Crestini din mosi-stramosi

Crestini din mosi-stramosi Mareste imaginea.


Crestini din mosi-stramosi

  "O baba murdara pe picioare care sta in fata icoanei Maicii Domnului in Biserica, fata de un laureat al premiului Nobel ateu, aia e om si ala e "dihor" laureat al premiului Nobel".    (Petre TUTEA)

Multe reminiscente ale credintei strabunilor ne este dat sa intrezarim printre obiceiurile noastre de azi: urcarea rituala pe munte (sarbatorile muntenesti-campenesti), Craciunul, anumite colinde, sarbatorile "babesti" (pagane) s.a. Una dintre ele acestei stravechi credinte trebuie sa o vedem in celebrul "Cimitir vesel" de la Sapanta, Maramures, unde, la apropierea trecerii in nefiinta, oamenii iau in deradere cumplita moarte, impodobindu-si frumos crucea, cu desene si o mica poezie-povestioara. Si in cimitirul satului Pietriceaua exista cruci cu diverse inscrisuri.

Pe una dintre acestea, bogat ornamentata cu motive florale - cea a satencei Maria Lungu, decedata in anul 1970 - se afla urmatoarea inscriptie: "Ca o floare ce petrece/ Este omul pe pamant/ Astazi canta si petrece/ Maine zace in mormant".

Inca din vremuri de demult urcarea pe munte a reprezentat un obicei al romanilor. Poate ca, urcand pe munte, stramosii nostri erau mai aproape de zeul lor suprem, la care asteptau sa se duca intr-o zi. Aici se remarca impletirea armonioasa intre credinta si viata de zi cu zi, pentru ca sarbatoarea ofera romanului ideea de libertate, de maretie si in acelasi timp, de buna intocmire a vietii. In acest fel trebuie sa privim ritualul serbarilor muntenesti ori campenesti, al caror obicei a rezistat in timp pana acum si care sunt considerate precrestine, alaturi de sarbatorile babesti, numite si "diavolesti, pagane": sarbatoarea Sf. Andrei (30 noiembrie), cand se ung ferestrele si usile cu usturoi, pentru a ne feri casa de cele rele, Rusaliile, Floriile (Floralia).

Tot asa, in traditia romaneasca a acestor locuri, se cunoaste ca trei marti dupa Pasti si dupa Rusalii nu "se tin", adica se poate lucra in gospodarie, in timp ce de Schimbarea la Fata (Pobreajen) nu se munceste. Un satean din Pietriceaua nu a respectat aceasta randuiala. Nepotul a fost pe punctul de a fi muscat de o vipera, iar claia de fan la care trudise a fost lovita de traznet, arzand in totalitate. De Pasti sacrificam mielul, de Craciun porcul. Boboteaza ne aduce piftia, urmand apoi Mucenicii - Macinicii, Blagovestenia (Buna Vestire) si Floriile - pestele, Sanmedru - berbecul gras de toamna, de pomana mortului - coliva de arpacas. Prin parastase cu mancaruri alese si cel mai bun rachiu al casei aducem jertfe mortilor, pomana constituind una din marcile identitare ale romanilor.

Intorcandu-ne asadar la inceputurile Crestinismului romanesc, vom spune ca el este unul apostolic. Evanghelia - vestea cea buna a mantuirii neamului omenesc - a fost propovaduita prin partile noastre inca din sec. I d.Cr. de catre cel caruia romanii ii poarta o mare veneratie, Sfantul Apostol Andrei, primul chemat la apostolat de Iisus Cristos. Prin urmare, potrivit unor marturii istorice - printre care amintim si o relatare a lui Eusebiu din Cezareea Palestinei (?340, considerat primul istoric bisericesc), pe teritoriul Dobrogei (Scythia Minor) a predicat Sf.Ap.Andrei . In tara exista vestigii inca neexplorate, care atesta ca locuitorii Munteniei au fost printre primii crestini ai Romaniei si ai Europei, in vecinatatea satului Coltii din muntii Buzaului existand chiar incizii in piatra cu simboluri precrestine (de ex. pestele), din sec. III - IV i.Cr.

Exista si o legenda crestina, potrivit careia Sf. Apostol Andrei, considerat protectorul Bisericii Ortodoxe Romane, unul dintre ucenicii lui Iisus Cristos, a fost condus pe drumul catre Dacia de catre un singuratic lup - simbolul pietricenilor. Explicatia ar fi aceea ca la stramosii nostri lupul era o fiara foarte respectata, simbol al curajului si nesupunerii, ce apare ca un leitmotiv mitologic romanesc, insusi stindardul de lupta fiind constituit dintr-un cap de lup.

Din capul locului, trebuie sa semnalam faptul ca geto-dacii au adoptat crestinismul primitiv pentru ca normele morale prescrise de invatatura crestina (nu dogmele!) erau compatibile si asemanatoare normelor si obiceiurilor de viata ale lor, nu prin impunere de catre un idol ori despot, nu prin amenintari, nu printr-o politica de stat, ori din ratiuni si interese omenesti, marunte. Primirea noii credinte s-a facut treptat-treptat, prin convertiri individuale, prin influentare directa, in sec. II-IV, de misionari popositi prin schituri de lemn ori pesteri, crestinarea poporului roman fiind un proces paralel cu etnogeneza sa. Crestinismul a fost asemenea unei seminte aruncate pe un ogor bun si roditor, iar crestinarea a fost facuta "pe orizontala", intre egali, nu a fost impusa si de aceea a necesitat mai mult timp, dar s-a dovedit extrem de trainica. Crestinarea nu s-a facut prin corupere cu mijloace materiale si neimpus de misionarii sectanti care azi ratacesc si prin satele noastre si amagesc in desert satenii. A fost un crestinism de factura populara - am putea spune - ce se va altoi pe credintele mai vechi ale stramosilor nostri, care vor fi pastrate mai departe, dainuirea unora pana in zilele noastre fiind un fapt evident.

Noua religie aducea idealuri de dreptate sociala, mila si umanitate, cinste si moralitate care incantau natiile asuprite, iar stramosii nostri tocmai traiau vremea iuresului invadatorilor. Ne aflam in fata configurarii unei fericite intrepatrunderi, intre "legea geto-dacilor", felul de a fi si de a trai al strabunilor nostri, zestrea credintei crestine si dragostea de glia mostenita, care a constituit de-a lungul veacurilor pavaza dainuirii noastre pe aceste meleaguri.

Pana in anul 313 - cand imparatul Constantin cel Mare da "Edictul de la Mediolanum" (Milano) - libertatea cultului crestin era prigonita. Chiar si dupa aceea, stramosii nostri au avut martiri crestini, cum a fost cazul lui Sava Gotul, inecat in raul Buzau din ordinul capeteniei gote Atharid.

Datorita estomparii treptate a "paganismului" geto-dac, fenomen firesc, judecand prin prisma presiunii migratorilor, impotriva carora stramosii se coalizau cu cei mai apropiati de hotarele lor, principiului teritorialitatii, influentelor suferite si apararii contra agresivului catolicism maghiar, noi vom imbratisa "ritul bizantino-slav". Scrisul este lasat de boieri pe mana unor invatati slavi, refugiati la nord de Dunare. Cartile scrise in latina din popor dispar, romanii cautandu-si sprijinul la cei mai apropiati - in sens teritorial, dar si in privinta confesiunii - iar ortodoxia slava va impune asa-zisa slava sacra. Slujba in biserica se tinea in slavona. Asa s-au pastrat si in Pietriceaua si Brebu pana in zilele de acum denumiri ale sarbatorilor cum ar fi : Preobrajenie sau Pobreajen (Schimbarea la Fata), Blagovestenie (Buna-Vestire), Vaznesenie (Inaltarea), Vascresenie (Invierea), Uspenie (Adormirea) s.a. In 1715, Damaschin, episcopul de Ramnic, "vazand ca romanii nostri stau in biserica ca boii, neintelegand ce se ceteste si ce se canta si iese fara nici un folos din biserici", considera ca trebuie sa se actioneze energic pentru "a preface cartile din limbile greceasca si slavoneasca in limba noastra proasta (simpla)" .

Iata cum, o incrancenare inutila intre doua biserici-surori, generata de orgolii prostesti si marunte interese, (inceputa odata cu marea schisma din anul 1054), in loc sa duca la constructie si zid impotriva mahomedanilor ce au adus atata rau noua si Europei, a dus la dezbinare. Dupa atata amar de ani, tot romanii vor fi cei care isi vor proba calitatile pacifiste. La 7-9 mai 1999 Papa Ioan Paul al II-lea a facut prima vizita a unui inainte-statator al Catolicismului intr-o tara covarsitor ortodoxa (si o lume intreaga a vazut felul inegalabil in care l-au primit romanii), dupa acest adevarat act al mileniului - vizita preafericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane la Vatican (11-13 septembrie 2002) - a venit vremea Unirii celor de o aceeasi lege si macar de-ar fi acesta efect al globalizarii, l-am sustine si noi.

Cu toata marea influenta slava ce avea sa urmeze, lingvistii au remarcat insa si prezenta cuvintelor cu inteles bisericesc de capetenie, care provin in majoritate din frumoasa limba latina, dovada clara ca primirea religiei crestine s-a facut in limba latina si in lacasurile de inchinaciune din satele noastre, de pana in sec. al IX-lea, s-a slujit in daco-romana veche. Si tot de la romani se crede ca geto-dacii au adoptat obiceiul care se pastreaza pana in zilele noastre, de a arunca monede in morminte . De exemplu, cuvantul latin "sanctus" a dat in romaneasca veche "sant", de aici nascandu-se denumirile populare ale sarbatorilor, Sanvasii, Santion, Sanpentru (sau cum mai spun batranii, Sumpietru), Santilie, Sanmedru, Sannicoara, Santoader, Sanzaienele etc. Bine spune la 1396, dupa calatoria sa prin Tara Romaneasca si Moldova, militarul Johann Schiltberger, despre localnicii care "pastreaza credinta crestina, vorbesc o limba deosebita si isi lasa parul si barba sa creasca si nu o taie niciodata" .

Concluzionand, pana prin secolul al VIII-lea, in biserica stramosilor nostri se slujeste in limba straromana, pentru ca apoi, datorita conjuncturii de care vom vorbi, sa se introduca slavona. Dupa crucialul eveniment din 1054, la fel ca si in cazul vietii statale si nationale, in ciuda vicisitudinilor, romanii dainuie cu izvoarele credintei stramosesti, intr-o ordine universala armonioasa, care pastreaza tulpina ortodoxiei, noi romanii ramanand sub jurisdictia Patriarhiei de Constantinopol. Suntem un unicat - singurul popor de origine si limba romanica si de rit ortodox.

Un fapt cu deosebite semnificatii se produce la 19 august 1719, cand Daniil, fost egumen la Manastirea Brebu este uns mitropolit al Tarii Romanesti, dupa ce fusese episcop al Buzaului (1716-1719) si este putin probabil ca, pana la 11 decembrie 1731, cand trece la cele vesnice , acesta sa nu fi acordat atentie lacasului pe care-l pastorise. Roman din Topoloveni si fost staret al manastirii Aninoasa, mitropolitul Daniil este cel care la 4 septembrie 1725, punea pisania bisericii bucurestene Mina-Vergu (existenta si astazi pe bulevardul Corneliu Coposu) si care a ctitorit paraclisul Catedralei Patriarhale din Dealul Mitropoliei, "gingasa zidire mica". El il intampina la Mitropolie, cu tot clerul si poporul, in 1727, pe patriarhul ortodox Hrisant Notaras. Mare iubitor de carte, in 1720 isi trimite tipograful Sava la Fagaras, pentru a rascumpara o tipografie romaneasca .

La 1862 se scoate limba greaca din bisericile si manastirile stapanite de egumeni straini. Pasul hotarator in revenirea la normalitatea atat de mult asteptata se face prin promulgarea la 3 decembrie 1864 a "Decretului organic pentru infiintarea unei autoritati sinodale centrale", prima legiferare oficiala "de facto" a autocefaliei Bisericii noastre, Cuza urmarind realizarea unificarii bisericesti in stat, avand in vedere noile conditii create prin unirea Moldovei cu Muntenia din 1859. Tot de Cuza se leaga un alt act istoric, devenit necesar in conditiile statului roman modern: prin Ordonanta nr. 272/1863 se generalizeaza limba romana ca limba de oficiere a slujbelor cultului ortodox. Totodata, prin noul cod civil, se "lua clerului nuntile si desparteniile (divorturile, n.n.), ca si actele starii civile".

Pentru a ramane in vremea aceea, vom spune ca, la 11 ianuarie 1865 se acorda mitropolitului Nifon (1850-1875) titlul de "mitropolit primat". Abia dupa proclamarea neatarnarii de turci (9 mai 1877), sub domnia regelui Carol I, la 25 aprilie 1885 patriarhul ecumenic Ioachim IV a dat un "tomos" prin ca a recunoscut autonomia Bisericii Ortodoxe Romane.

De numele regelui Ferdinand Intregitorul se leaga infiintarea - la 4 februarie 1925 - a Patriarhiei Romane, primul patriarh inscaunat la 1 noiembrie 1925 fiind Miron Cristea (1925-1939), pana atunci episcop de Caransebes, si mitropolit primat (1919-1925), un mare luptator pentru unirea Ardealului cu tara mama (?1939). Ii urmeaza apoi Nicodim Munteanul (1939-1948) caruia i-au succedat Justinian Marina (1948-1977), Iustin Moisescu (1977-1986) si in fine, actualul patriarh, Teoctist Arapasu, ales patriarh de catre Colegiul Electoral Bisericesc la 9 noiembrie 1986 si inscaunat la 16 noiembrie 1986.

Si in constiinta satenilor de pe aceste plaiuri prahovene, lumea a fost considerata un dar al lui Dumnezeu. Lumea este o biserica mare, o manastire cat satul, in care trebuie sa te porti "cum se cade", un loc in care munteanul este inconjurat de cei plecati, dar care sunt langa el, in cimitirul satului.

Cu El, sateanul pietricean se intalneste duminica si in toate sarbatorile, la biserica din sat sau la tot pasul, la rascruce de drumuri, zugravit pe troite sau pe icoanele din casa. Pentru taranii de pe aici, cei ce il neaga pe Dumnezeu negresit ca orbecaie prin intuneric.

Ei ii spun adesea lui Dumnezeu "Dragutul". "Iar coseste Vasile al tau, Floare? Nu te gandesti ca o sa ploua iar?", "Ce-o vrea Dumnezeu dragutul, Marie…", raspunde resemnata sateanca. Dumnezeu e batran, bun, intelept, milostiv, glumet si uneori satenii il surprind chiar ostenit si neajutorat. Este acel "Crestinism popular" pe care l-au surprins cercetatorii. Cina intregii familii taranesti cum ar putea fi decat cristica - Cina cea de taina.

Omul fara principii morale e unul "fara Dumnezeu", ori "fara nici un Dumnezeu", la fel ca si lucrul neterminat, sau rau intocmit - "N-are nici un Dumnezeu", Nu e de nici o lege", "E fara noima". Omul bolnav, infirm din nastere, este "insemnat de Dumnezeu"; el ispaseste pacatele altora si de el trebuie sa te feresti.

Fata care a gresit, la fel ca si sinucigasul, sunt intr-un fel excomunicati din biserica. Daca o fata necinstita intra intr-o fantana, acesteia negresit ii va seca izvorul. Prin fapta sa nelegiuita ea l-a maniat pe "Cel de Sus". Tot asa, satenii care convietuiesc, fara a fi facut legamantul si in fata lui Dumnezeu savarsesc un pacat.

Centrul universului sau e vatra. Aici se pastreaza traditia "focului viu" - lumanarile aprinse din mana preotului Lungu, in noaptea de Inviere, una cate una, lumina din lumina. Casa - oglinda sufletului celui ce a zidit-o si dar de la Dumnezeu - este sfintita inca de la ridicare pe "locurile bune", apoi periodic, anual, prin sfestanii. La plecare, casele nu se incuie. "Nu vin hotii, maica… Si apoi, ce mi-ar fura?" Peste tot bantuie duhul bun, ocrotitor.

In viata satenilor de pe aici invatamintele crestine, perceptele biblice au intrat in cotidian, s-au integrat armonios in viata de zi cu zi a crestinului, devenind simple gesturi a caror incarcatura mistica unii nici nu o banuiesc. Bunaoara, cand se apuca de o munca, sateanul face semnul crucii si zice un "Doamne-ajuta!", ce pentru un necredincios pare o banalitate, dar care simbolizeaza poate cat zece rugaciuni, pentru ca este spus din suflet, la nevoie, cu gandul si cu speranta la Cel de Sus. "Pe vremea copilariei mele - imi povestea deunazi inimoasa pietriceanca Maria Dilimot - mama ma trezea cu un cantecel. La culcare, ca si la trezire, spuneam o mica rugaciune".

Pentru sateni ceea ce este firesc este si sfant. Ei graiesc Sf. Soare, Sf. Cruce, si tot asa, dreptate, mosie, libertate, casa, bataie etc. Pana si "vita-i nevinovata, curata, nu pacatoasa ca omul…", iar pruncul intra cu adevarat in "oastea crestina a satului" cu binecuvantarea bisericii - Botezul. Sfestania, impartasania, botezul, spovedania, cununia, simpla participare la taina Sfintei Liturghii nu reprezinta decat conexiuni cu Cel de Sus, masura a tuturor lucrurilor din cer si de pe pamant.

O Doamne Sfinte! Oare cati dintre cei care invocam buna intocmire a vietii si fericirea noastra mai respectam doar o particica din toate acestea?

Extras din "Cartea satului meu" - Florin Sinca

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4034

Voteaza:

Crestini din mosi-stramosi 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE