De la 'ora vesnica' la 'ora 25' si retur

De la 'ora vesnica' la 'ora 25' si retur Mareste imaginea.

Trecut pe 22 iulie 1992 la cele veşnice, părintele Virgil Gheorghiu e un caz particular şi unic în felul său în cultura românească a secolului nostru. Poet şi teolog, scriitor cu faimă mondială şi preot ortodox, el şi-a petrecut începând din 1948 cea mai mare parte a existenţei sale în exil, în Franţa. Exilul este responsabil nu doar pentru fracturile biografiei, dar şi pentru destinul paradoxal al operei şi posterităţii sale. Incepând din 1949 şi până în primii ani ai deceniului nostru, el a publicat în Franţa peste 40 de volume, romane şi pagini autobiografice, rămase - cu doar câteva excepţii - practic necunoscute până acum cititorului român. Figura şi opera sa exemplară de scriitor creştin şi preot ortodox artist îşi aşteaptă încă recuperarea în cultura patriei sale.



Născut pe 9/16 septembrie 1916 în comuna Războieni (jud. Neamţ), viitorul scriitor avea să-şi petreacă o copilărie „teologică" gravitând în jurul bisericii din satul său de munte şi a figurii legendare a tatălui, preotul Constantin Gheorghiu (1893-1974), descendent dintr-o veritabilă dinastie de preoţi ortodocşi moldoveni. Sărăcia lucie a preotului Constantin l-a împiedicat să-şi poată da fiul, pe Virgil, la seminar şi apoi la facultatea de teologie ca să devină preot, ceea ce însemna întreruperea succesiunii în Duh a familiei. (Peste ani, departe de ţară, la Paris, Virgil Gheorghiu avea să refacă simbolic şi compensatoriu această continuitate.) Astfel, după o copilărie fericită în satul natal, tânărul Virgil a fost nevoit să urmeze între anii 1927-1935 liceul militar din Chişinău, întrucât acesta era singurul care asigura educaţia şi copiilor lipsiţi de posibilităţi materiale de a urma o şcoală medie. Manifestă de timpuriu o precoce înzestrare literară în revista liceală Crai nou, iar după absolvirea liceului (terminat la Cernăuţi), în 1936 se stabileşte la Bucureşti. Aici se înscrie la Facultatea de Filozofie, desfăşurând în paralel o intensă activitate publicistică în calitate de secretar literar, poet, reporter şi gazetar. Volumele sale de poeme sunt receptate elogios de critică şi de public, anunţând o personalitate artistică viguroasă.

Mobilizat în 1940, devine reporter de război, scriind o serie de reportaje de front incendiare, reluate în două volume, în 1942 e numit ataşat cultural pe lângă legaţia românească din Zagreb (Croaţia). în urma ocupaţiei sovietice a României, soţii Virgil şi Ecaterina Gheorghiu se refugiază, nu fără peripeţii, în Austria şi Germania, stabilindu-se (după doi ani de lagăre ca diplomat al unei ţări inamice, şi refuzul unei vize de stabilire în SUA şi Argentina) în 1948 la Paris. Aici va putea relua în sfârşit continuitatea succesiunii sacerdotale familiale: studiază teologia şi pe 23 mai 1963 e hirotonit preot la biserica ortodoxă română „Sfinţii Arhangheli" din Pariss. Şi tot aici redebutează vijelios în 1949 cu romanul autobiografic Ora 25.

Prefaţat elogios de marele filozof şi dramaturg francez Gabriel Marcel, „acest frumos roman, acest teribil roman" devine un fulminant succes de librărie. Caz unic în literatura română, succesul se va transforma într-un veritabil „best-seller" mondial o dată cu traducerea romanului în toate limbile de circulaţie mondială, succes confirmat de ecranizarea sa hollywoodiană din 1961 având ca protagonist un „star" de talia lui Antony Quinn. în cele aproape cinci decenii de exil francez, Virgil Gheorghiu va publica peste 40 de volume, în care va zugrăvi, pe de o parte, drama spirituală a secolului nostru şi a României intrate prin ocupaţia sovietică sub jugul totalitarismului comunist, iar, pe de altă parte, va înfăţişa o alternativă spirituală la criza veacului: viziunea despre lume şi viaţă a României eterne (a „nemuritorilor de la Agapia") şi a Ortodoxiei româneşti milenare trăită în satele Moldovei natale.

Cititorul român are la dispoziţie până acum doar câteva cărţi ale scriitorului-preot. In 1991 apărea versiunea românească a faimosului roman Ora 25, cea mai cunoscută carte a sa. Deşi a cunoscut o difuziune mondială, cartea a rămas însă în patria autorului interzisă timp de peste patru decenii de cenzura comunistă, în exilul românesc însă, apariţia ei în 1949 a fost salutată în termeni entuziaşti de Mircea Eliade drept „cea dintâi creaţie importantă a emigraţiei româneşti". Romanul descrie într-o succesiune rapidă de evenimente şi situaţii odiseea europeană a unui ţăran român prins în vâltoarea totalitarismelor care s-au încleştat în anii celui de-al doilea război mondial; aruncat dintr-un lagăr în altul, el ajunge din satul natal, trecând prin Ungaria, până în Germania nazistă.

Mircea Eliade sesiza cu pătrundere remarcabila detaşare a autorului în descrierea diverselor forme ale terorii absurdului concen-traţionar, rasial şi ideologic, revărsate asupra personajelor de ideologiile şi instituţiile istoriei contemporane. „Mai mult decât de păcatele unor guverne sau de excesele unor naţiuni, e vorba de desfiinţarea omului de către o societate mecanizată în spirit, în sânge şi carne." In viziunea părintelui Virgil Gheorghiu, războiul, masacrele şi atrocităţile totalitarismelor care au acoperit cu sânge şi oroare faţa secolului XX sunt însă doar simptomul unei evoluţii implacabile a civilizaţiei contemporane determinată de inflaţia tehnicii. Esenţa totalitarismelor, teroarea istoriei contemporane stau astfel în gândirea tehnică, în profundul antiumanism, în depersonalizarea şi dezumanizarea omului contemporan, în „drama transformării omului într-un număr, într-un simplu rob al maşinii, robot el însuşi, utilizat pe rând de toţi stăpânii pe care îi ridică soarta" (Mircea Eliade).

In ultimă instanţă, e vorba de o perspectivă filozofică implicită asupra istoriei şi umanităţii contemporane formulată în limbaj estetic (având uimitoare convergenţe cu meditaţia heideggeriană despre impactul regnului planetar al tehnicii moderne asupra destinului actual al fiinţei). Verdictul este dat dintr-o perspectivă asumat poetică şi religios-ortodoxă. Părintele Virgil Gheorghiu a văzut întotdeauna în poezie şi în Ortodoxia românească un mod profetic şi totodată originar (opus tehnicii) de a simţi şi gândi lumea în fiinţa ei ultimă; sau, cum sublinia perspicace Mircea Eliade, creaţia lui Virgil Gheorghiu este „o judecată românească asupra societăţii şi istoriei contemporane"?. O judecată românească tradiţională şi anti-modernă în acelaşi timp, prin care părintele Virgil Gheorghiu se alătură unei întregi familii de mari spirite ale culturii române şi universale ale acestui veac, cum au fost: Mircea Eliade însuşi, Constantin Noica, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, părintele Dumitru Stăniloae, ca să nu-i numesc decât pe cei mai cunoscuţi.

Intreaga creaţie a părintelui Virgil Gheorghiu pendulează între doi poli sau, mai exact, între două „ore": „ora 25" şi „ora veşnică". „Ora 25" este ora apocalipsei sumbre în care sfârşeşte istoria civilizaţiei noastre, ora „când nici Mesia însuşi dacă ar veni n-ar mai putea schimba nimic". Acestei realităţi cumplite i se opune perspectiva „orei veşnice", ora eternităţii luminoase a vieţii şi nemuririi, a comuniunii fireşti şi smerite între om, lume şi Dumnezeu. Pentru părintele Virgil Gheorghiu această „oră veşnică" este „ora" metaistorică a Liturghiei ortodoxe în spaţiul şi timpul transfigurat teologic al bisericilor din satele României eterne.

In volumul de faţă - apărut în 1965 la Paris ca un fel de post-scriptum la Ora 25 cu titlul De la ora 25 la ora veşnică - părintele Virgil Gheorghiu a evocat iniţierea în experienţa întemeietoare a „orei veşnice" de care a avut, parte încă din cea mai fragedă pruncie în casa parohială şi în biserica în care slujea tatăl său, părintele Constantin Gheorghiu. Este vorba de un text literar-teologic unic în felul lui, un fel de amintiri dintr-o copilărie teologică despre viitorul eshatologic al fiinţei umane. Povestindu-şi copilăria, autorul face teologie (de cea mai bună calitate), rezultatul fiind nu o simplă autobiografie spirituală, cât o veritabilă mistagogie literară, pe înţelesul tuturor. Schiţarea în pagini emoţionante a figurii legendare a preotului Constantin Gheorghiu se transformă într-un portret al României eterne, în care toate marile dogme şi intuiţii mistice ale Ortodoxiei sunt trăite simplu şi luminos: îndumnezeirea, haina de piele, taina altarului, abolirea mistică a timpului şi spaţiului etc. - teme centrale ale teologiei, antropologiei şi ecleziologiei patristice şi liturgicii bizantine - dobândesc toate o concreteţe şi o transparenţă maximă întrupate în alcătuirea umilei bisericuţe a satului natal şi în devotamentul evanghelic pilduitor al părintelui Constantin.

Subţiat ascetic de sărăcia endemică a satului pe care-l păstoreşte ca veritabil înger în trup, el îşi conduce mica sa comunitate dislocată de invazia ocupantului de la răsărit direct din „ora 25" în „ora veşnică", ieşind cu alte cuvinte din istorie pentru a intra în cer, într-un cer a cărui experienţă liturgică le era deja familiară. Pentru că atunci când ora 25", ora istoriei paroxistice şi apocaliptice năvăleşte peste mica comunitate din munţii Moldovei, când orice refugiu pământesc este interzis - fiindcă din faţa terorii mecanizate a istoriei moderne nu se mai poate fugi ca altădată în codru -, atunci nu mai există decât o singură cale de scăpare, verticală, prin cer. Pentru dispariţia satului său natal autorul imaginează aici o explicaţie poetică care prin fabulosul ei aminteşte de romanele sud-americane, dar care în esenţă este una pur teologică şi creştină: mica parohie în frunte cu preotul ei a urcat cu totul la cer. Pentru că nu mai aveau unde se refugia, Dumnezeu le-a deschis în grabă uşa cerului şi au intrat în veşnicie cu trup cu tot, graba era atât de mare încât n-au mai avut timp nici măcar să îndeplinească toate formalităţile, adică să-şi lase „hainele de piele" ale trupurilor lor la vestiarul cimitirului. Cartea părintelui Virgil Gheorghiu poate fi citita şi ca o superbă metonimie a destinului poporului român: victimă a unei istorii ingrate, el şi-a imaginat neîncetat, în conformitate cu Ortodoxia sa uimitor de profund asimilată, soluţii de salvare în meta-istorie, adică în veşnicie.

Una din virtuţile remarcabile ale demersului artistico-poetic asumat de părintele Virgil Gheorghiu în prezentarea filozofiei şi teologiei implicite modului de viaţă ortodox românesc tradiţional este indiscutabil aceea de a evita prin concretizare şi particularizare capcanele generalizării şi abstractizării impersonale, tipice discursului ideologic. El ne arată astfel un mod firesc de a recupera sensul viu, profund şi proaspăt al noţiunilor de patrie, neam, strămoşi, Biserică sau Ortodoxie: nu abuzând ori speculând noţiuni tocite prin ideologizare şi abstractizare, ci vorbind simplu despre tatăl său şi despre bisericuţa din satul natal. Din paginile sale se revarsă astfel lirismul unui patriotism vibrant, bine temperat, atât de diferit de cel grandilocvent demagogic al retoricilor ideologice. Este un altfel de patriotism, ceresc, înainte de a fi pământesc, creştinesc, care află sensul identităţii comunitare nu într-o clamare tautologică a acestei identităţi, ci în învestirea ei cu un conţinut spiritual şi prin aceasta universal. Tot sensul existenţei micii comunităţi din munţii Moldovei rezidă în verticala bisericii care o uneşte cu patria de sus, cu Dumnezeu, dar şi cu întreaga creştinătate trecută, prezentă şi viitoare, în care îşi găseşte firesc locul şi străinul, anonimul soldat evreu mort în mijlocul satului.

Intr-o epocă grav ameninţată de degradări de tot felul şi de inflaţia subproduselor de cele mai diferite genuri ale tehnicii - de la subcul-tură la subistorie -, şi în care uzura, surogatele şi contrafacerile invadează peisajul natural şi mediul social poluându-le ireversibil şi coru-pând conştiinţele, într-o epocă în care economia şi tehnologicul (care au luat locul politicului) celebrează triumful nihilismului şi sfârşitul omului, mesajul operei scriitorului preot şi artistului teolog Virgil Gheorghiu, o mare conştiinţă creştină a acestui veac, merită din plin să fie restituit spaţiului spiritual care 1-a dăruit lumii şi culturii universale ca un simbol al regăsirii demnităţii teologice a omului şi fiinţei româneşti în lumina cea neînserată a „orei veşnice".

diac. Ioan Ică jr
Articol preluat din cartea Virgil Gheorghiu, Tatal meu, preotul, care s-a urcat la cer; Editura Deisis

Cumpara cartea "Virgil Gheorghiu, Tatal meu, preotul, care s-a urcat la cer"

.
Pe aceeaşi temă

14 Martie 2018

Vizualizari: 1384

Voteaza:

De la 'ora vesnica' la 'ora 25' si retur 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE