Despre actul marturisirii

Despre actul marturisirii Mareste imaginea.

A marturisi poate deveni un act de curaj. A marturisi dreapta credinta ortodoxa poate insemna un act de intelepciune si de luciditate. A marturisi iubirea fata de Hristos, a marturisi adevarul, inseamna, poate insemna mai mult decat cuvinte rostite, scrise, undeva, pe o coala de hartie sau in format electronic, in public sau virtual.

Pentru ca, fiind si nu traind intr-un timp deosebit cum este acesta al mileniului trei si respirand aerul acestor vremuri prevestitoare, daca nu martore ale decadentei, ale regresului fizic si spiritual ireversibil al lumii si universului, avem doar solutia asumarii unor gesturi, unor comportamente si tipare care devin, poate insesizabil neagreate, combatute de sistem: un sistem ce tinde sa se autodistruga pe masura ce si-a construit o lume, un set de valori si principii, un set de reguli false, contrare celor in baza carora a fost creat. Adica negandu-L pe Dumnezeu, de cele mai multe ori nefatis, intr-o maniera discreta, perfida si necrutatoare.

Si, vine un timp in care omul, care in sinea sa va mai fi crestin, va trebui sa marturiseasca credinta prin obiceiurile sale, prin traditiile sale , prin gesturile sale. Vine un timp in care necesitatea de a marturisi va salva ideea de om, ideea de demnitate, ideea de adevar.

Intr-adevar, marturisirea este un act de intelepciune si de luciditate. Iar adevarata intelepciune este de a fi cat mai aproape de Dumnezeu, marturisindu-L prin fiecare respiratie si gand, precum si adevarata luciditate este aceea de a simti si a trai ca un crestin ortodox.

A trai si a respira in duh ortodox in acest veac si in aceasta lume, inseamna a intelege ca totul trebuie facut cu o mare iubire, dintr-o mare iubire, ca totul trebuie sa-si aiba sensul,originea, izvorul din iubirea nemarginita pentru noi a lui Dumnezeu.

Si cuvintele, si gandurile si nazuintele noastre sunt nevii atunci cand nu-si regasesc radacinile, sensul in stransa legatura cu Creatorul Nostru. Noi insine, murim putin cate putin, fiind raniti de esecuri, dezamagiri, batalii pierdute, atunci cand suntem singuri, lipsiti de ajutor,lipsiti de arme bune, adecvate razboiului in care am fost obligati sa intram si sa-l purtam. Este razboiul nostru personal, al fiecaruia dintre noi si al lumii, pe care trebuie sa-l castigam nu ramanand singuri, ci fiind cuprinsi, invaluiti de iubirea divina. Caci suntem singuri si ramanem singuri, atunci cand nu-L cunoastem pe Dumnezeu, cand nu-L simtim si nu-L marturisim, desi El, iubindu-ne si-a dat Unicul sau Fiu ca sa patimeasca si sa moara pentru noi ca sa ne aduca mai aproape de El, sa ne aduca acasa.

Si daca, asa cum inteleg si cred, chipul iubirii desavarsite este chipul Domnului Nostru Iisus Hristos pe cruce, atunci, actul marturisirii noastre a credintei, de fapt a iubirii si legaturii noastre cu Dumnezeu, cu viata, a marturisi adevarul , inseamna o necontenita, jertfelnica, dar frumoasa daruire de sine in orice loc, in orice timp si in orice conditii.

A te darui pe tine insuti inseamna a usura poveri sufletesti sau nesufletesti, a darui o mangaiere printr-un cuvant bun sau printr-o atingere a celui de langa noi sarac sau obosit de viata si de infrangeri, cu gandul, cu sufletul sau cu un simplu gest de iubire.

A raspunde urii daca nu cu iubire, macar cu o rugaciune, un gand bun, fara a tine minte raul, fara a ura la randul nostru, a raspunde asprimii cu blandete, uratului cu frumos, mizeriei cu puritate. A darui cuvintelor poezia pe care au pierdut-o prin pervertirea lor si golirea de continut, de adevar, muzicii melodia, frumusetea. A raspunde zgomotului cu liniste, minciunii cu adevar, intunericului cu lumina. A zambi celui /celor ce au uitat sa mai zambeasca, a sterge lacrimile celor ce poate au plans prea mult, a alina rani ce uneori nu dor,dar se vad, alteori dor si nu se vad. A te rupe din comoditate si neimplicare pentru a te murdari, patimi, suferi cu cel/cei de langa tine. A posti iubind si traind credinta crestin ortodoxa, asa cum simte si traieste un romantic indragostit. A raspunde compromisurilor atat de bine justificate, constrangerilor, umilirii (contrara smereniei) cu o nesfarsita si mirata libertate.

A masura cu generozitatea unui boier (ca sa-l parafrazez pe parintele Nicolae de la Rohia), daruind iubire si iertare celui aflat in nevoi, necazuri sau care ne-au gresit si , dimpotriva, a nu pedepsi, a nu ne razbuna.

Vine un timp in care vom fi nevoiti sa ne refugiem in noi, pentru a cauta ajutor, scapare. Iar in sinea noastra, putem gasi lumina , putem gasi ajutor, mangaiere numai daca ne-am deschis inimile, daca L-am primit pe Dumnezeu in ea. Caci altfel, daca nu bem apa vie de la Izvorul vietii, cum putem sa nu insetam dupa viata, dupa iubire, dupa adevar. Si , in acest timp, nu poti fi fericit decat daca devii un marturisitor prin faptele si gesturile neintelese ale iubirii, atat de idealiste in lumea aceasta. Caci cum poti sa-l intelegi pe un crestin care nu judeca, nu suduie, care iarta, care-ti poate oferi un cuvant bun sau un suras, care, dintr-un impuls neinteles isi imparte painea sau hainele cu cel mai putin fericit in aceasta lume, care se fereste de publicitate, nu este in centrul atentiei. Si care, isi etaleaza eleganta nu prin haine luxoase si moderne, ci prin gesturi nobile, alese, dar lipsite de infumurare.

A marturisi e un fel de a fi si a trai in spiritul iubirii crestine, dar si conditia impacarii noastre cu noi insine, a risipirii beznei noptii din sufletele noastre.

Intelegem adesea gresit ca a fi bun crestin inseamna doar a trai dupa canoanele Sfintei noastre Biserici. Intr-adevar, nu putem nadajdui in impacarea cu Dumnezeu si cu noi insine daca nu suntem trup si suflet cu Biserica Sa. Dar, implinirea vietii noastre, a credintei noastre, a nazuintelor noastre de tot felul este de a intelege, de a trai, de a ajunge la convingerea faptului ca nu exista canon mai mare, mai aspru, dar atat de frumos, de coplesitor, de mangaietor si sfintitor ca acesta al iubirii, cea dintai porunca si lege. Legea iubirii, care este liantul, legatura omului cu Dumnezeu, cu biserica Sa.

Riscul omului in aceasta viata si lume este sa se indeparteze de Dumnezeu prin neputinta si neintelegerea sa de a iubi, cazand in ispita de a cuprinde cu mintea, cu ratiunea sa de fiinta creata pe Cel ce nu poate fi cuprins...

Si cum poti sa iubesti? Deschizandu-ti inima: a iubi iubind cu curajul, entuziamul si nadejdea unui “nebun”, potrivnic fiind adesea intelepciunii acestei lumi, strain fiind si de logica si ratiunea firii decazute a omului care nu poate intelege cum poti sa simti cu sufletul si cu toata fiinta ta pe Dumnezeu ca pe o Persoana, ca pe Cineva drag, apropiat, ca pe Cel Ce este si va fi in veci.

A marturisi adevarul, iubirea pentru Dumnezeu, nu e un act, e o stare, starea noastra de a fi mai mult decat trupuri de lut, degradata de timp,de nevoi si necazuri, de patimi, aducandu-ne aminte ca suntem lumini vii aprinse de o iubire coplesitoare, nemarginita, neinteleasa de mintea noastra: iubirea divina.

Traian Calistru

Despre autor

Traian  Calistru Traian Calistru

Colaborator
20 articole postate
Publica din 08 Februarie 2011

31 Iulie 2012

Vizualizari: 597

Voteaza:

Despre actul marturisirii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE