In vechile icoane şi fresce bisericeşti ale Infricoşătoarei Judecăţi, în iad este înfăţişat pe locul cel mai de frunte Iuda. El sade pe genunchii satanei, ţinând în mâini nenorocita pungă cu cei treizeci de arginţi, iar stăpânul tărâmului de dedesubt îl îmbrăţişează cu drag, strângându-l la piept. Acesta este cel mai iubit copil al său, alesul său, şi de-abia în planul al doilea sunt înfăţişaţi toţi păcătoşii ceilalţi, traşi de lanţul fatal al păcatului. Inţelesul compoziţiei e limpede: Iuda este cea mai dezgustătoare odraslă a iadului, şi păcatul lui este cel mai cumplit din toate câte le găsim în istoria fărădelegilor omeneşti: în faţa lui pălesc toate viciile şi căderile, tot răul săvârşit de către alţi oameni.

De ce conştiinţa ortodoxă osândeşte cu atâta asprime căderea lui?

Bineînţeles, în primul rând pentru că din pricina trădării lui a suferit Domnul nostru, Mântuitorul nostru, Răscumpărătorul nostru.

Iuda şi-a ridicat călcâiul (v. In 13, 18) împotriva Celui căruia îi datorăm nemărginită dragoste pentru marea nevoinţă pe care a îndurat-o pentru mântuirea noastră - însă pe lângă asta, în însăşi psihologia lui Iuda şi în însuşi mijlocul prin care a săvârşit păcatul este ceva care îi dă un caracter negrăit de respingător.

Incapacitatea de a-şi însuşi şi de a preţui înalta învăţătură a lui Iisus Hristos, incapacitatea de a se ridica la înălţimea noilor concepţii şi de a renunţa la concepţia grosolan-hrăpăreaţă asupra religiei alcătuieşte, fără îndoială, o trăsătură urâtă, dar poate cea mai scuzabilă dintre trăsăturile de caracter ale lui Iuda care s-au dat în vileag prin fapta lui. Bineînţeles, el s-a alipit de ucenicii Mântuitorului atras de puterea tainică a minunilor Lui şi de gloria de care Domnul Se bucura la început în ochii gloatei.

Fără îndoială, se aştepta ca această glorie să crească, stăpânirea Lui asupra oamenilor să sporească şi să atingă cea mai înaltă treaptă, când învăţătorul avea să devină rege puternic al iudeilor şi, poate, să cucerească toate popoarele. Iuda credea că în împărăţia Lui va ocupa un loc de frunte, poate ceva de genul unui ministru de finanţe, lucru care trebuia să-i stârnească imaginaţia. In loc de asta, el aude propovăduirea de neînţeles despre „împărăţia nu din această lume", aude chemarea de a lua crucea sărăciei şi pătimirilor de bunăvoie şi de a merge pe calea strâmtă şi plină de necazuri.

Iuda a fost uimit şi dezamăgit, dar prin grosolănia şi meschinăria concepţiilor sale religioase cu greu se distingea de compatrioţii săi. Masele evreimii erau încă puţin dezvoltate duhovniceşte, pătrunse de năzuinţe materialiste, şi religia era adeseori apreciată ca o chestiune de profit şi de calcul pământesc. A-L iubi pe Dumnezeu numai ca Dumnezeu, numai fiindcă El este Binele Suprem, Dreptatea Supremă şi Frumuseţea Supremă - de asta erau în stare doar puţini. Amintiţi-vă pribegia de patruzeci de ani a poporului evreu prin pustie, cârtirea lui continuă împotriva lui Dumnezeu din pricina greutăţilor şi lipsurilor din cale, pretenţiile lui capricioase, şi va deveni limpede faptul că în Dumnezeu ei vedeau mai întâi de toate o putere capabilă să le aranjeze bunăstarea pământească, să-i aducă în pământul făgăduinţei şi să le asigure toate cele necesare. îndată ce nădejdea aceasta a început să se clatine, au fost gata să se lepede de Dumnezeul părinţilor lor şi să se întoarcă la cazanele cu carne ale Egiptului şi la zeii egiptenilor. Iuda, pur şi simplu, nu era mai presus de nivelul evreului obişnuit, şi asta ne revoltă cu atât mai puţin cu cât nici ceilalţi ucenici nu erau cu toţii, întotdeauna, străini de această cupiditate pământească.

Mai revoltătoare e nerecunoştinţa ucenicului trădător -dar totuşi, din punctul de vedere al lui Iuda, el nu era dator învăţătorului său cu nici un fel de recunoştinţă. Pentru ce să-I fie recunoscător? Nu primise lucrurile pe care le voia, la care visa, spre care năzuia. Se considera amăgit, şi suma de nimic în schimbul căreia căzuse de acord să-L vândă pe Mântuitorul nu arată oare că în acest caz nu era mânat nu atât de lăcomie, cât de ciuda pentru nădejdile înşelate ?

Cel mai revoltător lucru în fărădelegea lui Iuda, cu care nu se poate împăca deloc conştiinţa omenească, este însă făţărnicia sa, josnicia şi falsitatea sufletului său. A purta masca devotamentului şi iubirii şi totodată a pregăti cu perfidie trădarea, a cădea la înţelegere cu arhiereii asupra preţului sângelui învăţătorului tău şi după aceea a avea obrăznicia de a rămâne, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, în cercul restrâns al ucenicilor Lui celor mai apropiaţi, a lua parte împreună cu ei la convorbirea intimă şi prietenească a ultimei cine, când sufletul Dumnezeiescului învăţător era întristat până la moarte şi căuta fără să vrea iubire şi compasiune, să primească din mâinile Lui pâinea frântă, chezăşia dragostei şi încrederii, să întrebe împreună cu ei, cu o figură nevinovată, nedumerită: „Cine Te va vinde? Nu cumva eu sunt, Doamne ?" Cu greu ne putem închipui ceva mai rău, mai scârbavnic decât această făţărnicie. Nu degeaba până şi Domnul, Cel totdeauna blând, totdeauna liniştit, S-a tulburat cu duhul (In 13,21).

Această făţărnicie şi falsitate a sufletului lui Iuda atinge treapta cea mai înaltă în ultimul moment, când îl dă deja pe Mântuitorul pe mâna ostaşilor şi a slugilor arhiereşti.

Le dăduse semn, zicând: „Pe care-L voi săruta, Acela este. Prindeţi-L şi duceţi-L cu pază" Şi venind îndată şi apropiindu-se de El, a zis Lui: „Invăţătorule!"şi L-a sărutat, iar ei au pus mâna pe El şi L-au prins (44-46).

Sărutul lui Iuda!.. Această expresie a devenit un simbol pentru cele mai josnice şi mârşave manifestări ale făţărniciei omeneşti. Fără îndoială, Iuda ştia că îl dă pe învăţătorul său la moarte, fiindcă nimic altceva nu era de aşteptat de la arhiereii răzbunători - şi ştiind aceasta, el, prefăcându-se că are tandreţea unui ucenic devotat şi iubitor, ca şi cum s-ar fi bucurat de o întâlnire neaşteptată, spune: „Invăţătorule!" şi-L sărută. S-ar fi părut că nu mai poate înşela pe nimeni, deoarece era clar pentru toată lumea că el conduce ceata înarmată pentru a-L prinde pe Domnul. Rolul lui de trădător este absolut limpede, şi totuşi nemaipomenita lui obrăznicie este atât de mare, încât continuă şi acum să facă pe ucenicul iubitor şi nevinovat. îl sărută pe Mântuitorul după ce cu câteva minute mai devreme ceruse: Prindeţi-L şi duceţi-L cu pază, adică „păziţi-L bine, să nu fugă".

Tocmai această obrăznicie a făţărniciei lui Iuda este cea mai revoltătoare, deoarece devine limpede că în acest suflet . negru nu e nici urmă de conştiinţă a faptului că face rău. : Dacă ceva îl nelinişteşte în acel moment, îl nelinişteşte doar teama că trădarea lui se va da în vileag ucenicilor Domnului şi că aceştia îl vor răzbuna. Zadarnici temeri! îl aşteaptă mult mai cumplita judecată a Celui cu neputinţă de înşelat.

Ce-i drept, făţărnicia pare a sta în caracterul poporului evreu din vremurile de decădere, şi multe dintre faptele eroilor lor naţionali poartă pecetea şireteniei şi perfidiei. Iată, de exemplu, ce povestesc cărţile Regilor despre o faptă a lui Ioab, căpetenia oştilor lui David: atunci când Şeba i-a făcut pe israeliţi să se rupă de rege, David şi-a trimis slujitorii să-i urmărească, iar Amasa era bănuit că a trecut de partea iui Şeba. Şi au ieşit... oamenii lui Ioab, cheretienii şipeletienii şi toţi oamenii buni de luptă din Ierusalim, să urmărească pe Şeba, fiul lui Bicri; dar pe când erau ei aproape de piatra cea mare, de lângă Ghibeon, s-a întâlnit cu ei Amasa. Ioab era îmbrăcat cu hainele sale ostăşeşti şi încins cu sabia care atârna la şold în teaca ei, în care intra şi ieşea foarte uşor. „Eşti sănătos, frate?" - a zis Ioab către Amasa. Apoi a apucat Ioab pe Amasa cu mâna de barbă, ca să-l sărute. Amasa însă nu s-a ferit de sabia care era în mâna lui Ioab şi acesta l-a lovit cu ea în pântece şi i-a vărsat măruntaiele jos şi nu i-a mai dat altă lovitură. Şi Amasa a murit (II Regi 20,7-10).

Ceva asemănător se povesteşte în cartea Judecătorilor despre fapta lui Aod, care l-a omorât pe Eglon, regele Moabului, căruia israeliţii îi slujeau de optsprezece ani (v. Jud. 3, 12-30).

In cazurile acestea vedem perfidie şi făţărnicie, însă acolo sunt justificate de binele poporului. Iuda nu are această îndreptăţire: el îşi trădează nu un duşman, ci învăţătorul, Ce se purtase întotdeauna faţă de el cu profundă grijă şi dragoste, fără să facă vreo deosebire între el şi ceilalţi ucenici, Care îi dăduse, la fel ca acestora, darul şi puterea facerii de minuni şi îl chemase întotdeauna numai la bine, la lumină şi la dreptate.

Iată de ce ne revoltă trădarea lui Iuda; iată de ce fapta lui este numită în cântările bisericeşti „cuţit uns cu miere" şi iată de ce în iconografia creştină el e plasat în iad, pe genunchii satanei, care este el însuşi „mincinos şi tatăl minciunii" şi cu care, prin urmare, se înrudesc cel mai mult sufletele mincinoase.

Da, ne revoltăm, şi fărădelegea lui Iuda ni se pare fără precedent, dar dacă ne uităm mai bine, în lumea numită creştină nu sunt rare exemplele de asemenea trădare ba făţişă, ba pe ascuns, ba hotărât duşmănoasă, ba făţarnic disimulată.

Iată-l în faţa noastră pe scriitorul francez Renan, cu cartea lui care a făcut vâlvă: Viaţa lui Iisus Hristos. El pare a-L simpatiza pe Hristos şi îi face portretul în culori blânde, care pot părea uneori chiar calde, dar ce face din Evanghelia Lui! In locul unei cărţi pline de măreţie cutremurătoare şi de putere duhovnicească avem o pastorală dulceagă, vulgară, care nu numai că nu-i în stare să-l renască pe om, ci este bună doar ca să îndulcească siesta burghezilor bogaţi. Nu degeaba această carte este numită „evanghelia burghezilor". Renan II prezintă în ea pe Hristos ca pe un visător naiv, ca pe un idealist simpatic, care în simplitatea sufletului său de galileean şi-a închipuit că poate mântui omenirea. Parcă şi-ar bate cu condescendenţă eroul pe umăr şi, prezentându-l cititorului, roagă să fie tratat cu bunătate şi dragoste şi... să i se scuze exagerările. Despre Dumnezeirea Mântuitorului, despre minunile Lui, despre marea nevoinţă a răscumpărării omenirii... nici vorbă! Oare acesta nu este „sărut al lui Iuda"?! El Ii spune: „Invăţătorule!" îl sărută şi... îl dă pe mâna necredinţei şi ateismului contemporan.

Iată-l pe Lev Tolstoi, Renanul nostru, care vorbeşte tot timpul despre Dumnezeu, de parcă ar crede profund în El, dar totodată în locul adevăratei Evanghelii îi bagă cititorului pe gât propria sa evanghelie, grosolană, meschină şi mincinoasă. Cât de mult aminteşte şi aceasta de „sărutul lui Iuda"!

Dar şi noi înşine oare nu îl trădăm adesea pe Hristos?!

Veţi întreba: „Cum?" De fiecare dată când, purtând numele de creştin, procedăm necreştineşte, de fiecare dată când, închinându-ne pe dinafară înaintea lui Hristos şi cinstindu-L pe dinafară, le dăm necredincioşilor, prin purtarea noastră nevrednică, prilej să ne arate cu degetul şi să spună: „Ia uitaţi-vă la creştini! Mai rău decât păgânii şi decât ateii! Ce i-a învăţat Hristos ? Religia lor e curată făţărnicie", săvârşim, strict vorbind, păcatul lui Iuda, păcatul trădării - poate că nu într-o formă atât de clar duşmănoasă, dar vădind, fără îndoială, aceeaşi făţărnicie şi falsitate lăuntrică a sufletului. Il dăm pe Hristos necredincioşilor spre ocară.

O veche istorisire creştină spune că era un oarecare păcătos care zi de zi, ducându-se la îndeletnicirile sale păcătoase, se oprea mai întâi în faţa icoanei Maicii Domnului şi citea acatistul: „Bucură-te, Mireasă pururea Fecioară!" - dar iată că odată, în vremea citirii acatistului, a văzut cu groază că pe mâinile şi picioarele Pruncului s-au deschis răni adânci, căscate, şi că din ele curge sânge. Cutremurat şi îngrozit, a strigat: „Maica lui Dumnezeu, cine a făcut asta?" - la care a auzit un glas lin, plin de reproş adânc: „Tu şi păcătoşii ca tine!"

Nu seamănă acest păcătos cu Iuda, care prin sărutare L-a trădat pe Mântuitorul, sau cu ostaşii care-I spuneau: „Bucură-te, împăratul iudeilor!" şi-L băteau cu trestia peste cap? Şi nu semănăm noi înşine cu el atunci când după rugăciune mergem să facem păcate, uitând şi de poruncile lui Dumnezeu, şi de entuziasmele trăite la rugăciune ? Mai bine nu am fi ştiut deloc de Dumnezeu şi nu ne-am fi rugat, căci sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult, pe când cea care n-a ştiut, dar ajacut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin (Lc. 12, 47-48). Greu e păcatul făţărniciei şi necredincioşiei, şi totodată mult prea în firea omului căzut! Nu degeaba Biserica Ortodoxă pune în gura creştinilor ce se apropie de suprema Taină a unirii cu Hristos, de Taina Sfintei împărtăşanii, cuvintele pline de conştiinţa amară a propriei neputinţe şi duplicităţi, şi ne învaţă să ne rugăm lui Dumnezeu ca să dea sinceritate şi integritate credinţei şi iubirii noastre: „...nici sărutare îţi voi da ca Iuda, ci ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!"

Trădarea lui Iuda poate fi numită necredincioşie activă. De asta sunt în stare doar oamenii foarte stricaţi şi cuprinşi, pe deasupra, de o anumită patimă: lăcomia, setea de putere, iubirea de cinstiri etc. Aceştia vin la Dumnezeu cu scopuri egoiste, luând religia drept mijloc de aranjare a propriei bunăstări pământeşti. Nedobândind ceea ce voiau şi înşelându-se în socotelile lor, se rup de religie plini de ciudă şi devin cei mai înverşunaţi duşmani ai ei. Iată de ce, purcezând la slujirea lui Hristos, trebuie să ne verificăm pe noi înşine cât mai des, pentru a vedea dacă nu legăm cumva această slujire de urmărirea egoistă a bunăstării pământeşti, şi cu această plagă a sufletului trebuie să ne luptăm din răsputeri, altfel dezamăgirea şi apostazia - dacă nu chiar trădarea nemijlocită - care este legată de ea sunt aproape inevitabile.

In afară de această necredincioşie, pe care am numit-o activă, există şi necredincioşia pasivă. Lăsându-L, au fugit toţi (50).

In loc să-şi apere învăţătorul şi, dacă era nevoie, să moară împreună cu El, aşa cum fagăduiseră cu atât de puţin timp în urmă (v; Mc. 14, 31), toţi ucenicii, de frică, s-au împrăştiat care încotro. Domnul a rămas singur în puterea ostaşilor şi a slugilor arhiereşti.

Oare ucenicii erau nepăsători faţă de soarta Mântuitorului? Bineînţeles că nu, însă iubirea lor faţă de El nu era încă Domnului, însuşindu-şi o haină frumoasă, două sute de sicii de argint şi un drug de aur din prada luată de la duşmani, în pofida opreliştii nemijlocite puse de Dumnezeu - şi mânia lui Dumnezeu s-a aprins asupra fiilor lui Israel. Domnul S-a depărtat de ei, şi pentru prima dată au suferit o înfrângere în Canaan. Atunci când Iisus Navi a strigat către Dumnezeu rugându-se, Domnul a zis către Iisus: „Scoală, pentru ce ai căzut cu faţa la pământ? A păcătuit poporul şi a călcat legământul Meu pe care l-am încheiat cu el; au furat din lucrurile date spre nimicire, au minţit şi le-au pus printre lucrurile lor. De aceea fiii lui Israel n-au putut sta împotriva vrăjmaşilor lor şi au fugit înapoi, căci au căzut sub blestem şi nu voi mai fi cu voi de nu veţi ridica blestemul dintre voi" (Iis. Nav. 7,10-12). Atunci când, după aceea, Iisus Navi l-a găsit pe vinovat, i-a zis: Pentru că tu ai adus asupra noastră tulburare, să aducă şi Domnul necaz asupra ta în ziua aceasta1. (Iis. Nav. 7, 25). Şi israeliţii l-au luat pe Ahan, împreună cu fiii şi cu fiicele lui, şi i-au omorât pe toţi bătându-i cu pietre, şi i-au ars cu foc, şi au ridicat peste ei un morman de pietre. După aceasta s-a potolit mânia Domnului (Iis. Nav. 7,26).

Aşadar, pentru păcatul unui singur evreu a fost pedepsit întregul Israel. Ca atare, evreii au privit întotdeauna încălcarea poruncilor dumnezeieşti nu ca pe un păcat personal, ci ca pe o crimă împotriva întregii lor societăţi. Astfel se şi explică severitatea Legii lui Moise, care a hotărât pedeapsa cu moartea pentru aproape orice încălcare a poruncilor lui Dumnezeu, precum şi râvna cu care israeliţii credincioşi Legii se străduiau să nimicească păcatul din mijlocul poporului, fără să dea înapoi nici măcar de la măsuri extreme. Atunci când în timpul călătoriei evreilor prin pustie unul dintre fiii lui Israel a venit şi a adus între fraţii săi o madianitâ, în ochii lui Moise şi în ochii întregii obşti a fiilor lui Israel, când plângeau ei la uşa cortului adunării, atunci Finees,fiul lui Eleazar,fiul preotului Aaron, văzând aceasta, s-a sculat din mijlocul obştii şi, luând în mână lancea sa, a intrat după israelit în sălaş şi i-a străpuns pe amândoi, pe israelit şi pe femeie, în pântece... Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: „Finees, feciorul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, a abătut mânia Mea de la fiii lui Israel, râvnind între ei pentru Mine, şi n-am mai pierdut pe fiii lui Israel în mânia Mea" (Num. 25,6-8,10-11).

Chiar şi atunci când evreii nu erau în stare să curme păcatul, nu rămâneau spectatori indiferenţi, ci recurgeau la ultimul, dar poate cel mai puternic mijloc - la rugăciune. In epoca Macabeilor, unul dintre demnitarii păgâni, un oarecare Eliodor, a vrut să intre în Templul din Ierusalim spre a lua banii păstraţi acolo pentru văduve şi săraci.

Aceasta ar fi fost o mare profanare a Templului, însă evreii nu erau în stare să-l oprească. Atunci s-a făcut mare zarvă în toată cetatea. Preoţii, îmbrăcaţi cu veşmintele cele sfinţite, căzând înaintea altarului, chemau din cer pe Cel care a dat legea pentru punerile acestea, ca să păzească întregi banii celor care îi încredinţaseră acolo, şi oricine vedea faţa arhiereului nu putea să nu se mâhnească adânc în inima lui, că vederea lui şi schimbarea feţei arăta necazul cel dinăuntru al sufletului lui, că se revărsase peste omul acela oarecare temere şi groază a trupului, din care cei care vedeau cunoşteau durerea din inima lui. Iar alţii din case alergau cu grămada spre rugăciunea obştească, ca să nu ajungă locul cel sfânt spre defăimare, şi femeile, încinse pe sub sâni cu saci de pocăinţă, umpleau căile, iar fecioarele, care erau închise în casă, unele alergau la porţi, unele la ziduri şi altele se plecau pe ferestre, şi toate cu mâinile ridicate spre cer se rugau. Şi era jalnică privire, cum cădea mulţimea amestecată şi, în necaz mare fiind arhiereul, aştepta ce avea să fie. Aceştia dar se rugau Atotputernicului Dumnezeu, ca bogăţiile încredinţate întregişi cu toată siguranţa, să se păzească pentru cei care le-au încredinţat, iar Eliodor vrând să îndeplinească porunca, fiind cu ostaşii la vistierie, Domnul părinţilor şi Stăpânul a toată puterea ajacut o minunată arătare, încât toţi cei ce îndrăzniseră să vină, spăimântându-se de puterea lui Dumnezeu, au leşinat şi s-au înfricoşat (II Mac. 3, 14-24).

Aşadar, la evreii vechi-testamentari nu exista acea indiferenţă religioasă şi necredincioşie pasivă care sunt ruşinea creştinilor contemporani. în general, ei erau totdeauna devotaţi religiei şi credincioşi tradiţiilor părinteşti. Aceasta s-a arătat mai ales în vremurile de prigoană, când ei îşi dădeau viaţa fără şovăială apărând cele sfinte, şi nici un fel de torturi nu-i puteau face să trădeze legile părinteşti şi să calce credinţa faţă de religie. Iată o uimitoare istorisire din aceeaşi carte a Macabeilor despre suferinţele unei mame şi celor şapte fii ai ei, care au fost omorâţi în chinuri de către regele păgân Antioh fiindcă n-au vrut să treacă la obiceiurile eline şi să trădeze legile date de Dumnezeu poporului Său:

Intâmplatu-s-a şi cu şapte fraţi, pe care, împreună cu maica lor prinzându-i, i-a silit regele, cu biciul şi cu vine bătându-i, să mănânce cărnuri de porc, care nu le era sloboda mânca. Iar unul dintre ei, care a grăit mai întâi, aşa a zis: „Ce vrei să întrebi şi să ştii de la noi? Pentru că mai bucuroşi suntem a muri, decât a călca legile părinteşti." Iar regele, umplându-se de mânie, a poruncit să înfierbânte tigăi şi căldări, şi după ce s-au înfierbântat acelea, îndată a poruncit să taie limba celui care a grăit întâi, apoi să-i jupoaie pielea de pe cap şi să-i taie mâinile şi picioarele, în faţa celorlalţi fraţi şi a mamei lor. Şi după ce l-au ciopârţit aşa, a poruncit să-l aducă la foc şi să-l frigă de viu. Şi ieşind foarte mare sfârâială din tigaie, unii pe alţii împreună cu mama lor se îndemnau a muri vitejeşte... Şi după ce s-a săvârşit cel dintâi într-acest chip, a adus pe al doilea să-l batjocorească şi, jupuindu-i pielea capului cu părul, îl întreba: „Vrei să mănânci carne de porc înainte ca să ţi se ciopârţească toate mădularele trupului?" Iar el, răspunzând în graiul părinţilor săi, a zis: „Nu."

Pentru aceea şi acesta, ca şi cel dintâi, pe rând toate chinurile le-a suferit şi, când era să moară, a zis: „Tu dar, nelegiuitule, ne scoţi pe noi dintr-această viaţă, însă împăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică" Şi după aceasta al treilea a fost batjocorit, şi cerându-i-se limba, îndată a scos-o şi mâini-le cu îndrăzneală le-a întins şi vitejeşte a zis: „Din cer le-am dobândit acestea şi pentru legile Lui nu ţin seamă de ele, pentru că nădăjduiesc că de la El iarăşi le voi dobândi"... Iar mama lor foarte minunată şi vrednică de bună pomenire este, căci într-o singură zi văzând pierindu-i şapte fii, cu bun suflet a răbdat, pentru nădejdile ce avea în Domnul, şi pe fiecare din ei îl mângâia în graiul părintesc, plină fiind de vitejesc cuget şifemeiasca gândire cu inimă bărbătească deşteptând-o, zicea către ei: „Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu şi nu v-am dat duh şi viaţă şi închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o, ci Ziditorul lumii, Care a zidit pe om de la naşterea lui, vă va da ca un milostiv iarăşi duh şi viaţă, de vreme ce acum nu vă este milă de voi, iubind legile Lui"'(II Mac. 7,1-5,7-11,20-23).

Tocmai această credincioşie la vreme de încercări este deosebit de preţioasă în viaţa religioasă. Nu este greu să rămâi credincios şi să nu-L trădezi pe Domnul atunci când viaţa curge neted şi liniştit şi când această credincioşie nu e legată de lipsuri şi pătimiri, dar este greu să rezişti atunci când, pentru marele drept de a fi rob credincios al Domnului, trebuie să plăteşti preţul cel greu al suferinţelor. Tocmai atunci se arată adevărata credincioşie şi dragoste faţă de Domnul a ucenicilor Lui sinceri, şi tocmai acest duh al ere- dincioşiei îi distinge pe toţi oamenii mari duhovniceşte ai Bisericii Ortodoxe.

Atunci când împărăteasa Eudoxia, întărâtată de mustrările pe care i le făcea în predicile sale Sfântul Ioan Gură de Aur, căuta să-1 piardă, Sfântul, scriindu-i lui Ciprian, unul dintre preoţii săi, dădea mărturie în cuvintele următoare despre credincioşia sa faţă de slujirea arhipăstorească şi despre sta-tornicia sa în credinţă: „Dacă împărăteasa va porunci să fiu tăiat în două cu ferăstrăul, să mă taie în două cu ferăstrăul: aşa s-a întâmplat şi cu Isaia. Dacă va voi să fiu aruncat în mare, să mă arunce: îmi amintesc de Iona. Dacă mă va arunca în cuptor încins, ştiu pilda celor trei tineri din Babi-lon. Dacă mă va da fiarelor sălbatice spre sfâşiere, şi Daniel a fost în groapa leilor. Va voi să îmi taie capul? Il voi avea tovarăş pe Ioan. Mă va bate cu pietre ? Voi găsi încuviinţare la Ştefan. Va vrea să-mi ia toate bunurile şi averile ? Să îmi ia tot: gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol voi pleca din această lume. Cine ne va desparţi pe noi de iubirea, lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?.. In toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Cel Care ne-a iubit (Rom. 8, 35, 37)."

De ce aceşti oameni mari erau credincioşi cu atâta neclintire lui Dumnezeu? Care este temeiul acestei credincioşii?

Secretul credincioşiei, al fidelităţii religioase, este credinţa vie în Dumnezeu şi dragostea pentru El. Mulţumită aceste credinţe şi acestei dragoste, pentru nevoitorii Bisericii lucrul cel mai important din viaţa lor era împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Pentru ei toate celelalte erau pe planul al doilea, iar multe nu meritau deloc atenţie. în viaţa lor exista o singură idee fundamentală, şi nimeni nu-i putea abate de la ea. Pentru ea sacrificau tot. Această idee a întregii lor vieţi era slujirea lui Dumnezeu şi slujirea dreptăţii, mergând până la deplina lepădare de sine. Omul era în aşa măsură pătruns de gândul acestei slujiri, încât se aducea pe sine însuşi ca ardere de tot duhovnicească. în ultimă instanţă, fiecare creştin trebuie să ajungă la această hotărâre deplină de a se aduce pe sine jertfă lui Dumnezeu.

Nădejdea în marea răsplată din viitor, de dincolo de mormânt, sprijină această hotărâre.

Un împărat păgân i-a cerut unui episcop creştin să se lepede de credinţă. „Nu pot!" a sunat răspunsul. „De ce? Nu ştii că viaţa ta e în puterea mea? Un singur semn, şi eşti mort!" „Ştiu, a răspuns mucenicul, dar închipuie-ţi că una. din slugile tale credincioase a căzut în mâna vrăjmaşilor tăi, care s-au străduit să-l facă să te trădeze, însă el a rămas neclintit... Chinuri, batjocuri - nimic nu l-a putut frânge, totul a fost zadarnic... Spune-mi, atunci când el se va întoarce la tine batjocorit, chinuit şi despuiat, nu-l vei răsplăti cu cinste şi slavă pentru cele îndurate şi nu-i vei da cele mai bune haine?" „Ce vrei să spui?" „împărate, tu poţi să mă dezbraci de această haină pământească, adică să mă lipseşti de viaţă, însă Domnul mă va îmbrăca într-una nouă, mai bună... El îmi va da viaţa veşnică în slava nesfârşitei Sale împărăţii!"

Ei bine, această nădejde într-o răsplată cu care nimic nu se poate asemui a sprijinit în sfinţi credincioşia faţă de Dumnezeu şi neobişnuita, vitejeasca lor dârzenie, al cărei exemplu îl vedem la mucenicii Macabei.

Aşadar, credinţa, nădejdea şi dragostea, iată temeiurile credincioşiei creştineşti - şi această credincioşie, la rândul ei, e, dacă vreţi, barometrul lor, piatra lor de încercare. Despre omul necredincios, nestatornic, şovăitor, se poate spune fără a greşi că în el nu este nici credinţă, nici nădejde, nici dragos te adevărată, adică nu sunt virtuţile creştine fundamentale, în lipsa cărora nu poate fi vorba de mântuire.

De ce credincioşia este preţioasă în ochii lui Dumnezeu?

Domnul nu preţuieşte atât faptele, cât dispoziţia sufletească a omului. Până la urma urmei, important nu este atât ceea ce faci, cât ceea ce eşti. Iar această dispoziţie sufletească se formează prin strădanii repetate, făcute într-o singură direcţie. Tocmai aceasta este credincioşia. Numai cu condiţia credincioşiei poate lua naştere un caracter creştin autentic, cu nobleţea şi cu celelalte calităţi elevate ale sale.

Aşadar, să tragem concluzii din cele spuse.

Credincioşia faţă de Dumnezeu este o nevoie şi o datorie pentru fiecare creştin, fiind condiţie a mântuirii. Fii credincios până la moarte, şi îţi voi da cununa vieţii, spune Domnul (Apoc. 2, 10). Această credincioşie ne obligă să ne mărturisim cu vitejie credinţa atunci când împrejurările o cer, să nu ne lepădăm de Dumnezeu, chiar dacă asta ne-ar ameninţa cu suferinţe şi cu moartea; să ne apărăm lucrurile sfinte din răsputeri, iar în cazurile extreme, când nu suntem în stare să facem asta, să ne rugăm fierbinte lui Dumnezeu să ne ocrotească şi să ne ierte păcatele, care de obicei ne şi fac nevrednici de ele, aşa încât Domnul ni le ia.

Numai împlinind cu sfinţenie îndatoririle acestea putem trage nădejde că în ziua înfricoşătoarei Judecăţi a lui Dumnezeu vom auzi hotărârea cea milostivă:
Bine, slugă bună şi credincioasă... intră intru bucuria domnului tău (Mt. 25, 21).

Sf. Vasile al Kineşmei

ÎNVĂŢĂTURI DIN EVANGHELIE PENTRU OMUL MODERN, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "ÎNVĂŢĂTURI DIN EVANGHELIE PENTRU OMUL MODERN, VOL II"

• Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
  Publicat in : Acatiste
• Spovedania si iertarea pacatelor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti