Intr-o emisiune TV am văzut o fetiţă de vârstă şcolară, bolnavă de SIDA. Să fi avut 11 ani. Expresia mimică era însă aceea a unui copil maturizat mult prea devreme. Se citea pe chipul său conştiinţa dureroasă a bolii sale neîndurătoare.

In afară de moartea părinţilor mei, nimic nu m-a impresionat mai mult decât acest pui de om confruntat cu propria sa tragedie, cu condamnarea fără drept de apel la o pedeapsă pentru care nu avea nicio vină.

Peste lumea feerică a copilăriei sale a căzut deodată un trăsnet aducător de moarte; descoperirea unei boli necruţătoare. Şi, dintr-odată, cerul său de visuri s-a întunecat. Pentru ea, lumea s-a îmbrăcat în haina de zăbranic.

Am asistat, desigur, şi la tragedia altor copii bolnavi de SIDA. Dar niciodată n-am văzut o minte atât de inteligentă, de capabilă să-şi surprindă propria dramă atât de lucid, în forme de exprimare atât de vii, cu note atât de înalte pe claviatura sufletului său chinuit. Pentru că fetiţa aceea era dotată de Dumnezeu cu o inteligenţă superioară, cu o vorbire aleasă, cu o sensibilitate profundă, cu un real şi rar talent pentru poezie şi pictură.

Privea în jurul său cu ochii larg deschişi, miraţi şi întrebători, surprinşi de miracolul pe care îl trăiau prin aducerea la TV de către nişte oameni de bine (slavă Domnului că mai există şi astfel de Oameni!).

Pe chipul său palid, animat de-un zâmbet inefabil, se citea amprenta suferinţei înfiptă prematur în suflet de copil. Se citeau întrebările puse destinului, puse lumii, puse lui Dumnezeu. Capul acela de copil, cu părul căzut uşor peste urechi, sugera, într-adevăr, izbitor de frapant, imaginea unui semn de întrebare. O întrebare pusă sorţii. O întrebare privind marea enigmă a existenţei noastre. Da! Chipul acela îl amintea dureros de exact pe cel al Sfinxului de la Gizeh, lăsat eternităţii spre a ne aminti de aceeaşi insolubilă enigmă.

Două mâini gingaşe de copil se ridicau spre cer într-un gest în care citeai aceeaşi mirare: De ce, Doamne, de ce trebuie să mor? Trupul său firav, de copilă neîmplinită, încă se mişca acolo, pe podium, strivit de fatalitate şi absurd.

La vârsta jocului cu păpuşi, ruptă de lumea copilăriei în care ar fi trebuit să-şi legene visurile, această fetiţă neobişnuită şi supradotată scrie poezie şi pictează icoane cu îngeri şi sfinţi, pentru ca ce altceva ar putea deveni această candidă, inocentă şi împovărată copilă decât un înger, decât o sfântă?

In faţa sorţii şi a lumii împietrite de emoţie, înecată în lacrimi, a recitat una dintre poeziile sale, scrisă cu suflet de copil îndurerat, „Nu eşti de vină Tu, Doamne!".

„Nu eşti de vină Tu, Doamne,/ Că sunt copii bolnavi de SIDA",striga acest copil bolnav de SIDA. Cu ce maturitate în gândire şi cu ce generozitate putea fi disculpat Creatorul de această nefericită copilă! M-aş fi aşteptat la versuri naive, cu idei comune, aşa cum scriam toţi la vârsta ei. Dar nu! A fost o surpriză copleşitoare. Poezia aceea - o rugă către Preaînaltul -, rostită extraordinar de expresiv, de simţit, suna ca o Apocalipsă, ca o mustrare adusă lumii pentru prea multele ei păcate.

Şi vocea aceea caldă şi îndurerată, ochii aceia trişti, cuvintele acelea care cădeau ca nişte cuţite ce se înfigeau în carnea şi în sufletele asistenţei au declanşat brusc o atmosferă sfâşietoare. Respiraţia celor care au fost martori şi-a încetinit ritmul până la suspendare. Era un spectacol zguduitor. O tăcere grea s-a aşternut peste inimile noastre împietrite.

Apoi, prin perdeaua de lacrimi, lumea îşi pierduse conturul, se clătina, se învârtea în cercuri din ce în ce mai mici, cu viteze din ce în ce mai mari. Inimile se zbăteau asemeni unor păsări care izbesc agitate în pereţii coliviei, din care vor să evadeze. Lumea părea că se scufundă în hăul nefiinţei, impus de propria sa neputinţă, de propria sa nimicnicie. Nu se auzea decât ecoul îndelung al păcatului originar. Şi, din cenuşa rugului aprins, o voce stinsă se întreba amarnic:
„De ce, Doamne? De ce?"

DUMITRU CONSTANTIN-DULCAN
Somnul ratiunii, Editura Eikon

Cumpara cartea "Somnul ratiunii"