Despatimirea - de la etica la fiintialitate - Ieromonah Teofan Mada

Despatimirea - de la etica la fiintialitate - Ieromonah Teofan Mada Mareste imaginea.

Recenzie: Ieromonah Teofan Mada, Despatimirea - de la etica la fiintialitate, Editura "Agnos", Sibiu, 2007, 360 pagini

Cartea Preacuviosului Parinte Ieromonah Dr. Teofan Mada, care alcatuieste mare parte din teza sfintiei sale de doctorat sustinuta la Sibiu in iarna anului 2005, se bucura de binecuvantarea I.PS. Nikodimos – Mitropolit de Ierissou, Sf. Munte si Ardameriou – Grecia, fiind publicata in tanara dar deja (re)cunoscuta editura „Agnos” din Sibiu, condusa fiind, cu multa daruire si devotament de catre tanarul teolog Romeo Petrasciuc.

Lucrarea de fata este rezultatul si rodul mai multor ani de cercetare si studiu profund teologic pe care autorul i-a intreprins in diferite institutii de invatamant superior din strainatate: Ierusalim, Mirfield, Leeds, Durham, Regensburg si, mai ales Thessalonic – Grecia.

In lucrarea de fata, care este alcatuita din noua capitole mari, avand titluri foarte sugestive, cu o densitate si bogatie a temelor remarcabila, cum ar fi: „Interpretarea ontologica a pacatului”, „Fenomenologia pacatului”, „Sensul ispitelor in viata duhovniceasca”, „Consecinta pacatului in viata personala si comunitara”, „Desfiintarea pacatului prin Hristos si in Biserica prin Duhul Sfant”, „Constiinta in spiritualitatea ortodoxa”, „Autoconstiinta neptica si patogena (bolnava): doi poli ai pocaintei”, „Induhovnicirea constiintei patogene”, „Innoirea ontologica si dobandirea virtutilor: Duhul Sfant – sfesnic al constiintei” – constatam importanta aparitiei acestei lucrari cu unele afirmatii destul de curajoase dar foarte utile, realiste, interesante si bine argumentate; dovada faptul ca lucrarea are girul competent si autorizat al Parintelui Conf. Univ. Dr. Constantin Necula de la Facultatea de Teologie Ortodoxa „Andrei Saguna” din Sibiu – in calitate de consilier editorial.

Volumul de fata se aseaza in fata unor realitati contemporane de ordin religios-moral si spiritual nemaiintalnite pana acum caci asistam, uneori neputinciosi, alteori ignoranti si indiferenti, la desacralizarea noastra, la secularizarea, compromiterea constiintei si dezumanizarea noastra ce se petrece prin variate metode, instrumente si mijloace, pe care autorul le depisteaza si ni le sesizeaza noua tuturor, cu scopul combaterii acestor maladii spirituale molipsitoare si deci, a vindecarii noastre de toate bolile trupesti si sufletesti ce salasluiesc in viata noastra foarte destabilizata si bulversata, din punct de vedere psihic si duhovnicesc, ajungand, cu adevarat, la pacat dar chemati fiind sa-l depasim pe acesta prin pocainta si autoconstiinta.

In aceasta carte, Parintele Teofan vine sa corecteze si sa „contrazica” starea noastra de spirit, conform careia „adeseori se crede ca deteriorarile vietii pe care le observam, vin din exterior, din revolutii si din schimbarile lumii exterioare. In realitate totul vine din interior, din adancul nostru, din locul menit sa salasluiasca in el Domnul nostru Iisus Hristos.” Mergand pe firul rosu al cartii, autorul face deseori raportare si referire la „omul plenar, la persoana completa si integrala” care trebuie sa fie pentru noi exemplul, remediul si antidotul adica Sfantul (sau monahul care, tot sfant trebuie sa ajunga) – care face mai mult pentru a schimba lumea, decat sute de programe generate de cercetarile, altfel foarte laborioase dar totusi empirice ale fenomenelor sociale (pe care autorul le abordeaza insa, cu multa seriozitate); astfel incat, dincolo de toate revolutiile sociale si reformele etice sau morale „Sfantul este in vremea aceasta, singurul cu adevarat revolutionar. Asa cum soarele da intregii creatii posibilitatea vietii, tot asa si aceasta lumina care straluceste din sfant da vietii fiecarui om posibilitatea descoperirii de sine, prin propria sa constiinta, precum si autenticei sale afirmari”.
Demersul autorului in aceasta lucrare este acela al cautarii „sensului ontologic pe care-l are spiritualitatea ortodoxa si care a ferit-o de pericolul unei deontologii exterioare si de eticism, caci ceea ce vindeca „urateniile pacatului” nu e viata morala a omului, eticismul exterior, formalist, ci unirea, comuniunea cu Dumnezeu, impartasirea cu harul necreat. Aceasta comuniune sau impartasire nu este altceva decat fiintialitatea omului care creaza un nou mod de viata, un etos divino-uman”. Volumul aduce expilicatii in aceasta directie, prin faptul ca autorul argumenteaza si defineste „etosul ortodox ca fiind unul divino-uman, un etos al indumnezeirii, astfel incat, despatimirea este o trecere de la etica, in sensul relativ al intelegerii, la fiintialitate, la unirea cu Dumnezeu. Si aceasta, deoarece continutul ontologiei ortodoxe (atat de frecvent invocata de autor in carte), este indumnezeirea, si nu doar o simpla crestere morala. Parintii Bisericii au numit viata in Hristos, indumnezeire, pentru a arata scopul si continutul real al vietii in Hristos.

Prin urmare, continutul unei etici adevarate este indumnezeirea” – si am convingerea ca acest mare adevar formeaza firul rosu al acestei lucrari, foarte documentata si bine argumentata si, totodata, cat se poate de originala, vazandu-se aici, implicarea personala, duhovniceasca si obiectiv-subiectiva a Parintelui Teofan. In ansamblu, aceasta este perspectiva generica si foarte intemeiata in care se incadreaza lucrarea de fata, datorita autorului, care doreste, in acest fel sa ne demonstreze adevarul si realitatea „ca pacatele din lumea de astazi, inainte de a descoperi o veritabila criza de ordin social si politic, reprezinta una prin excelenta metafizica”, ducand, intr-adevar, la o deteriorare si la o compromitere a constiintei. Asadar, Parintele Teofan ne demonstreaza in aceasta lucrare ca „viata crestina se traieste la un nivel duhovnicesc si ontologic, care este harismatic si divino-uman, dupa modelul lui Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul”. De ce asa si nu altfel, intrucat „cu Hristos se introduce o noua realitate, adica o noua fiintialitate a creatiei, o creatie noua in Hristos, fiindca desavarsirea nu este etica ci ontologica. Hristos nu este un prototip moral, ci Unul dumnezeisc si mantuitor”. Una din observatiile esentiale ale Parintelui Mada este ca „Intruparea lui Hristos reprezinta centrul dinamismului soteriologic al omului, iar principiul ontologic se reveleaza in viata in Hristos. Continutul dinamismului soteriologic al omului coincide cu hristificarea lui ontologica, si nu se reduce la simple imperative categoriale etice, pentru ca Iisus Hristos nu este pentru om „un principiu exterior” de care omul atarna arbitrar, relativ si obiectiv, ci este in mod real si adevarat principiul lui ontologic. De aceea, Biserica lui Hristos nu este un organism modelator-etic, ci „trupul mantuitor”, „comuniunea indumnezeirii”. Fiind persoana ecleziala, omul Ortodoxiei subzista numai in relatie cu Dumnezeu, Izvorul vietii.”

Cartea aceasta ne ajuta sa cunoastem adevarul ca in decursul vietii Sale pamantesti, Fiul lui Dumnezeu curata umanitatea de toate patimile egoiste, de toata umbra pacatului, intarind-o in savarsirea binelui. Prin Domnul nostru Iisus Hristos se elibereaza toate partile, toate componentele firii: trupul, sufletul, sensibilitatea, mintea, vointa etc., caci pe toate acestea le-a avut si El, si prin toate si-a aratat iubirea fata de Dumnezeu si fata de oameni. Iisus Hristos purifica etapele vietii umane, omul putand ca in orice perioada a varstei sale sa-l slujeasca pe Dumnezeu. Omenirea nu mai este inrobita si constransa de pacat, faptele nu se mai prezinta ca manifestari inevitabile ale acestuia, caci prin Fiul lui Dumnezeu ea este eliberata si restabilita in modul autentic de viata: „Caci daruind firii prin patimi nepatimirea, prin osteneli odihna si prin moarte viata vesnica, a restabilit-o iarasi, innoind prin privatiunile Sale trupesti deprinderile firii si daruindu-i acesteia prin intruparea Sa harul mai presus de fire, adica indumnezeirea. Facutu-s-a deci Dumnezeu om cu adevarat si a dat firii o alta obarsie pentru o a doua nastere, obarsie care o duce prin osteneala si durere spre placerea vietii viitoare” . Referindu-ne la Domnul nostru Iisus Hristos ca biruitor al mortii observam faptul ca dupa ce invinge toata ispitirea diavolului care incerca sa-L atraga in mrejele placerii, Mantuitorul Hristos merge mai departe in manifestarea iubirii fata de Dumnezeu si de oameni, neinfricosandu-Se nici de moarte, pentru ca ajungand la capatul drumului existentei pamantesti sa poata spune fara ezitare: „Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu” (Luca 23, 46). Prin aceasta descoperindu-se, de fapt, sensul si rostul intregii jertfe pe care Hristos a implinit-o de la Betleem la Golgota, acela de a fi introdus fiecare din noi pe acest drum al sosirii sigure inaintea lui Dumnezeu: „Pentru ei Eu ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei sa fie sfintiti intru adevar” (Ioan 17, 19).

Parintele Teofan ne descopera si ne demonstraza noua, fiind ca o concluzie fundamentala ce reiese dupa citirea cartii in intregime, ca scopul ultim si tinta finala a jertfei Mantuitorului – prin asumarea patimilor si a mortii pe cruce, si prin realizarea jertfei euharistice este acela al dobandirii libertatii si al eliberarii noastre, care, dupa Sfantul Grigorie de Nyssa, are trei aspecte si anume: „ Primul aspect al eliberarii este inlaturarea divizarii intre trup si suflet. Sufletul purificat strabate un trup devenit usor si liber, nesupus trebuintelor si afectelor. Aceasta intimitate a sufletului cu trupul transfigureaza in compusul uman dorinta, tensiunea si energia. Prin nepatimirea desavarsita, omul devine egal cu ingerii. „Nepatimirea nu consta aici, ca la Platon si Plotin, dintr-o renuntare la corp, ci dintr-o sublimare a pasiunilor unui corp care-si gaseste semnificatia sa originara de instrument si transparent al spiritului”. „Cuvantul nu poate sa vrea ca viata dreptilor sa fie sfasiata de un dualism. Ci cand zidul raului va fi doborat, sufletul si trupul se vor uni intr-o armonie superioara. Daca Dumnezeirea este simpla, fara compozitie si forma, omul de asemenea trebuie, prin aceasta impacare in sine, sa se intoarca la bine, sa redevina simplu si curat, pentru ca sa devina cu adevarat unul. Astfel, interiorul ascuns devine acelasi cu exteriorul vazut, si exteriorul vazut, cu interiorul ascuns”. Transparenta aceasta fizica va coincide insa cu puritate morala si cu sinceritatea deplina fata de semeni. In aceasta transparenta se va cunoaste omul pe sine asa cum este si se va arata altora asa cum este. Iluzionarea si ipocrizia vor disparea.

Al doilea aspect al acestei eliberari este unificarea trecutului si viitorului, adica a amintirii si sperantei. Constiinta temporala era mereu sfasiata prin dorinta, pe de o parte, si prin regret, remuscari, pe de alta parte”. Acolo, constiinta eliberata de aceasta continua in nesatisfacere „lasa in urma dorinta… pentru ca poseda tot ce spera; ocupata astfel deplin in bucuria de binele obtinut, ea exclude amintirea din mintea ei”. „Datorita puritatii dobandite, sufletul intra in raport strans cu Dumnezeu, cu mediul sau propriu. El nu mai are trebuinta de miscarea dorintei… cel ce locuieste in intuneric incearca nostalgia luminii. Dar, pentru cel ce intra in lumina, bucuria urmeaza dorintei”. „Devenit asemenea lui Dumnezeu… Care nu cunoaste dorinta pentru ca nici un bine nu-I lipseste, sufletul… paraseste miscarea si chiar dorinta, care n-are loc decat cand lucrul dorit nu este prezent”. Aceasta dorinta pamanteasca se transforma „in miscarea si lucrarea iubirii (Agapitiki kinisis), conformandu-se obiectului etern prins si gasit”. Aceasta unificare a dinamismului eu-lui intr-un prezent, in care fuzioneaza si se identifica trecutul si prezentul, amintirea si speranta, este eterna prezenta in Dumnezeu, Care poseda ceea ce voieste si voieste ceea ce poseda”.

Prin aceasta dubla unificare, sufletul atinge unitatea profunda a simturilor si a intelegerii (al treilea aspect). Cunostinta si iubirea devin una. A-L simti si a-L cunoaste pe Dumnezeu vor fi unul si acelasi lucru. Unificarea intregului dinamism uman necontenit sporita ne reveleaza aspectul cel mai profund al spiritului ca libertate. Caci libertatea e posibilitatea infinita a spiritului curat, mereu reinnoit, de a depasi necontenit finitudinea sa. Libertatea este urcusul continuu spre Dumnezeu, originea infinita si neconditionata a spiritului uman. Libertatea este pe de o parte modul de realizare al naturii noastre, pe de alta, este esenta ei experienta a infinitului. Aceasta pentru ca natura umana este in acelasi timp finita si infinita. Este finitul deschis infinitului. Este finita cand sta nemiscata in sine, si este infinita in miscarea ei spre Dumnezeu, prin libertate. „Natura ingerilor si a sufletelor, zice Sfantul Grigorie de Nyssa, nu cunoaste limita si nimic nu o impiedica sa progreseze la infinit”. Urmeaza de aici ca natura nu e ceva terminat, ci, datorita libertatii, ceva in curs de a se face, o capacitate dinamica nesfarsita. „Creatura nu e in bine decat prin participare; ea nu a inceput numai odata sa existe, ci in fiecare moment se observa cum incepe, din cauza cresterii ei perpetue”. Natura umana si asemanarea ei cu Dumnezeu sunt de aceea una, caci amandoua inseamna elanul spre infinit. „Virtutea are un singur hotar: lipsa de hotar. Cum ar ajunge deci cineva la marginea cautata, cand nu afla o margine?”

Chiar faptul ca natura umana e facuta sa participe la Dumnezeu, si Dumnezeu nu are sfarsit, arata ca ea, prin dorinta, sau in cresterea ei, nu are un sfarsit. „De aceea, Binele fiind infinit in natura lui, participarea la el va fi si ea, in mod necesar, infinita in miscarea ei, deci capabila sa se largeasca la infinit”. Deci pe drept cuvant natura umana trebuie definita ca tensiune infinita. „A voi sa tinda mereu spre o desavarsire mai mare, e desavarsirea insasi a firii umane”. Ea are in acelasi experienta infinitului si a finitului, adica in fiecare clipa exista o distanta infinita intre capacitatea noastra de infinit si existenta noastra realizata. Mereu avem constiinta ambelor acestor lucruri. Caci distanta parcursa de noi, oricat ar fi de mare, ramane minima in raport cu infinitul. Natura umana calatoreste vesnic pe distanta dintre finit si infinit, dar este lansata prin dorinta si printr-un fel de experienta inaintea finitudinii sale in launtrul infinitului, fara sa cuprinda insasi esenta lui. Ceea ce ea a obtinut nu e niciodata totul, dar e inceputul totului, „mereu inceputul infinitului”.

„Conditia acestor experiente ale infinitului e recunoasterea deosebirii neconfundate intre natura divina, infinita ca act, si natura umana, infinita in potenta” dar in acelasi timp trairea unei nepasari, a unei participari a naturii umane la cea divina, a unei uniri neamestecate. Daca esenta omului e sa fie infinitul in devenire, fuziunea sa cu infinitul ar distruge aceasta esenta, care nu e plenitudinea in sine, sau infinitul in act, ci participarea la plenitudinea divina ca deosebita de ea. In calitatea lui de creatura a lui Dumnezeu, omul e deosebit de Creator, dar si unit cu El; intrucat e chipul creat al modelului necreat si intrucat, ca sa poata creste liber in Dumnezeu, a fost facut schimbabil, pe cand Dumnezeu este neschimbabil. Natura umana trebuie sa se realizeze deci prin miscarea sa libera, urmandu-si directia autentica. Miscarea aceasta libera spre sursa ei, cautata ca scop, ii da semnificatia adevarata. In aceasta miscare creatura isi invinge mereu finitudinea, adica limita atinsa. Dar daca sufletul nu obtine niciodata plenitudinea, ci e mereu in mers spre ea, nu cumva aceasta face cu putinta fericirea? Daca eu-ul nu parvine niciodata sa se experimenteze ca realizat, ci e mereu in curs de realizare, nu produce aceasta o disperare? Sfantul Grigorie de Nyssa afirma, dimpotriva, ca tocmai acest urcus neincetat, care e o creatie continua, alunga monotonia si disperarea. Acest urcus neincetat intretine o fericire continua, care se opune „saturarii” origeniste, care a facut sufletele sa iasa plictisite din starea de fericire de la inceput si care ar putea sa le faca sa repete mereu aceasta iesire dupa ce au ajuns din nou in ea…” .

Asadar, in vremurile de astazi, cand suferinte si necazuri foarte multe si foarte variate cum ar fi neajunsurile si saracia, bolile si singuratatea, nedreptatea, patimile si violenta si multe altele incearca sa cuprinda sub aripa lor nefasta cat mai multi semeni, este foarte necesara o revenire si o reorientare sincera a existentei noastre catre Dumnezeu. Singur aflandu-se, omul nu poate sa depaseasca zidul deznadejdilor pe care suferintele si greutatile i-l aduc inainte si astfel se confrunta permanent cu renuntarea si cu cedarea. In aceste conditii durerea si necazul isi amplifica dimensiunile, lucrarea si roadele negative in sufletul uman, ajungand uneori chiar la groaza si disperare. Individualismul si autonomismul nu fac decat sa ne introduca in izolarea tragediei personale. Dar prin Hristos si de la Hristos primim si noi puterea si capacitatea de a invinge toate dezamagirile pe care ni le aduc inainte. El nu a fost o victima in fata mortii, a stramtorarilor si a batjocoririlor ce i s-au adus, ci un biruitor, Singurul biruitor adevarat asupra vietii si a mortii caci in mod liber primeste moartea: „Eu imi pun sufletul, ca iarasi sa-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Insumi il pun. Putere am eu ca sa-l pun si putere am iarasi sa-l iau” (Ioan 10, 17-18), pentru ca nici un om sa nu mai fie sclavul ei, ci in toti sa se trezeasca dorinta de daruire, in mod liber, inaintea lui Dumnezeu.

In aceeasi lucrare, autorul mai face trimitere si referire la morala Evangheliei care, „nu are ca scop cunoasterea si promovarea principiilor sau a regulilor eticiste obiective, ci vizeaza comuniunea omului cu Izvorul binelui si al vietii, cu Dumnezeu, caci morala crestina este o morala a Harului sau a vietii innoite in Iisus Hristos, care a schimbat conditiile ontologice ale existentei. De aceea nu se limiteaza, nici nu-si propune si, de altfel, nici nu poate fi delimitata de imperative, reguli sau canoane, ci se extinde la libertatea Duhului vietii si a sfinteniei prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu si prin conformarea fiintiala la vointa lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, „scopul vietii crestine nu este strict psihologic sau social, ci prin excelenta duhovnicesc si ontologic”. In continuarea celor expuse pana aici, Parintele Teofan Mada evidentiaza si accentueaza realitatea potrivit careia „virtutile evanghelice nu sunt un fenomen psihologic si eticist, ci o realitate ontologica si spirituala. Fiecare virtute evanghelica e dupa arhetipul Hristos: desavarsit dumnezeiasca si desavarsit omeneasca, este darul Sfantului Duh si fructul participarii la Harul Acestuia. De asemenea, Evanghelia face cunoscut etosul lui Dumnezeu, filiatia in Hristos. Ca atare, nu poate fi intepretata in duh rationalist si nici abordata pe baza criteriilor lumesti ale unei etici umaniste”.

Drept urmare, „Legea lui Dumnezeu nu se impune din exterior, ci se interiorizeaza si fiinteaza in om prin trairea libertatii in Hristos, a ontologiei harului si a comunicarii cu Dumnezeu.” In concluzie vom afirma ca volumul de fata urmareste clarificarea acestor deosebiri si distinctii si, totodata, constituie un apel si o chemare la cunoasterea etosului patristic si scripturistic despre pacat si pocainta, despre constiinta de sine patogena si constiinta de sine neptica. Si, nu in ultimul rand, invita la constientizarea faptului ca pacatul nu este in primul rand o ofensa impotriva asa numitelor „legi pozitive”, ci o lucrare impotriva legilor harului si impotriva comuniunii, adica asupra continuturilor ontologice ale vietii in Hristos – conform crezului spiritual al Parintelui Teofan.

in fiecare epoca, oamenii lui Hristos, ca fii risipitori sau talhari recunoscatori, chiar daca au cunoscut caderea si slabiciunea pacatului, a coruptiei, a compromiterii constiintei si a mortii naturii noastre umane plina de neputinte, n-au incercat (si chiar daca au facut-o, au regretat ulterior) sa prezinte in fata lui Dumnezeu „auto-justificarea” ori „auto-indreptatirea lor” lor sau „dreptul” ori „libertatea” lor. Insa multi alti oameni, mai cu seama din ziua de azi, traiesc in mod tragic si amar propria lor cadere, din pricina „invaziei conceptiilor si a dorintelor patrunse de iubirea pentru pacat” pe care-l si justifica, conform cuvintelor Sfantului Maxim Marturisitorul, care spune ca „ei transforma slabiciunile naturii umane in materie pentru rautate”, motiv pentru care „nu se indreptatesc” nici nu se mantuiesc, ci „se condamna pe ei insisi” (Tim. 3, 11). Adevaratii crestini – cei care nu sunt stapaniti de duhul secularizarii lumii acesteia, afectate de relativizare si desacralizare, adica autenticii purtatori de Dumnezeu stiau dintotdeauna, si stiu si astazi, ca singura lor indreptatire, singura lor salvare si nadejde de mantuire, precum si viata lor vesnica, este deci, adevarata lor libertate si adevaratul Om, Care din iubire pentru oameni (Ioan 3, 16-17) „i-a luat asupra Lui si i-a enipostaziat in El”, in Trupul Sau teandric care este Biserica”.

In incheiere, vom sustine ca demersul liturgic si pastoral-misionar al Bisericii (reclamat, revendicat si invocat de Parintele Ieromonah Teofan ca fiind solutia ultima si unica ce ne poate (re)sfinti, reabilita si salva pe noi, fiii ei din aceste vremuri), prin apelul facut la „impartasirea de darurile Sfintei Treimi” este necesar sa cuprinda conceptul potrivit caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a invataturii lui Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine, ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.” Asadar, iata si de aici constatam faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata si necompromisa in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata si de nobila, pe care putini o stiu astazi aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile si constiintele noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!.

Drd. Stelian Gombos

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

27 Iulie 2012

Vizualizari: 1422

Voteaza:

Despatimirea - de la etica la fiintialitate - Ieromonah Teofan Mada 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE