Cum mi-a schimbat viata faptul ca am un fiu...

Cum mi-a schimbat viata faptul ca am un fiu... Mareste imaginea.

Sarah MacDonald este o scriitoare, jurnalistă şi prezentatoare de radio din Australia, care vreme îndelungată nu i-a înţeles pe bărbaţi. Fiul ei a schimbat totul. lubindu-l, s-a vindecat şi ea. O poveste frumoasă pentru finalul cărţii.

Imi plac artele marţiale cum îmi place să merg la dentist. Dar săptămâna asta, în timp ce mă uitam la fiul meu cum îşi punea o centură albă în jurul taliei sale micuţe, în rând cu colegii lui, şi învăţând anumite mişcări, inima mi s-a umplut de bucurie. Fiul meu mi-a schimbat perspectiva asupra lumii. De la înţelegerea artelor marţiale până la îmbunătăţirea unei relaţii tensionate cu fratele meu şi probabil până la felul în care îi vedeam pe bărbaţi.

Am doi fraţi, dar cel apropiat de vârsta mea mi-a fost „duşman". Ne-am jucat frumos o vreme, dar când am mai crescut am început să ne certăm - violent, gălăgios şi fără milă. Mă enervau exuberanţa lui, energia fără limite şi faptul că mă bătea, sau cel puţin aşa mi se părea mie. Am plecat la un liceu numai de fete şi băieţii au devenit un mister până când au ajuns o obsesie. De atunci şi până acum, am învăţat multe despre ce înseamnă să fii bărbat de la prieteni şl de la soţul meu, dar văzându-mi fiul cum creşte am dobândit o înţelegere emoţională, viscerală asupra lucrurilor.

Fiul meu seamănă mult cu fratele cu care mă băteam. Chiar vorbeşte, merge şi se comportă într-un fel care mă duce cu gândul la vremea când aveam 9 ani. Mă văd în locul surorii lui în timp ce ea îi trânteşte uşa în nas. Il simt cum suferă când îl respinge, că îmi vine să dau timpul înapoi să-i cer scuze fratelui meu. Acum înţeleg ce se întâmplă de partea cealaltă a uşii: dulceaţa şi vulnerabilitatea băiatului care se luptă.

In timp ce fiica mea trăieşte într-o lume a ei, fiul meu este cu picioarele pe pământ. Il văd cum tânjeşte, cu tot corpul încordat, după senzaţii, sentimente şi contact fizic, ca să nu mai spun de jocuri, îmbrăţişări şi lovituri aplicate prietenilor şi familiei. Deşi eram furioasă pe fratele meu pentru că lua orice băţ vedea şi îmi strica toate jucăriile, îl văd pe fiul meu ca pe o entitate fizică ce caută să înţeleagă lumea cu corpul. Simt durerea fiicei mele, dar, de obicei, îi răspunde cu aceeaşi monedă. Probabil că am omis să vă povestesc despre propriile-mi ieşiri violente pe vremea când eram copil.

Nevoia fiului meu pentru senzaţii fizice îl trezeşte nopţile. Incă mai vine în dormitorul nostru şi mă trezesc atingerea obrazului său moale şi cald şi respiraţia la câţiva centimetri de faţa mea.

Datorită comunicării lui non-verbale am început să văd băieţii şi altfel. Deşi câteodată e foarte vorbăreţ, fiul meu nu simte nevoia să vorbească despre orice. De fapt, când e foarte emoţionat, partea din creierul său responsabilă cu comunicarea se închide. Prima lui propoziţie la trei ani a fost: „Mamă, nu mai vorbi!" Câteodată, mai puţin înseamnă mai mult.

In timp ce fiica mea mă păcăleşte destul de uşor, fiul meu este „transparent" când e obraznic. Corpul îl trădează; îşi strâmbă gura, ochii cu gene lungi privesc într-o parte şi strânge din umeri. Când îl întreb: „Ce-ai făcut?", răspunde: „Nimic, dar nu te uita sub pat". Apoi când găsesc jucăria sau jurnalul surorii lui, este uimit că nu a reuşit să mă păcălească.

E, de asemenea, un pasionat adevărat. Fiul meu iubeşte muzica. Ca toţi prietenii lui, de altfel. Dansează extaziaţi; au un ritm primitiv, puternic, frumos, în care pun suflet. Mă rog să nu vină ziua când va conştientiza şi va recurge la mişcările lente şi tărăgănate ale oricărui băiat australian. Fetele cântă la periile de păr în chip de microfon şi fac fel de fel de mişcări haotice, ca la dans modern, dar pentru băieţi muzica este liantul dintre ei şi între ei şi corpurile lor. I se dedică în totalitate fără să gândească şi cu toată forţa. Se întâlnesc în ritmurile ei aşa cum li se întâlnesc corpurile în spaţiu.

Admir prietenile fiului meu, legate pe ringul de dans sau la cursurile de arte marţiale, în toată splendoarea lor. Am ajuns sa înţeleg nevoia viscerală a băieţilor de face parte dintr-un întreg. M-a enervat mereu cuvântul „gaşcă", dar acum înţeleg dorinţa fiului meu de a-şi face prieteni; fraţii lui din grup se simt încrezători şi în siguranţă în gaşca lor şi ţin mult unii la alţii.

L-am auzit odată pe un consilier spunând că umorul este cea mai bună cale de a lega o relaţie cu un băiat. Are dreptate. Fiul meu poate că nu simte nevoia să vorbească, dar are nevoie permanentă să râdă. Are un simţ fabulos al ridicolului şi nu încearcă mereu să-l descifreze. Inţeleg nevoia bărbaţilor pentru umor şi îl apreciez la fel de mult ca pe lacrimile de durere. Poate că această generaţie de tineri, căreia nu i s-a spus „nu mai plângeţi, băieţii nu plâng", va continua să-şi arate vulnerabilitatea.

In timp ce ascultam râsul fiului meu şi îl priveam cum încearcă să evite rigorile şcolii şi complicaţiile vieţii, tânjeam după spiritul lui vulnerabil. Văd acum, în sfârşit, firea blândă a fratelui meu, inima rănită şi bunătatea. Şi uneori, mi se pare mai uşor să văd băiatul din fiecare bărbat. Ca bonus, fratele meu are acum o fetiţă. E frumos să-l văd cum începe o călătorie a înţelegerii de pe partea cealaltă a baricadei.

Sarah MacDonald

Cum sa ne crestem baietii, de Steve Biddulph; Editura Humanitas

Cumpara cartea "Cum sa ne crestem baietii"

01 Februarie 2016

Vizualizari: 111

Voteaza:

Cum mi-a schimbat viata faptul ca am un fiu... 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE