Cuviosul Neofit ca parinte duhovnicesc

Cuviosul Neofit ca parinte duhovnicesc Mareste imaginea.

„Dar eu spun acestea nu ca să pretind cinstea voastră. Căci cinstea mea, şi slava, şi folosul le socotesc a fi mântuirea voastră, progresul vostru, pocăinţa fiecăruia dintre voi, întoarcerea fiecăruia, îndreptarea fiecăruia şi depărtarea de tot răul. Aceasta este cinstea mea şi bucuria, câştigul nedeşertat, dacă voi vedea şi voi auzi despre voi că şi mici, şi mari, căutaţi calea mântuirii şi vă luptaţi să fiţi mântuiţi."1 Aceste cuvinte ale cuviosului părinte sunt o mică expresie a dragostei lui faţă de aproapele, un mic exemplu al împlinirii celei de-a doua porunci.

Orice prieten al lui Dumnezeu, în cele trei perioade ale Bisericii, a tradiţiei, a Legii şi a harului, credea şi se mişca sub influenţa şi duhul acestor două porunci, a dragostei de Dumnezeu şi de aproapele. Mărturisirea aceasta este incontestabilă şi certă, întrucât, în întreaga istorie omenească, orice formă de evlavie se sprijină pe aceste două porunci. Dar modul lor de aplicare diferă în funcţie de vremuri, de împrejurări, de persoane şi de lucruri şi astfel vedem o mare varietate de trăiri şi de cuvinte în istoria Bisericii noastre. In manifestarea practică a dragostei lor faţă de Dumnezeu, iubitorii de Dumnezeu nu au folosit aceleaşi mijloace, deşi scopul şi intenţia erau întotdeauna aceleaşi. Ne va ajunge nouă timpul să istorisim modurile practice de vieţuire ale iubitorilor de Dumnezeu prin care îşi împlineau, fie şi în parte, dragostea lor către Dumnezeu. Fiecare dintre iubitorii de Dumnezeu, fie individual, fie împreună cu alţii, încerca, potrivit cuvântului paulin să aibă „viaţă pe Hristos şi moartea un câştig"2 şi astfel nu mai erau ai lor. In această felurită nevoinţă cu multe chipuri şi multe laturi, oriunde ar fi luptat, fie în chinovii, ca unii care doar „se folosesc de lume", fie afară de trup şi de lume „rătăcind în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului", un singur scop aveau, cum „să placă lui Dumnezeu".

Şi într-adevăr, nu au obosit urmându-I Lui şi ziua omului nu au poftit. Diversitatea feluritelor moduri în viaţa practică nu era dată atât de scopul, cât de expresia dorului şi a dragostei lor dumnezeieşti în care jertfeau toate, încă „şi sufletele lor". întorcând în întregime dorirea lor spre doritul Dumnezeu, jertfeau din toată inima, şi sufletul, şi cugetul, tot ceea ce găseau cinstit şi nobil şi folositor pentru a plăcea lui Dumnezeu. în diferitele potrivnicii în care răul atotcuprinzător le stătea împotrivă prin feluritele lui instrumente nu se încovoiau, nici nu se pierdeau cu firea, ca să nu se vatăme slujirea, ci în toate se înfăţişau pe ei înşişi ca „slujitori credincioşi ai lui Dumnezeu"3. Dacă potrivnicia se înăsprea încât să ceară de la ei încă şi viaţa, îi găsea gata pregătiţi, ca unii care nu se temeau de cei ce ucid trupul şi astfel li se dădea lor în ceasul acela ce trebuiau să facă sau să spună4. Avântul acesta al întregii iubiri a drepţilor îndreptată către Dumnezeu se întoarce înapoi ca o reflectare, şi îmbrăţişează pe om, pe „aproapele". Pe bună dreptate se spune ca un fel de reflectare a primei porunci „îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău", şi se adaugă imediat ca o consecinţă şi un rezultat şi „pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Este neîncetată în toată istoria dragostea drepţilor faţă de semeni şi în biografiile lor sunt nenumărate exemplele jertfirii lor de sine „pentru viaţa lumii şi pentru mântuire". Au învăţat de la Arhetipul şi începătorul mântuirii lor acel „nimeni să nu caute folosul lui, ci pe al altuia"5 şi ceva mai mult decât aceasta: „Suntem datori a ne pune sufletele noastre pentru fraţii noştri"6.

Uneori se retrăgeau din lume, în special la începutul nevoinţei lor, săvârşind prima treaptă a pocăinţei. După multă luare aminte, tăind pricinile care provoacă împătimirea şi păcătoşenia din care vine şi robirea, au străbătut, cu harul lui Dumnezeu, curăţirea şi au urcat la libertate, de unde treptat au înaintat şi la dumnezeiasca luminare şi desăvârşire, care este partea fiilor lui Dumnezeu. Acolo aflându-se, de trei ori fericiţii prieteni şi ucenici ai lui Hristos au dat, întrebaţi fiind, desăvârşitul răspuns: „Da, Doamne, Tu ştii că Te iubim" şi au primit încredinţarea-poruncă: „Paşteţi oile Mele". Au ascultat de dumnezeiasca poruncă şi s-au oştit în oştirea cea bună. Devenind ei înşişi lumină s-au întors şi au luminat şi pe aproapele. Devenind ei înşişi curaţi, s-au întors cu vrednicie să curăţească pe aproapele. Devenind învăţăcei ai lui Dumnezeu, au primit desăvârşita apostolie sfântă şi au aplicat întru toate ultima poruncă a Domnului nostru: „Mergând, învăţaţi toate neamurile". Primind în chip tainic lucrarea limbilor de foc ale Cincizecimii, s-au făcut, potrivit dumnezeiescului Apostol, „tuturor toate, ca în orice chip să mântuiască pe unii"7 şi au luat asupra lor crucea omenirii, „plinind lipsurile necazurilor lui Hristos în ei înşişi"8.

Acest canon al dragostei şi solidarităţii cu aproapele se aplică literal nu numai de către oamenii lui Dumnezeu ce trăiesc în comunitate, ci şi de cei tăiaţi de lume şi singuratici cu mijloacele şi cu modul pe care li-l îngăduie poziţia şi felul vieţuirii lor. Nenumărate exemple întâlnim în istoria Bisericii noastre în care se întrarmau la slujirea ei oameni duhovniceşti, care pentru intervale îndelungate de timp s-au retras din lume şi s-au nevoit în pocăinţă pentru dobândirea harului şi sfinţeniei şi după aceea, chemaţi fiind de Biserică la timpul potrivit s-au întors în lume ca păstori şi călăuze şi, cu toată jertfirea de sine, au pecetluit slujirea lor cu bună mărturie. Mulţi dintre aceştia au fost cinstiţi oficial de Biserică, fiindcă „Dumnezeu fiind martorul" pentru sfinţenia şi duhovnicia lor, „fiind adeveriţi prin minunile şi semnele care au urmat" că au săvârşit alergarea cu dreptate şi credinţa au păzit, îndreptăţiţi fiind mai mult şi primind" cununa dreptăţii9.

Dar şi prietenii lui Dumnezeu care nu s-au întors practic la lucrările sociale nu au fost nepărtaşi lucrării iubirii aşa cum unii ignoranţi clevetesc. Să mi se îngăduie o mică digresiune pentru încredinţare.

Domnul nostru spune în dumnezeieştile Lui porunci că „cine se leapădă de Mine îl voi lepăda şi Eu şi cine Mă va mărturisi pe Mine şi Eu îl voi mărturisi pe el". De lepădare, pentru moment nu ne vom ocupa. Să spunem însă câteva cuvinte despre mărturisire. Mărturisirea, cum se spune, este o noţiune cuprinzătoare şi se extinde asupra întregului conţinut creştin. Dacă o iotă sau o cirtă şi dacă „cerul şi pământul vor trece, iar cuvintele Domnului nostru nu vor trece"10 şi dacă cel ce dispreţuieşte „una dintre aceste porunci foarte mici, foarte mic se va chema"11, se subînţelege datoria noastră a tuturor în împlinirea a toată credinţa creştină şi tot adevărul. Dacă, aşadar, în caz de constrângere, vreuna dintre puterile potrivnice ale întunericului ne sileşte la tăgăduirea şi numai a unei singure porunci, a unei îndatoriri, se impune mărturisirea şi niciodată tăgăduirea. Nu înseamnă oare mărturisirea, constatarea şi dovedirea acestora de către cei puternici cu duhul, izbânda desăvârşirii din făgăduinţa creştină? Dacă mărturisirea credinţei noastre, fie în dogma treimică, fie în cea hristologică sau altă dogmă a credinţei noastre este cinstită de har şi de Biserică, mărturisirea întregului adevăr creştin şi a întregii făgăduinţe este oare de mai mică importanţă?

Experienţa dovedeşte că în vechime, şi cu atât mai mult în veacul nostru, ceea ce se cere nu este atât amănunţimea particularităţilor credinţei, cât dovezile practice dacă într-adevăr cele crezute pot cu adevărat să devină realitate. Dacă, potrivit celor scrise, Iisus este Acelaşi ieri şi astăzi şi în continuare, atunci credinţa creştină şi revelaţia creştină sunt împlinite. Dacă aşa stau lucrurile, cum se constată, atunci giganţii credinţei noastre, cei care au dovedit în mod practic că toată învăţătura şi legiuirea creştină şi făgăduinţa sunt realitate, atunci iată cea mai mare contribuţie, şi slujire, şi apostolie, şi pecete a apostoliei, fiindcă se pecetluiesc făgăduinţele învăţăturii şi ale propovăduirii că „adevărate sunt cele cu privire la care ni s-a dat încredinţare". Iar dacă ochii sunt mai vrednici de crezare decât urechile, atunci dovedirea dumnezeieştilor făgăduinţe prin prietenii lui Dumnezeu este cea mai importantă contribuţie la întărirea credinţei şi la susţinerea creştinătăţii.

In această notă foarte scurtă nu ne propunem să adăugăm nimic nou, ci am dat un mic răspuns la întrebarea: „Ce contribuţie au cei ce stau în singurătate şi afară din lume".

Cuviosul despre care vorbim era cu adevărat astfel. El, după cum aflăm din viaţa lui, nu a ieşit niciodată din Peştera lui şi totuşi, ca nimeni altul, cel puţin în vremea lui, în întreaga lui viaţă a îmbrăţişat toată durerea omenească şi nevoile patriei lui înviforate. Cât despre cele pe care le-a oferit acest cuvios din corul drepţilor pentru desăvârşirea şi întărirea fraţilor lui în comparaţie cu cei ce petrec în societate, nici nu putem, nici nu ne propunem să le prezentăm. Ceea ce le propunem celor ce vor să cunoască este cuvântul şi puterea prin care „cei ai lui Hristos pot toate", încât, chiar şi lipsind din lume şi lipsiţi fiind de mijloace, „pot să poarte sarcinile unii altora", să placă aproapelui în cele bune şi în general, să-şi jertfească sufletele lor pentru fraţii lor. Iată deci ce anume poate să biruiască lumea nedreptăţii - credinţa noastră.

Credinţa, învăţând dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele, ridică nedesăvârşirea omenească în sfera lui mai presus de fire, „pentru că pe toate le poate în dumnezeiescul har care dă putere" şi astfel arată practic că „ceea ce pare slăbiciune a lui Dumnezeu este mai puternic decât tăria oamenilor"12.

Ceea ce ne mişcă în mod special la preacuviosul nostru părinte este că marea lui contribuţie, în care acel „să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi" „în Iisus Hristos, Domnul nostru", l-a împlinit nu fiind înţe-lepţit în basne meşteşugite13 (şi astfel cuvintele şi pro-povăduirea lui „nu erau în cuvintele de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti"14, ci era ca un învăţat de Dumnezeu, „Care scoate din vistieriile Lui noi şi vechi"15. Şi acest lucru nu este de mirare, întrucât „cei ai lui Hristos" care primesc „Duhul cel de la Dumnezeu văd cele dăruite lor de la Dumnezeu"16 pe care le şi grăiesc „nu în cuvintele învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt"17. Aşa cum ne-am referit în biografie, marele acesta părinte a fost lipsit complet de educaţie antică, fapt care este important, dacă nu pentru altceva, cel puţin în ceea ce priveşte expresia cuvântului, mijlocul lui de comunicare. Nici lipsa educaţiei, nici nivelul lui smerit de comunicare nu l-au împiedicat în împlinirea reuşitei lui, în vocaţia dobândirii dumnezeieştilor făgăduinţe. Supunerea către Dumnezeu şi ascultarea de El constituie datoria sfinţilor, precum şi a noastră, a tuturor, iar imitarea lui Dumnezeu, potrivit dumnezeiescului Pavel, reprezintă triumful şi scopul principal. Pe bună dreptate atunci s-a scris că „celor câţi L-au primit le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu"18.

Iată, aşadar, taina măririi mai presus de fire a celor „ai lui Hristos". Acum ce este aşa de neobişnuit la sfântul nostru dacă şi el cunoştea literele „fără să fi fost învăţat"? Cel ce a făgăduit celor ce cred în El că „râuri de apă vie din pântecele lor vor curge"19 ne-a dăruit, prin harul Lui dumnezeiesc ceea ce nu a putut slăbiciunea noastră şi, potrivit cuvântului, că ceea ce este socotit nebunie la oameni este mai înţelept decât înţelepciunea oamenilor20. Iată, aşadar, o contribuţie importantă pentru credincioşi de la cei care rămân izolaţi şi trăiesc departe de lume. Dar contribuţia lor nu este numai aceasta. Ocupaţi numai cu Dumnezeu şi dezbrăcaţi de omul cel vechi21, cu harul lui Dumnezeu, şi îmbrăcaţi în celViou zidit după Dumnezeu22, după asemănarea Celui ce i-a zidit pe ei23, ei dobândesc „mintea lui Hristos" şi nu numai pe oameni îi judecă, ci şi pe îngerii cei căzuţi, potrivit cuvântului lui Pavel. Devin „sarea pământului", „intră în cele mai dinlăuntru ale catapetesmei unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător al mântuirii noastre"24 şi „ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu"25 cunosc şi transmit Bisericii noastre luptătoare, după măsura iconomiei cuvenite lui Dumnezeu, dumnezeieştile voiri şi descoperiri. Ei tâlcuiesc adâncimea, lăţimea şi înălţimea legii duhovniceşti, a acestei dumnezeieşti Constituţii prin care toată făptura este chivernisită şi condusă de Pronia Atotţiitoare a Creatorului. Sunt poli de orientare la orizontul întunecat al acestei confuzii lumeşti şi tâlcuiesc în amănunt chipurile felurite ale războiului nevăzut. Dezvăluie cursele şi adâncurile lui Satana, devenind îngeri pământeşti şi luminători ai omenităţii războite. Acolo unde nu ajunge glasul lor, acolo ajung scrierile lor, pilda lor prin neîncetatele lor cercetări şi neîncetata lor rugăciune.

Se roagă stăruitor şi cu durere pentru viaţa şi mântuirea lumii. Cu adevărat sunt ca nişte colaci de salvare în acest ocean fără fund, puncte de sprijin suspendate între cer şi pământ, legând nesfârşita distanţă ca nişte neobosiţi mijlocitori. Şi îl coboară pe Dumnezeu pe pământ prin îndurările Lui, iar pe cei care vor cele de sus îi mută la ceruri. In societate, progresul şi pacea, care sunt necesare şi fundamentale, se află în mâinile celor mai puţini, acolo unde este siguranţă, acolo unde guvernanţii administrează şi guvernează fără zgomot, fără ca lucrările lor să fie cunoscute sau percepute de mulţi. Tot aşa şi în domeniul duhovnicesc, poziţia aceasta o deţin prietenii lui Dumnezeu, care s-au dedicat deplin dragostei Lui, şi prin deplina lor jertfă de sine şi păzire a voii lui Dumnezeu, au dobândit prietenia cu El şi au izbutit în dumnezeieştile făgăduinţe. Aşadar, dumnezeieştile făgăduinţe, care sunt însăşi sfinţirea în mod cuprinzător, potrivit cu expresia omenească, provoacă înnoire în iubitorii de Dumnezeu şi desăvârşire în menirea noastră universală. Pentru noi, credincioşii, aceştia au devenit de veacuri învăţători şi povăţuitori, sprijinitori şi tâlcuitori şi mângâietori prin mijlocirile şi prin ajutorul lor sensibil şi inteligibil, pe această mare a vieţii cu multe valuri. Dar şi la sfârşitul vieţii îl roagă pe Stăpânul cel iubitor de oameni pentru mântuirea noastră, ca prieteni şi cunoscuţi ai Acestuia.

Gheoronda Iosif Vatopedinul - Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru"

Note:

1 Sfântul Neofit Zăvorâtul, Cateheze către monahi, Cateheza a 9-a, pp. 6-7.
2Filip. 1,21.
3II Cor. 6,1.
4Mt. 10, 28.
5I Cor. 10, 24.
6IIn3;16.
7I Cor. 9, 22.
8Col.l,24.
9IITim.4,8.
10 Mt. 24, 35.
11Mt.5,19.
121 Cor. 1,25.
13II Pt 1,16.
141 Cor. 1,4.
15Mt.l3,52.
16ICor.2,12.
17IC0r.2,13.
18Inl,12.
19In7,38.
20C/ICor. 1, 25.
21Col.3,9.
22 Ef. 4, 24.
23CoL3,10.
24Evr. 6, 20.
25ICor.4,l.

 

29 Iulie 2016

Vizualizari: 162

Voteaza:

Cuviosul Neofit ca parinte duhovnicesc 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE