Deosebirea intre papism si Ortodoxie

Deosebirea intre papism si Ortodoxie Mareste imaginea.

 

As dori sa vedem care este deosebirea intre Lege si legalism, sa analizam deosebirea intre ortodoxie si papism. Aceasta fiindca in biserica latina experienta legalismului este mai insemnata, atat in teologie, cat si in viata.

 

Trebuie inceput cu distinctia intre organism si organizatie. Noi spunem ca Biserica nu este o organizatie, ci un organism dumnezeiesc si omenesc. Organismul este un trup viu, adica are in primul rand viata.

El poate fi caracterizat si prin anumite legi, dar pana la urma viata insasi este pe primul plan. Alcatuirea unei organizatii devine temeiul unui proces legal. Adica alcatuirea legala trece pe primul plan.

 

Aceasta diferenta se poate vedea intre Ortodoxie si papism. Asa cum s-a aratat in chip graitor, "pentru occidentali legatura lui Dumnezeu cu omul si cu lumea poate fi doar una etica, si nu una de har si viata. Tainele, mai ales dumnezeiasca Euharistie, Botezul si Hirotonia devin mijloace juridice de mantuire. Biserica se reduce la o institutie legala ce furnizeaza mantuire si har creat. In randuiala Bisericii institutia legala trece inaintea alcatuirii sacramentale. Dimpotriva, in Ortodoxie alcatuirea sacramentala a Bisericii este premergatoare, iar Biserica este ocrotita si infatisata prin asezamintele canonice".

 

In Apus, si mai ales in biserica latina exista un pronuntat spirit legalist in toate manifestarile. Dar este inspaimantator faptul ca spiritul legalist este fundamentat si teologic sau, as zice eu, e infatisat printr-o pozitie teologica gresita.

 

In cele ce urmeaza vom cerceta fundamentarea teologica a spiritului legalist si consecintele sale pentru viata duhovniceasca in invatatura lui Anselm din Canterbury despre imbunarea dreptatii dumnezeiesti, care este si o invatatura a bisericii latine.

 

Potrivit lui Anselm, Dumnezeu in fiinta Sa este dragoste si dreptate. Pacatul savarsit de Adam, ca si oricare pacat al omului, este o jignire adusa dreptatii lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu este jignita prin savarsirea pacatului si, ca urmare, cerinta unei pedepse este o necesitate a firii dumnezeiesti. Din felul exprimarii, s-ar parea ca Dumnezeu e supus unei oarecare legi a necesitatii. De aceea el are nevoie de satisfacerea si imbunarea dreptatii Sale, fapt care s-a savarsit prin intruparea lui Hristos, a doua persoana a Sfintei Treimi, si prin jertfirea Sa pe Cruce. Deci, scopul intruparii Cuvantului si al jertfirii Sale pe Cruce era imbunarea dreptatii dumnezeiesti, ce fusese jignita de pacatul omului.

 

Parerea sa nu este intemeiata din punct de vedere ortodox, putand fi socotita drept eretica. Putem afla la Sfintii Parinti elemente ce combat invatatura lui Anselm. Vom rezuma aici cateva dintre parerile patristice.

 

Dreptatea si dragostea lui Dumnezeu nu tin de fiinta Sa, ci de energiile Sale. Dumnezeu nu este dragoste si dreptate in fiinta si firea Sa, ci in energiile Sale, ce sunt necreate si se numesc energii fiintiale sau firesti. Mai adaugam ca Dumnezeu este "liber de orice necesitate si de orice interes egoist". Este un pacat sa-I atribui lui Dumnezeu insusirile omului cazut, cum ca Dumnezeu ar fi manios si razbunator si deci trebuie imbunat si impacat. O asemenea atitudine vrea sa dea de inteles ca Dumnezeu este Cel ce are nevoie de tamaduire, iar nu omul. Dar aceasta inseamna hulire. Omul pacatos, caracterizat de egoism si trufie, este cel jignit. Dar nu putem spune ca Dumnezeu este jignit. Graitoare sunt cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur: "Nu El este in vrajmasie, ci noi; caci Dumnezeu nu este niciodata in vrajmasie". Nu putem spune ca Dumnezeu este vrajmas al omului, ci omul, prin pacatul savarsit, s-a facut vrajmas al lui Dumnezeu. Prin urmare, pacatul nu este o jignire a lui Dumnezeu, care trebuie tamaduit, ci este boala noastra si deci noi suntem cei ce avem nevoie de tamaduire.

 

In orice caz, dupa invatatura Sfintilor Parinti, nimeni nu poate aduce vatamare lui Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur arata: "Nimenea este in stare nici a batjocori pre Dumnezeu cu ocari, nici a-L faca sa straluceasca mai luminos cu lauda, ci El ramane mereu in slava ce I se cuvine, nici inaltat de lauda, nici injosit de hulire". Pacatul il batjocoreste pe om si din pricina lui intreaga noastra existenta este bolnava. Nici nu adaugam ceva lui Dumnezeu prin slavoslovie, ci noi insine suntem sfintiti si ne impartasim de slava Lui. Astfel, prin intruparea lui Hristos si jertfa Sa pe Cruce am dobandit reasezarea omului in slava sa dintru inceput, iar nu o imbunare a lui Dumnezeu.

 

Fara indoiala, exista expresii si termeni in Sfanta Scriptura care pot fi luati din greseala drept imbunare a dreptatii dumnezeiesti. Un asemenea termen este "impacare". Dar daca frazele care cuprind acest cuvant sunt talcuite in chip ortodox si patristic, descoperim ca nu e vorba de impacarea lui Dumnezeu de catre om, ci omul e impacat de catre Dumnezeu. Deosebirea este foarte mare si semnificativa Sfantul Ioan Gura de Aur observa: "Impaca-te cu Dumnezeu. Si nu ne spune sa impacam pe Dumnezeu cu noi insine, caci nu El este in vrajmasie, ci noi; caci Dumnezeu nu este niciodata in vrajmasie".

 

Asadar prin Jertfa de pe cruce Hristos nu L-a imbunat pe Tatal Sau, ci a tamaduit firea suferinda a omului. Si aceasta nu se spune doar despre Jertfa de pe cruce, ci despre intreaga lucrare a iconomiei dumnezeiesti. Faptul ca El nu a imbunat pe Tatal, cum se sustine de catre cei din Apus, se vede limpede intr-un pasaj deosebit, de la Sfantul Grigorie Teologul. Pe vremea sa se discuta cum anume Si-a dat Hristos sangele, diavolului sau Tatalui. Iar Sfantul Grigorie a raspuns ca este necuvios sa sustinem ca Dumnezeu Si-a varsat sangele si l-a dat rascumparare diavolului spre a ne slobozi de sub stapanirea lui. Este o "ocara" pentru noi sa sustinem ca diavolul a primit sangele lui Hristos. Dar nici Dumnezeu nu avea trebuinta sa primeasca sangele Fiului Sau cel Unul-Nascut, prin urmare Tatal nu avea nevoie sa fie impacat prin sangele lui Hristos. Si intreaba Sfantul Grigorie: "Care ar fi temeiul pentru ca sangele Fiului Sau cel Unul-Nascut sa-L fi desfatat pe Tatal, Carele nu il primise nici macar pe Isaac cand ii fusese afierosit de catre tatal sauB ci a schimbat jertfa, punand un berbece in locul jertfea omenesti ?". A sustine ca Dumnezeu-Tatal S-ar fi bucurat de sangele Fiului Sau cel Unul-Nascut este hulire. Ceea ci este de negandit chiar pentru starea omeneasca este si mai de negandit pentru Dumnezeu. Iar mai apoi Sfantul Grigorie spune ca Tatal nici nu a cerut si nici nu avea trebuinta de sangele Fiului Sau cel Unul-Nascut. Insa Hristos Si-a dat sangele spre tamaduirea si sfintirea omului.

 

Trebuie spus aici ca sunt unii care sustin ca putem vorbi despre satisfacerea dreptatii dumnezeiesti si din punct de vedere ortodox, caci gasim si la unii Sfinti Parinti asemenea expresii. Si este pomenit Sfantul Nectarie, care vorbeste despre satisfacerea dreptatii dumnezeiesti. Intr-una dintre cartile sale se preocupa de felul cum Hristos a mantuit omenirea. El scrie: "Fiind om desavarsit, luand asupra Sa pacatul lumii si dandu-Se pe Sine ca jertfa de imbunare Dumnezeului si Tatalui Sau, pentru viata si mantuirea lumii". Iar altundeva spune ca intruparea lui Hristos fusese necesara si hotaratoare "caci s-a dovedit ca omul singur nu putea nici sa satisfaca dreptatea dumnezeiasca si nici sa fie slobozit de robia pacatului si de moartea cea venita prin pacat" .

 

Expresiile asemanatoare care se afla in unele lucrari ale Parintilor trebuie talcuite in cuprinsul intregii invataturi a acelor sfinti, iar nu pe bucati. Cercetarea si analizarea locurilor patristice doar pe bucati duce la abateri eretice. Ele trebuie studiate si din punctul de vedere al asa numitei teologii catafatice. In ce-l priveste pe Sfantul Nectarie, trebuie spus ca aparent exista o inraurire verbala a invataturii lui Anselm, dar deosebirea este uriasa. In invatatura latinilor, teoria despre imbunarea dreptatii dumnezeiesti are urmari directe in viata duhovniceasca, fiindca intreaga nevointa ascetica se indreapta spre tamaduirea lui Dumnezeu, nu a omului, spre satisfacerea dreptatii lui Dumnezeu, pe cand in invatatura Sfantului Nectarie se poate vedea telul lucrarii nevointei ortodoxe, ce tinteste spre tamaduirea omului. Daca citim epistolele trimise de Sfantul Nectarie maicilor de la Manastirea Sfintei Treimi din Eghina, ne dam seama ca sfantul e legat in chip organic de intreaga traditie trezvitoare a Bisericii, caci vorbeste despre imbolnavirea mintii si tamaduirea ei, despre rugaciunea mintii, curatirea inimii etc. Asadar, desi se observa o anume inraurire verbala, totusi este o deosebire clara fata de invatatura ascetica a latinilor.

 

Deosebirea se va observa si mai mult in cele ce urmeaza, cand vom cerceta prelungirile teoriei imbunarii dreptatii lui Dumnezeu in viata. Cum am vazut, invatatura nu ramane doar teoretica, ci se prelungeste in toate aspectele vietii duhovnicesti.

 

Intreaga nevointa a latinilor se indreapta spre justificarea de sine, spre impacarea lui Dumnezeu, iar nu spre propria tamaduire. Asa cum s-a observat, "un exemplu concret al conceptiei legaliste a mantuirii este felul cum se practica taina pocaintei de catre romano-catolici. Pocainta si marturisirea se desfasoara ca un proces. Cel ce se spovedeste isi spune pacatele, despartit de duhovnic si necunoscut de el (in binecunoscuta camaruta din lemn), primindu-si penitenta si iertarea. Asadar, nu exista legatura pastorala personala si partasie bisericeasca, ci o legatura legala si impersonala. Precumpaneste absolvirea legala a pacatosului, iar nu iertarea, intoarcerea si reasezarea sa in casa parinteasca (Biserica) si imbratisarea parinteasca". De asemenea, intregul ascetism in traditia latina tinteste catre justificarea omului prin satisfacerea lui Dumnezeu. Exista un puternic spirit legalist. Tendinta legalista a latinilor izvoraste din teoria lor despre impacarea dreptatii dumnezeiesti, din teologia lor despre pacatul stramosesc si despre vinovatia mostenita de oameni. Si nu numai ca izvoraste din asemenea pozitii gresite, ci este parte a intregului climat legalist ce precumpaneste in biserica latina. Insa in Ortodoxie, chiar admitand existenta unor abateri, ele nu au legatura cu adevarul dogmatic al Bisericii, nu apar din pozitii teologice gresite, ci se datoreaza pe de-o parte greselilor personale, iar pe de alta parte starii de imaturitate a crestinilor si inrauririi lor de catre alte traditii. In invatatura ortodoxa se, spune ca unii tin de starea de rob, altii de starea de naimit, iar altii de starea de fiu. Trebuie spus ca indeobste pacatul in invatatura ortodoxa este intunecarea mintii, iar pocainta si iertarea pacatelor inseamna luminarea mintii. Pacatul e privit ca o boala a sufletului, nefiind asezat intr-un cadru legal, ci intr-unul medical.

 

Ca incheiere, putem spune ca legatura noastra cu Dumnezeu nu trebuie privita ca juridica, legala, ci ca personala, bisericeasca. Pozitia legalista e straina cugetului ortodox. Cand gandim ca Dumnezeu a fost jignit de pacatul savarsit de noi si deci trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta ca sa-L impacam, cand legatura noastra cu Dumnezeu e un fel de afacere, atunci traim in duhul legalist.

 

Mitropolitul Hierotheos Vlachos

 

 

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3012

Voteaza:

Deosebirea intre papism si Ortodoxie 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE