pentru ca acesta este tiparul vietii lor. L-au primit pe Dumnezeu in casa si in vietile lor si ce sa faca, acum sunt probabil dependenti de Dumnezeu. Nu i-a adus acolo un necaz deosebit si nici nu erau veniti in cautarea unor solutii economice. Aveau tot ce le trebuie si erau fericiti. Au venit din nevoie de Dumnezeu!

La fel ca cei care vin la Sihastria an de an, sunt sute de mii pe intinsul tarii. Ei reprezinta “nucleul dur” al trairii morale si intru Dumnezeu intre romani. Lor li se adauga cateva milioane care merg in bisericile parohiale.

Acesta este secretul dainuirii tarii romanilor. Romania a fost trecuta prin foc si prin sabie. In decursul sutelor de ani care vor veni, foarte probabil ca va mai fi supusa vicisitudinilor.

Credinta crestina stramoseasca ne-a salvat si ne va salva, atata timp cat o vom pastra!

Fie ca Maica Domnului a carei zile o praznuim astazi, sa aiba in paza acest popor si pe binecredinciosii sai!

Ion Stefanovici

Despre autor

Ion Stefanovici Ion Stefanovici

Colaborator
1 articole postate
Publica din 15 August 2013

15 August 2013

Vizualizari: 730

Voteaza:

Credinta crestina stramoseasca ne-a salvat si ne va salva, atata timp cat o vom pastra! 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE