Cuvinte ale parintelui Iosif Vatopedinul

Cuvinte ale parintelui Iosif Vatopedinul Mareste imaginea.

Desăvârşita dragoste este născută din nepătimire, nepătimirea este născută de nădejdea în Dumnezeu; pe nădejde o naşte răbdarea şi mărinimia. Pe acestea le naşte înfrânarea; înfrânarea este născută de frica dumnezeiască. Pe aceasta o naşte credinţa în Dumnezeu.

Cel care-L iubeşte pe Dumnezeu îl iubeşte, fără doar şi poate, şi pe aproapele său. Un astfel de om se scârbeşte de lăcomie; îşi economiseşte banii săi potrivit voii lui Dumnezeu şi îi împarte acelora care au nevoie.

Cel care face milostenie imitându-L pe Dumnezeu nu face deosebire între cel bun şi cel rău, între drept şi nedrept, în ceea ce priveşte cele necesare vieţii. împarte la fel tuturor potrivit nevoilor lor, chiar dacă îl cinsteşte mai mult pe cel drept decât pe cel rău pentru buna lui intenţie.

Dispoziţia iubitoare nu se poate constata numai în cazul dăruirii banilor, ci cu mult mai mult în dăruirea cuvântului mântuitor şi în slujirea trupească.

Suflet curat este acela care s-a slobozit de patimi şi se bucură neîncetat întru dragostea dumnezeiască.

Dacă voieşti să nu cazi din dragostea lui Dumnezeu, nici pe fratele tău să nu-l laşi să se culce mâhnit de tine, nici tu să te culci mâhnit împotriva lui,

„Eu însă vă spun”, a zis Domnul, „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri” (vezi Luca 6, 27-28). Pentru ce a poruncit acestea? Şi adaugă: „Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt; şi celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două” (vezi Matei 5, 39-41). De ce a poruncit acestea Domnul nostru? Ca să ne păzească de mânie; de tulburare şi de întristare şi ca să se înveţe şi acela de la a voastră răbdare a relelor; şi iarăşi pe toţi să vă conducă la jugul iubirii.

Nu are iubire desăvârşită acela care-şi schimbă dispoziţia faţă de oameni potrivit cu caracterul acestora; pe unul, de pildă, îl iubeşte şi pe altul îl urăşte, sau pe acelaşi om uneori îl iubeşte, iar alteori îl urăşte pentru aceleaşi pricini.

Acela care nu leapădă de la sine slava lumească şi dispreţuirea, bogăţia şi sărăcia, plăcerea şi întristarea nu a dobândit încă dragostea desăvârşită. Pentru că iubirea desăvârşită nu le dispreţuieşte numai pe acestea, ci şi viaţa prezentă şi chiar moartea.

Dacă pui în lucrare cu adevărat porunca iubirii aproapelui, nu-i arăta niciodată acestuia mâhnire pentru oricare lucru te-ar fi întristat. Altfel, va fi vădit că cinsteşti mai mult lucrurile trecătoare decât dragostea şi, revendicându-le pe acestea, te lupţi împotriva fratelui tău.

De vreme ce dragostea arată răbdare şi bunătate, cel care se împuţinează cu sufletul pentru cele întristătoare care i se întâmplă şi de aceea se face rău şi întrerupe dragostea pentru aceia care l-au întristat cum oare nu va decădea din scopul proniei ; dumnezeieşti?

Nu dispreţui porunca iubirii, pentru că prin aceasta vei deveni fiu al lui Dumnezeu. Iar încălcând-o, te vei afla fiu al gheenei.

Să nu te afli cu uşurinţă în starea de a respinge iubirea duhovnicească, pentru că nu a rămas între oameni altă cale de mântuire.

Acela care a putut să dobândească iubirea desăvârşită şi să-şi armonizeze întreaga viaţă potrivit cu aceasta, acesta Îl cheamă pe Domnul Iisus prin luminarea Sfântului Duh.

Tot scopul poruncilor Mântuitorului este să slobozească mintea de împrăştiere şi de ură şi să o aducă la iubirea Lui şi a aproapelui, din care se naşte ilumina lucrătorilor sfintei cunoaşteri.

Îngrijeşte-te, pe cât poţi, să iubeşti pe fiecare om. Dacă aceasta nu o poţi face încă, cel puţin să nu urăşti pe nimeni. Dar nici aceasta nu o poţi face dacă nu vei dispreţui lucrurile lumii.

Lucrarea şi dovada iubirii desăvârşite faţă de Dumnezeu. este, dispoziţia curată prin împreună-pătimirea de voie cu aproapele. „Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (1 Ioan 4, 20).

Numai dragostea uneşte existenţele create cu Dumnezeu şi între ele însele prin unirea de voie.

Dragoste adevărată are acela care nu suferă să asculte insinuări, nici osândiri vădite împotriva aproapelui.

Este vrednic de cinste în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor acela care nu face nimic care să desfiinţeze dragostea.

Dragoste egală faţă de toţi are oricine nu-i invidiază pe cei evlavioşi şi vrednici, şi îi sprijină cu ajutor pe cei necinstiţi şi vicleni.

Atunci când auzi un cuvânt folositor, să nu-l judeci pe acela care învaţă, ca să nu te lepede pe tine harul şi să te lipseşti de o povaţă folositoare.

Nevoieşte-te să-l iubeşti pe orice om la fel şi vei alunga împreună toate patimile tale.

Cu adevărat milostiv este nu acela care dăruieşte cu voia cele de prisos, ci acela care lasă chiar şi pe cele necesare acelora care i le răpesc.

Cine este înţelept şi cuminte şi voieşte să se numească prieten al lui Dumnezeu, încât să se îngrijească cu toată puterea sa să-şi înfăţişeze sufletul Domnului, în aşa chip cum l-a primit de la El, adică curat, fără răni, cu totul fără de prihană, şi pentru aceasta să fie încununat în ceruri şi să fie lăudat de către îngeri?

Acela care a lepădat în mod sincer lucrurile lumeşti şi-l slujeşte cu dragoste nefăţarnică pe aproapele său se slobozeşte grabnic de orice patimă şi se împărtăşeşte de dragostea dumnezeiască şi de cunoaşterea duhovnicească.

Dacă acela care are toate harismele Sfântului Duh, şi nu are dragoste, nu are nici un folos – potrivit spuselor Apostolului Pavel –, câtă grijă trebuie să depunem ca să o dobândim?

Acestea spun cei ce au fost învredniciţi să aibă dragostea desăvârşită: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigoana, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua; socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8, 35-37).

Prietenul credincios nu se poate da în schimb pentru nimic, întrucât interesele prietenului le consideră ca fiind ale sale şi suferă împreună cu el, răbdând până la moarte.

În vremea bunăstării şi a lipsei de griji există mulţi prieteni. În vreme de ispită este mare problemă să găseşti unul.

Milostenia vindecă partea irascibilă (mânia) sufletului; postul usucă dorinţa pătimaşă; rugăciunea curăţeşte mintea şi o face potrivită să primească vederea duhovnicească. Deoarece potrivit cu puterile sufletului ne-a dăruit Domnul şi poruncile Sale.

Aşa cum amintirea focului nu încălzeşte trupul, la fel credinţa fără de dragoste nu aduce în suflet luminarea cunoaşterii duhovniceşti.

Cel care nu are rugăciune izbăvită de gândurile viclene, acela este ca şi cum ar merge la război fără armă. Rugăciune o înţeleg pe aceea care se face neîncetat în adâncul sufletului, astfel încât, prin chemarea lui Hristos, satana, care luptă în ascuns, să fie biciuit şi ars.

Diavolul, ca un leu care răcneşte, merge împreună cu puterile sale, căutând pe cine să înghită. Aşadar, luarea aminte la inimă, trezvia, împotrivirea faţă de gândurile viclene şi rugăciunea către Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, să nu înceteze niciodată. Pentru că un ajutor mai bun în afara lui Iisus nu vei afla în toată viaţa ta. Numai Domnul, ca Dumnezeu ce este, cunoaşte vicleniile, meşteşugurile şi uneltirile dracilor.

Să ne ostenim ca David, strigând: „Doamne Iisuse Hristoase”. Să răguşească gâtul nostru şi să nu se obosească ochii minţii noastre a nădăjdui în Domnul Dumnezeul nostru.

Împotrivirea întru cuvânt astupă gura vicleanului[1], în timp ce chemarea lui Iisus Hristos alungă din inimă orice lucru viclean şi vătămător şi tămăduieşte raţiunea care dormitează. Orice atac viclean are în imaginaţie forma unui anumit lucru sensibil ca să provoace lovirea; fie a persoanei care ne-a întristat, fie o altă formă de iubire de plăcere sau de lăcomie, care vădeşte gândurile noastre pătimaşe şi că mintea nu a fost cu luare aminte. Atunci chemarea stăruitoare şi rugăciunea se impun pentru slobozirea minţii din robie.

În timpul rugăciunii diavolul se tulbură. Aşadar, el foloseşte spre apărarea sa, chipurile, diferite amintiri utile ca să robească mintea şi s-o despartă de chemarea şi pomenirea dumnezeiască, încât rugăciunea să rămână neroditoare. Orice gând şi aducere aminte greşită în momentul rugăciunii împiedică şi robeşte mintea.

Dacă doreşti să te rogi aşa cum trebuie, să nu întristezi nici un om. Altfel, zadarnic te rogi.

„Lasă darul tău – spune Domnul – în faţa altarului şi mergi întâi şi te împacă cu fratele tău” (vezi Matei 5, 24) şi apoi vino să te rogi fără tulburare. Pentru că pomenirea răului opacizează raţiunea celui ce se roagă şi întunecă rugăciunile lui.

Când diavolul se foloseşte de multe mijloace şi nu poate să împiedice rugăciunea dreptului, atunci se retrage pentru puţină vreme şi apoi se răzbună pe el pentru că se roagă. Sau îl provoacă, să-l facă să se mânie, distrugându-i starea lui cea bună a minţii, care s-a creat prin rugăciune, sau, întrucât îl întărâtă la plăcerea cea iraţională, îi întinează mintea.

Atunci când te rogi aşa cum trebuie, să le aştepţi pe acelea care nu trebuie, şi să stai bărbăteşte ca să păzeşti rodul rugăciunii. Pentru că dintru început la acestea ai fost rânduit, ca să lucrezi şi să păzeşti. Aşadar, de vreme ce ai lucrat, nu lăsa nepăzit ceea ce ai făcut; dar dacă vei lăsa nepăzit, nu te-ai folosit deloc de la rugăciunea ta.

Tot războiul care se face între noi şi dracii necuraţi nu se poartă pentru altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească. Fiindcă foarte urâtă şi supărătoare li se face acestora rugăciunea, în timp ce pentru noi este aducătoare de mântuire, de bună plăcere şi mulţumire.

Când diavolul cel zavistnic nu poate să tulbure memoria în timpul rugăciunii, atunci provoacă în trup akedie, nepăsare sau imaginaţie, chipurile, de la Dumnezeu. Mintea cea necercată primeşte amăgirea, şi în acest fel este întreruptă legătura cu Dumnezeu, chiar atunci când simţea că a început să se roage.

Nu se fură Domnul numai cu limba ca să se :mântuiască omul, aşa cum s-a făcut cu tâlharul de . pe cruce; ci se fură şi cu gândul. Pentru că femeia cu scurgere şi-a spus în sinea ei: „De mă voi atinge măcar de marginea hainei Lui, mă voi izbăvi” (vezi Marcu 5, 28); de asemenea, slujitorul lui Avraam L-a rugat prin cugetarea sa pe Dumnezeu pentru Rebecca.

Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea armă duhovnicească şi nu este cu putinţă ca fără aceasta să iasă cineva la război; altfel va fi târât rob în patria vrăjmaşilor. Rugăciune curată nu se poate dobândi de cineva dacă nu stăruie cu răbdare pe lângă Dumnezeu cu inimă curată şi fără răutate. Pentru că El feste Cel ce dă rugăciune celui ce se roagă şi-l învaţă pe om cunoaşterea.

Cel ce-L iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu se roagă în chip neîmprăştiat. Iar cine se roagă în acest mod, acela Îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu. Nu se roagă neîmprăştiat acela care-şi are mintea alipită de ceva din cele pământeşti. Şi dacă nu va dispreţui acel lucru, este cu neputinţă să se izbăvească de patimă.

Mintea care se uneşte cu Dumnezeu şi rămâne în El cu rugăciune şi dragoste se face înţeleaptă, bună şi puternică, iubitoare de oameni, milostivă şi mărinimoasă şi, prin urmare, are în sine toate însuşirile dumnezeieşti. Când însă se depărtează de Dumnezeu, fie se face animalică, aşa cum se face şi iubitoare de plăcere, fie sălbatică, luptându-se cu oamenii pentru cele materiale.

Fapta minţii este rugăciunea unită cu contemplaţia duhovnicească şi contemplaţia duhovnicească unită cu rugăciunea.

Aşa cum mâncarea fără sare este groaznică pentru gâtlej, în acelaşi fel se arată minţii rugăciunea fără străpungerea inimii.

Nu poate mintea în timpul rugăciunii să spună cu îndrăzneală către Dumnezeu: „Rupt-ai legăturile mele. Ţie-Ţi voi aduce jertfă de laudă” (vezi Psalmi 115, 7-8), dacă, prin dorirea celor dumnezeieşti nu se smulge din laşitate, din trândăvie, din multa dormire şi din celelalte patimi.

Nu poate să aibă dragoste pentru rugăciune acela care nu a tăgăduit orice lucru material.

Toate virtuţile ajută mintea să dobândească dragostea dumnezeiască; însă mai mult decât toate ajută rugăciunea curată, deoarece prin aceasta mintea prinde aripi şi zboară către Dumnezeu şi iese în afara tuturor existenţelor şi nici un pretext sau atac vrăjmaş nu mai poate s-o robească.

Dacă cuvintele rugăciunii nu pătrund în adâncul sufletului, nu vor da drumul lacrimilor să se reverse întru arătarea feţei.

Tot ceea ce faci împotriva fratelui tău, care te-a nedreptăţit, toate ţi se vor face piedică în timpul rugăciunii.

Rugăciune desăvârşită fără chemare (invocare) mintală nu există. Dacă mintea va reuşi aceasta prin silire, va provoca inimii durere şi întristare. însă „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmi 50, 18).

Pentru schimbările din viaţa duhovnicească Sfinţii Părinţi ne aduc înainte pilda lunii care creşte şi iarăşi se micşorează, fără să se schimbe în firea ei. Întocmai aceasta se întâmplă şi cu cei ce se pocăiesc. Transformabilitatea şi schimbările, fireşti sau dobândite, provoacă întristare şi descurajare. Creşterile şi descreşterile lunii reprezintă un model al omului, care uneori făptuieşte cele bune, iar alteori păcătuieşte şi apoi, prin pocăinţă, se reîntoarce la viaţa virtuoasă. Diferitele decăderi fizice în viaţa de nevoinţă nu pun problema vinovăţiei, sau a trădării, sau a cedării luptei, ci se datorează falselor simţiri ale omului celui vechi şi obişnuinţelor vieţii de dinainte şi, prin urmare, omul nu ar trebui să-şi piardă curajul său.

Am ascultat câţiva fraţi, care se îmbolnăvesc neîncetat şi nu pot să ţină postul, şi mi-au spus: „Cum vom putea fără post să ne izbăvim de diavol şi de patimi?”. Către aceştia trebuie să spunem că nu numai prin abţinerea de la hrană, ci şi prin strigătul inimii veţi putea să scoateţi patimile şi atacurile celui viclean. Pentru aceasta şi Scriptura spune: „În necaz (întristări) am chemat pe Domnul şi m-a auzit şi m-a scos întru desfătare” (Psalmi 117, 5). Dacă, aşadar, nu ai primit harisma înfrânării, să ştii că Domnul te va auzi dacă Îl chemi prin rugăciune şi cu nădejde.

Pe aceia care trăiesc în lume şi sunt aproape de pricinile patimilor, dracii îi războiesc şi îi luptă ca să-i arunce în păcatul care se face cu fapta. Pe monahi, întrucât au puţine lucruri materiale, îi luptă prin gânduri. Iar al doilea război este mult mai înfricoşător decât primul. Pentru că războiul prin lucruri are nevoie de timp, de loc şi de ocazii, în timp ce războiul minţii este mai liber şi cu greutate i se poate face faţă. Pentru această luptă netrupească ne-a fost dată ca armă rugăciunea curată, de aceea s-a şi poruncit ca să se facă neîncetat. Această rugăciune face mintea puternică pentru luptă deoarece se poate săvârşi şi fără trup.

Parintele Iosif Vatopedinul,

Sursa: Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Dialoguri la Athos"


02 Iunie 2016

Vizualizari: 597

Voteaza:

Cuvinte ale parintelui Iosif Vatopedinul 5.00 / 5 din 1 voturi. 1 review utilizatori.

Cuvinte cheie:

dragostea iubirea

Comentarii (1)

  • Andrei PanaitPostat la 2015-06-29 09:53

    "A adormit fericitul Gheronda în 1 iulie 2009, iar după vreo oră şi jumătate, a zâmbit, pecetluind cu fapta mărturia Învierii de obşte. Fericitul Gheronda a trăit încă de pe pământ bucuria şi veselia celor vorbiţi de rău şi prigoniţi, după cuvântul „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5:11-12). A zâmbit fericitul Gheronda, după moartea sa, căci a plâns duhovniceşte şi şi-a curăţit inima prin pocăinţă. „Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde” (Luca 6:21) a grăit gura nemincinoasă a Aceluia pe care Gheronda L-a iubit atât de mult în viaţa sa. Ce mort a zâmbit după moartea lui? Dar Gheronda nu este mort, doar a adormit, după cuvântul Domnului „sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea” (Marcu 9:1). A adormit, şi în loc de tristeţe, obştea i-a prăznuit învierea. Duhul a mărturisit, prin prezenţa Lui de netăgăduit, bucuria care s-a făcut în ceruri. Harul Domnului ne-a adeverit în mod simţit că Gheronda a dobândit măsura desăvârşită a Înfierii şi a îndrăznelii faţă de Hristos, încât era liber să-şi stăpânească trupul adormit". Staretul Efrem

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE