Descoperind ajutor in rugaciune

Descoperind ajutor in rugaciune Mareste imaginea.

Ajutorul ne stă la îndemână nu în cele din urmă în cei care au străbătut calea care ne stă înainte. O parte din dificultatea noastră aici e aceea că noi modernii suntem atât de obsedaţi să facem lucrurile în felul nostru propriu, atât de preocupaţi că dacă primim un ajutor de la oricine rugăciunea noastră nu va fi „autentică" şi nu va veni din inima noastră, încât folosirea rugăciunilor altuia ne stârneşte numaidecât suspiciunea. Semănăm cu o femeie care nu simte că s-a îmbrăcat potrivit până nu şi-a croit şi făcut propriile sale haine; sau cu un bărbat căruia i se pare un lucru artificial să conducă o maşină pe care nu şi-a construit-o toată el însuşi. Suntem schilodiţi de indelungata moştenire a romantismului, pe de o parte, si a existenţialismului, pe de altă parte, care au produs ideea că lucrurile sunt autentice numai dacă vin în mod spontan, neconstrâns, din adâncul inimilor noastre.

Onest vorbind, aşa cum a subliniat-o şi Iisus, din adâncul inimilor noastre vin multe lucruri care pot fi autentice, dar nu sunt foarte plăcute (Marcu 7,21). O bună doză de aer proaspăt din lumea cu picioarele pe pământ a iudaismului secolului I e de ajuns să împrăştie pâcla căutării absorbite de sine (şi în cele din urmă trufaşe) după o „autenticitate" de acest gen. Când adepţii lui Iisus i-au cerut să-i înveţe să se roage, El nu le-a spus să se împartă pe grupuri şi să privească adânc în inimile lor. N-a început făcându-i să se gândească la experienţele lor de viaţă ca să descopere ce tipuri de personalitate aveau fiecare şi să-şi cheltuiască timpul intrând în contact cu sentimentele lor îngropate. Atât El, cât şi ei au înţeles întrebarea adresată: doreau şi aveau nevoie de un formular din cuvinte pe care să-l poată învăţa şi folosi. Ceva ce Ioan Botezătorul dăduse şi el adepţilor săi. Alţi dascăli evrei făcuseră acelaşi lucru. E ceea ce a făcut şi Iisus dându-le ucenicilor săi rugăciunea din deschiderea capitolului de faţă şi care rămâne în inima întregii rugăciuni creştine.

Să observăm însă punctul esenţial. Nu-i nimic rău să avem un formular din cuvinte compus de altcineva. Foarte probabil că e ceva rău să nu folosim un astfel de formular. Unii creştini pot duce un timp o viaţă de rugăciune apelând la propriile resurse interioare, aşa cum munteni încercaţi pot străbate podişurile înalte cu picioarele goale. Cei mai mulţi dintre noi însă avem nevoie de ghete; nu pentru că nu dorim să facem acest drum noi înşine, ci tocmai pentru că vrem să facem asta.

Aşa cum va fi devenit deja evident, această pledoarie are o ţintă precisă: numărul crescând de creştini din multe ţări care, fără să-şi dea seama, absorb un element al culturii moderne târzii (amestecul de romantism şi existenţialism menţionat adineauri) ca şi cum ar fi creştinismul însuşi. Acestora doresc să le spun: nu e nimic rău, nimic subcreştinesc, nimic care să aibă de a face cu „dreptatea din fapte" în folosirea de cuvinte, formulare fixe, rugăciuni şi fragmente de rugăciuni scrise de alţii în alte
secole. Ideea că trebuie întotdeauna să-mi găsesc propriile cuvinte, că trebuie să-mi generez propria evlavie în fiecare dimineaţă, că dacă nu mă gândesc la cuvinte noi trebuie să fi ajuns leneş sau deficitar din punct de vedere duhovnicesc — tocmai asta poartă semnul mult prea familiar al mândriei omeneşti, al acelui „o fac în felul meu", şi, da, al dreptăţii din fapte. O bună liturghie — rugăciunile altora, pentru uz comunitar sau personal — poate fi, trebuie să fie, un semn şi un mijloc al harului, un prilej de umilinţă (de acceptare că altcineva a spus mult mai bine decât o pot face eu ceea ce doresc în mod adânc să exprim eu însumi) şi recunoştinţă. De câte ori n-am fost recunoscător pentru vechea rugăciune anglicană care sună astfel:

Luminează-ne întunericul, rugămu-ne Ţie, Doamne, şi prin mare mila Ta
apară-ne de primejdiile şi ispitele acestei nopţi
pentru dragostea Unicului Tău Fiu,
şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Amin.

N-am scris-o eu, dar oricine a făcut-o are recunoştinţa mea neţărmurită. E exact ceea ce doream să spun.

Există fireşte şi o pledoarie de îndreptat şi în cealaltă direcţie. Romanticii şi existenţialiştii nu erau proşti. Unele costume de haine nu se potrivesc; restrâng atât mişcarea, cât şi personalitatea. Când David a ieşit să se lupte cu Goliat, n-a putut purta greaua armură care i s-a pus la dispoziţie. A trebuit să folosească armele mai simple pe care le ştia deja şi care au lucrat pentru el. Şi dacă n-ar fi atât de tragic, spectacolul multora din bisericile tradiţionale zornăind în costume din armuri făcute pentru războaie serioase - cu alte cuvinte, folosind vechi liturghii şi practici tradiţionale - fără să aibă habar încotro merg sau ce să facă atunci când ajung acolo e unul extrem de comic. Forme şi tradiţii de cult şi rugăciune vechi pot fi un mod de alimentare a unei rugăciuni autentice, de a-i face pe oameni să vină cu umilinţă în prezenţa lui Dumnezeu şj să descopere că rugăciuni care au servit foarte bine altor generaţii pot încălzi şi inimile lor. Dar tradiţii vii pot deveni foarte repede şi balast mort. Uneori crengile uscate anul trecut trebuie curăţite pentru a face loc creşterii unora noi.

David, să ne aducem aminte, a luat în mână cinci pietricele lustruite de apa unui pârâu. Sunt multe rugăciuni care, lustruite de multe generaţii, se află acum în mâinile noastre gata să fie folosite. Dar tocmai din pricina victoriei asupra lui Goliat, David a ajuns rege şi a trebuit să câştige cu totul altfel de deprinderi necesare pentru a conduce o curte şi o ţară. Pe măsură ce cultura noastră se schimbă, iar schimbarea însăşi devine trăsătura cea mai constantă a culturii noastre, nu trebuie să fim surprinşi că multor oameni formele tradiţionale li se par enigmatice şi dezagreabile. Am întâlnit în ultimii ani oameni care au încetat să meargă la biserica lor locală pentru că parohienii au început sa cânte cântece noi. Şi am întâlnit alţii care exact din acelaşi motiv au început să meargă la biserică. E timpul să ne trezim - să recunoaştem că oameni diferiţi au nevoie de genuri diferite de ajutor în diferite momente ale vieţilor lor şi să ne împăcăm cu asta. Dar pentru mulţi creştini descoperirea faptului că există moduri de a se ajuta în rugăciune folosind cuvinte şi formule scrise şi modelate de alţii e o veste bună, un suspin de uşurare. Rugăciuni cum e cea pe care tocmai am citat-o există ca să ne ajute să creştem, nu ca să ne ţină chirciţi. Cărţi de rugăciuni, antologii cu meditaţii, rafturi şi biblioteci pline de materiale cu ceva pentru fiecare sunt oricând la îndemână. Şi dacă toate astea par a fi intimidante, să ne aducem aminte sfatul dat de un înţelept părinte copilului său intrat în panică când se angajase într-un mare proiect şcolar de ornitologie: Ia-le simplu, pasăre cu pasăre!

Mai multe cărări spre rugăciune
Rugăciunea Domnului nu e singura rugăciune aflată la baza profundelor şi bogatelor tradiţii de rugăciune creştine. Sunt şi alte rugăciuni folosite în moduri asemănătoare de-a lungul anilor, fie ca model, fie ca un lucru ce trebuie repetat mereu spre a ne adânci în prezenţa Dumnezeului pe care-L cunoaştem în Iisus. Poate cea mai cunoscută dintre ele, pe larg practicată în Bisericile Ortodoxe răsăritene, e „Rugăciunea lui Iisus" care poate fi spusă uşor şi încet, pe ritmul respiraţiei fiecăruia:
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, milu-ieşte-măpe mine, păcătosul!

Multe s-au scris despre această rugăciune — despre ce înseamnă, cum anume să fie folosită, unde anume ne poate duce. Nu e atât de restrictivă cum pare la prima vedere. Rugăciunea pentru milă nu înseamnă doar „Am făcut ceva rău, Te rog iartă-mă". E o cerere mult mai amplă, solicitând lui Dumnezeu să-şi trimită prezenţa milostivă şi ajutorul într-o mie şi una de situaţii, în ciuda faptului că nu merităm un astfel de ajutor şi nu l-am putea merita niciodată. Şi deşi e în mod explicit adresată lui Iisus însuşi, lucru neobişnuit, deşi nu necunoscut chiar şi în Noul Testament, rugăciunea e oferită cu încrederea că atunci când venim la Iisus prin El venim la Tatăl; şi că, pentru a ne putea ruga în acest fel, avem nevoie să fim călăuziţi de Duhul Sfânt.

Rostirea acestei rugăciuni (sau a altora asemănătoare) iar şi iar nu este atunci genul de „poliloghie" pe care Iisus îl critică în Matei 6, 7 ca o practică tipic păgână. Fireşte, dacă devine aşa ceva, renunţaţi la ea şi faceţi altceva diferit. Dar pentru milioane de oameni ea a fost şi este încă un mod de concentrare, de adâncire şi lărgire în acelaşi timp, de concentrare pe Dumnezeul pe Care-L ştim în Iisus drept Cel în care putem avea încredere în toate împrejurările şi de a ţine înaintea milei Lui toate cele pentru care dorim să ne rugăm - bucurii, probleme, întristări, furii, frici, semeni ai noştri, politici guvernamentale, probleme sociale, războaie, dezastre, prăznuiri.
Am sugerat cândva alte două rugăciuni asemănătoare de practicat, pe lângă Rugăciunea lui Iisus:

Tată Atotputernic, Făcător al cerului şi al pământului, adu-Ţi împărăţia între noi! şi:
Duhule Sfinte, suflare a viului Dumnezeu, înnoieşte-mă pe mine şi toată lumea Ta!

Acestea pot fi spuse în acelaşi fel; sau atât ele, cât şi rugăciunea lui lisus pot fi folosite ca formule recurente care să îngăduie unui grup sau adunări să se unească în spunerea de rugăciuni pentru anumite persoane şi situaţii. Fie că se roagă cineva singur, fie că se roagă împreună cu alţii, aici ca şi altundeva e loc din plin pentru experimente.

Mai există o rugăciune pe care mi-ar plăcea să o amintesc şi care poate fi folosită tot astfel, şi cred că a şi fost folosită aşa în Biserica primară. în iudaismul antic, ca şi în cel modern, de trei ori pe zi se spune o rugăciune, care începe astfel:

Ascultă, Israele, IHVH/Domnul Dumnezeul nostru, IHVH/Domnul e unul; să iubeşti pe IHVH/Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta...!

Această propoziţie de început se găseşte în Deuterono-mul 6, 4 şi e cunoscută ca rugăciunea Shema, de la cuvântului cu care începe: „Ascultă", shema în ebraică.

Oamenii sunt adeseori surprinşi să audă acest verset cu menţiunea că e o rugăciune, întrucât pare mai degrabă o declaraţie teologică cu o poruncă ataşată; dar, aşa cum citirea Scripturii în cult nu se face pentru a spune adunării ceva ce aceasta nu ştia, ci pentru a-L lăuda pe Dumnezeu pentru ce a făcut, tot aşa a declara cine e cu adevărat Domnul şi ce anume cere de la poporul legământului Său e într-adevăr o rugăciune, un act de cult şi angajament. E un mijloc de a ne întoarce de la noi înşine şi de la propria noastră listă de nevoi, dbrinţe, speranţe şi temeri şi a ne fixa întreaga atenţie asupra lui Dumnezeu, a numelui Său, a naturii Lui, a intenţiilor Lui, a invitaţiei Sale de a-L iubi, a slavei Lui. Chiar şi gândul la faptul că această rugăciune este o rugăciune e astfel extrem de instructiv. Dar în creştinismul primar această rugăciune iudaică s-a dezvoltat - din pricina lui lisus. Aşa cum am văzut în capitolul 9, sfântul Pavel reamintea creştinilor din Corint că erau monoteişti în stil iudaic, nu politeişti păgâni şi, pentru a sublinia asta, a citat această rugăciune în forma ei nouă, creştină (i Corinteni 8, 6). Pentru noi, spune el, e un singur Dumnezeu, Tatăl, din care sunt toate, şi noi pentru El; Şi un singur Domn, lisus Mesia, prin care sunt toate şi noi prin El.

Şi după ce chiar înainte de asta vorbise despre dragostea de Dumnezeu, sfântul Pavel continuă în pasajul nemijlocit următor să vorbească despre iubirea unora faţă de alţii, iubire izvorâtă tocmai din faptul că credem că Mesia a murit pentru aproapele nostru, ca şi pentru noi înşine.

De ce nu ne-am însuşi şi această rugăciune? Asemenea rugăciunii lui lisus, ea poate fi rostită lent şi repetat. Asemenea marilor imne de laudă din Apocalipsă 4 şi 5, rezumă cultul şi lauda lui Dumnezeu ca atât Creator, cât şi Mântuitor. (Formulările concise „din care... pentru El" şi „prin care... prin El" sunt afirmaţii dense, dar limpezi ale Tatălui ca izvorul şi ţinta tuturor lucrurilor şi a Fiului ca mijlocul prin care au fost făcute şi mântuite toate. Pavel spune acelaşi lucru mai deplin în Coloseni 1, 15-20.) A medita asupra lui Dumnezeu în acest mod înseamnă a privi ca dintr-un balon într-o zi clară întregul peisaj măreţ al scopurilor iubitoare ale lui Dumnezeu, în stare să alegem pentru o atenţie specială cutare sau cutare trăsătură a lui, fără să pierdem din vedere întreaga amplitudine a ansamblului. Primii creştini ştiau în mod limpede câte ceva despre rugăciune. Şi putem încă învăţa multe de la ei.

Să începem doar
Sunt fireşte mult mai multe lucruri care ar putea fi spuse despre" rugăciune, dar, ca şi în cazul slujirii cultice, important e să ne angajăm în ea. Sunt multe ghiduri la îndemână. Unul din semnele de sănătate în creştinismul contemporan e acela că tot mai mulţi oameni recunosc că discuţia cu un ghid experimentat (cunoscut în unele tradiţii ca „povăţuitor duhovnicesc") poate fi de mare ajutor - atât o asigurare („Da, e-n regulă; mulţi oameni simt la fel"), cât şi un îndemn blând în direcţii noi. îmi aduc bine aminte de sentimentul de uşurare pe care l-am avut atunci când povăţuitorul meu duhovnicesc mi-a sugerat că în faţa unui coleg deosebit de dificil trebuie sa încerc să spun Rugăciunea Domnului şi să mă gândesc la fiecare cerere a ei ca aplicându-i-se îndeosebi. Cărţi, prieteni şi clerul local pot fi şi ei de ajutor. Deşi Iisus a abordat abrupt cererea „învaţă-ne să ne rugăm", e adevărat şi că oameni diferiţi vor găsi de ajutor modele şi cărări diferite, şi că există o mulţime de povăţuitori şi dascăli care pot arăta calea oamenilor concreţi în situaţiile lor concrete.

De asemenea, oricine poate lua un carnet de notiţe şi organiza pe zile şi săptămâni liste cu oamenii şi situaţiile pentru care vor să se roage. Chiar şi cei care nu pot suporta listele pot afla că un jurnal sau o agendă le pot reaminti astfel de situaţii şi de persoane. Vor fi lucruri pentru care să mulţumim lui Dumnezeu (recunoştinţa e întotdeauna un semn al harului) şi lucruri pentru care să ne pară rău (la fel şi pocăinţa). Vor fi lucruri pe care să le cerem, nu în cele din urmă în legătură cu iubirea şi puterea lui Dumnezeu care să învăluie şi să ajute persoane concrete pentru care dorim să ne rugăm. Când ajungem la unele din cele mai uimitoare făgăduinţe din Noul Testament („Dacă rămâneţi în Mine", spunea Iisus, „şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice vreţi şi vi se va face" [Ioan 15,17]), descoperim că ele sunt echilibrate de un element ciudat. Când ajungem să revendicăm nerăbdători astfel de făgăduinţe, descoperim că, dacă suntem serioşi, dorinţele şi speranţele noastre sunt blând, dar ferm, remodelate, rearanjate şi puse într-o ordine proaspătă.

Există o mulţime de alte moduri de rugăciune creştină. Pentru unii rugăciunea în limbi este modul de a ridica spre Dumnezeu lucruri şi persoane atunci când nu ştim care sunt nevoile lor concrete, sau poate atunci când nevoia e mult prea orbitor evidentă şi suntem copleşiţi de ea, încât nu mai ştim ce să spunem. (Să ne întoarcem încă o dată la Romani 8, 26-27.) Pentru alţii, solul în care seminţele credinţei, speranţei şi iubirii pot încolţi nevăzute poate deveni tăcerea - greu de atins pentru mulţi, greu de menţinut pentru cei mai mulţi. Pentru noi toţi însă, rugăciunea creştină e un dar al lui Dumnezeu. „Prin Mesia avem în credinţă apropiere de harul acesta în care stăm" (Romani 5, 2). Suntem primiţi în însăşi prezenţa lui Dumnezeu. Asemenea lui Ioan din Apocalipsă 4 şi 5, prin rugăciune vedem o uşă deschisă spre cer şi suntem invitaţi în sala tronului.

Dar nu mai suntem aici ca simplii observatori. Suntem aici ca nişte copii iubiţi. Şă-L lăsăm pe Iisus să aibă ultimul cuvânt:

Dacă voi, deşi sunteţi răi, ştiţi să faceţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da lucruri bune celor care-L roagă!
(Matei 7,11)

Nicholas Thomas Wright

Crestin pur si simplu - de ce are sens crestinismul, Edirura Deisis

Cumpara cartea "Crestin pur si simplu - de ce are sens crestinismul"

 

10 Mai 2016

Vizualizari: 482

Voteaza:

Descoperind ajutor in rugaciune 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE