Despre donatia lui Constantin cel Mare catre Papa Silvestru al Romei

Despre donatia lui Constantin cel Mare catre Papa Silvestru al Romei Mareste imaginea.

Despre donaţia lui Constantin cel Mare către Papa Silvestru al Romei

Prin secolul al V-lea a fost plăsmuit la Roma mitul că Silvestru, Papă al Romei între 313 - 335, l-a adus la credinţa în Hristos pe Constantin cel Mare pe care l-a şi botezat, vindecîndu-se prin botez şi de lepra de care suferea, curăţindu-i atît sufletul, cît şi trupul. Faptul acesta îl menţionează Meletie al Atenei în Istoria sa bisericească186. Avînd ca sprijin acest mit, a fost fabricată în secolul al VIII-lea (755-770) „Donaţia lui Constantin" (donatio Constantini), adică faptul că, drept recunoştinţă, Constantin cel Mare a scris o epistolă adresată lui Silvestru prin care îi acordă acestuia Roma, Italia şi eparhiile apusene împreună cu o mulţime de privilegii.

Aceste donaţii prevăzute în epistola lui Constantin către Silvestru le menţionează în secolul al VIII-lea Papa Adrian I în epistola sa către Carol cel Mare (Epistola ad Carolum) în scopul de a-i aduce la cunoştinţă drepturile dobîndite asupra ţinuturilor menţionate şi privilegiile de care se bucură, spre a-i fi recunoscute.

Combaterea din punct de vedere istoric a acestor afirmaţii
Cei mai vechi istorici creştini, între care Eusebiu de Nicomidia, prieten al lui Constantin cel Mare, istorisesc referitor la botezul acestuia că el a fost botezat undeva în vecinătatea cetăţii Nicomidiei, chemîndu-i acolo pe episcopi187. In acelaşi fel istorisesc Teodorit188, Sozomen189 şi Socrate190. Aşa stînd lucrurile, informaţia lui Meletie se demonstrează a fi inexactă din punct de vedere istoric şi o plăsmuire a Bisericii Apusene, lăsînd să se vadă că ea a fost extrasă din surse tulburi. Cel dintîi care a dovedit falsitatea donaţiei lui Constantin cel Mare către Silvestru a fost, în secolul al XV-lea, Laurenţiu Valla191. In urma lui, o mulţime de alţi autori au scris împotriva autenticităţii acesteia. Intre aceştia Dollinger, în lucrarea sa „Miturile medievale despre papism"192. Astăzi este general recunoscută falsitatea acestui document, fapt mărturisit de catolicii înşişi193.

Donatio Constantini. Donaţia lui Constantin către Papa Silvestru al Romei
„Impreună cu toţi satrapii (guvernatorii) noştri şi cu întreg senatul, cu nobilii şi cu tot poporul cel aflat sub stăpînirea slavei romane am socotit de trebuinţă ca, precum Petru este reprezentantul Fiului lui Dumnezeu pe pămînt, tot aşa şi episcopii urmaşi ai verhovnicului Apostolilor să aibă putere autoritară pe pămînt mai multă decît are împărăţia slavei noastre; iar această putere a fost dată de noi şi de împărăţia noastră. Şi vrem ca acest verhovnic al Apostolilor şi cei ce vor urma după el să fie cei dintîi apărători ai noştri la Dumnezeu Tatăl. Şi aşa cum puterea noastră împărătească este respectată şi cinstită pe pămînt, în acelaşi fel decretăm a fi respectată şi cinstită Biserica Romanilor, iar scaunul cel sfînt al Sfîntului Petru să fie slăvit şi înălţat încă mai mult decît împărăţia noastră şi decît tronul cel pămîntesc. Dîndu-i acesteia puterea şi rangul cel slăvit, decretăm cu deosebire ca ea să aibă stăpînire cu autoritate şi să fie cap celor patru tronuri, adică tronurilor Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului şi Constantinopolului şi, simplu vorbind, tuturor Bisericilor din lumea întreagă.

Iar episcopul care va fi în viitor (la conducerea) sfintei Biserici a Romanilor trebuie să fie glorios şi mai înalt decît toţi preoţii lumii. Şi de este ceva ce trebuie tămăduit de Dumnezeu şi spre îndreptare şi întărire a credinţei creştinilor, să se judece de către acesta; căci drept este ca legea sfîntă să-şi aibă capul şi începutul de acolo de unde legiuitorul sfînt, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, i-a poruncit fericitului Petru să-şi aşeze tronul şi unde a suferit pătimirea crucii şi a băut fericitul potir al morţii, făcîndu-se următor al maestrului şi Domnului său. Iar neamurile să-şi plece capetele acolo unde învăţătorul lor, fericitul Apostol Pavel, pentru mărturisirea numelui lui Hristos şi-a plecat grumazul pentru Hristos şi a primit cununa muceniciei. Şi pînă la sfîrşitul lumii să-şi caute învăţătorul acolo unde se odihnesc rămăşiţele sfinţilor Lui şi acolo unde aceştia stau culcaţi şi în pămînt aşezaţi; şi să slujim demnităţilor împăratului ceresc şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos acolo unde am slujit acelui semeţ împărat (împăraţilor Romei).

Predăm aşadar acestor Sfinţi Apostoli, fericiţilor mei stăpîni, lui Petru şi Pavel şi împreună cu ei fericitului Silvestru, părintele nostru, marelui episcop şi Papă universal al cetăţii Romei şi tuturor succesorilor acestuia care urmează să şadă de astăzi şi pînă la sfîrşitul lumii pe tronul fericitului Petru, palatul nostru împărătesc al Lateranului, care întrece şi biruieşte palatele întregii lumi; de asemenea, şi diadema, adică coroana de pe capul nostru împreună cu cingătoarea şi omoforul care încinge grumazul împărătesc; de asemenea, hlamida purpurie şi mantia roşie şi toate veşmintele împărăteşti şi rangurile cailor împărăteşti; tot aşa şi sceptrele împărăteşti şi toate însemnele şi restul giuvaerurilor măreţiei imperiale şi ale slavei stăpînirii noastre. Decretăm ca sfînta Biserică Romană să fie împodobită cu clerici de toate treptele, bărbaţi prea-evlavioşi, care s-o slujească, şi să aibă înălţimea şi măreţia aceea cu care este împodobit marele nostru senat, adică patricienii şi consulii, şi celelalte demnităţi. Şi precum este împodobită oastea împărătească, tot astfel decretăm a fi împodobit şi clerul sfintei Biserici a Romei. Şi în felul în care este împodobită stăpînirea imperială cu multe demnităţi - cuviculari194, portari, excubitori195 - tot aşa vrem să fie împodobită şi Biserica Romanilor; şi pentru ca lumina episcopală să preastrălucească peste întinderi, decretăm şi aceea ca în Biserica Romanilor clericii să călărească cai împodobiţi cu pînze albe; şi precum senatul nostru poartă încălţăminte, adică sandale albe din pînză, la fel şi cele cereşti, precum cele pămînteşti, spre lauda lui Dumnezeu.

Dincolo de toate îi dăm voie şi îi îngăduim prea sfinţitului părintelui nostru Silvestru, episcop şi Papă al cetăţii Romei şi tuturor fericiţilor episcopi care îi vor urma, ca, spre cinstea şi slava Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, în această mare şi apostolică Biserică, dacă cineva din senat va voi după bună voia şi bunul său plac să devină cleric, să se numere în rîndul sfinţiţilor clerici, şi nimeni să nu îndrăznească să împiedice acest lucru. De aceea am decretat ca însuşi de-Dumnezeu-cinstitorul părintele nostru Silvestru, mare episcop, şi toţi episcopii urmaşi ai lui să poarte diadema, adică coroana din aur curat şi nestemate nepreţuite pe care de pe capul nostru le-am predat-o lor spre a fi aşezată pe capetele lor spre lauda lui Dumnezeu şi în cinstea Sfîntului şi verhovnicului Apostolilor.

Insă acest prea fericit Papă Silvestru nu a vrut ca în locul papalitrei pe care o purta spre slava lui Dumnezeu şi a Sfîntului Petru să poarte coroană din aur sau mărgăritare; iar noi, pentru că Sfîntul Silvestru nu a voit coroana de aur, am aşezat cu mîinile noastre pe sfîntul său cap brîul cel preastrălucitor, care înseamnă Sfînta înviere şi ţinînd frîul calului său, spre închinare şi pentru teama de Sfîntul Petru, am instituit rangul de sulger decretînd ca toţi urmaşii lui să poarte brîul la ceremonii, imitînd în acest fel împărăţia. De aceea, pentru ca nu cumva să fie dispreţuit rangul episcopal, ci mai mult decît împărăţia noastră pămîntească să fie împodobit cu stăpînirea slavei, iată, după cum am spus mai înainte, predăm prea fericitului, episcopului şi părintelui nostru şi Papă universal Silvestru cetatea Romanilor şi toată Italia şi eparhiile ţinuturilor de la apus, aşezări şi castre şi, prin poruncă imperială, îi lăsăm lui şi urmaşilor lui stăpînire şi putere tare.

Pentru această divină poruncă, am decretat să fie aşezate acestea ca un obicei cu continuitate, pe care l-am dat bărbaţilor sfintei Biserici a Romei pe vecie. De aceea am socotit folositor ca să mutăm împărăţia noastră şi stăpînirea împărăţiei în ţinuturile răsăritene şi în ţara Bizanţului, loc bun de folosinţă, în care vom întemeia o cetate cu numele nostru, constituind acolo împărăţia noastră. Fiindcă acolo unde se află clerul cel mai înalt şi căpetenia religiei creştine cea dăruită de împăratul cerurilor, este nedrept ca în acelaşi loc să-şi aibă stăpînirea împăratul cel pămîntesc. Aşternînd deci cu mîinile noastre ţesătura aceasta, am aşezat-o peste cinstitele moaşte ale Sfîntului şi verhovnicului Apostol Petru, am jurat că toate acestea vor fi păzite fără ştirbire, iar împăraţilor care ne vor urma nouă le-am predat a păzi cele consemnate în aceste memorii ale noastre. Părintelui nostru, Sfîntului şi episcopului universal şi Papă şi prin el tuturor episcopilor urmaşi ai lui, plecîndu-ne înaintea Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, le predăm toate cele scrise mai înainte spre a fi păzite în veac"196.

Donaţia aceasta trebuia să poarte şi caracteristicile adevărului, trebuia să se sprijine şi pe documente precedente: era nevoie de o temelie, iar temelia a fost construită. Donaţia s-ar baza pe un decret al lui Constantin cel Mare care ar da mărturie despre edictul de donaţie.

Decretul este următorul:
Decretul lui Constantin cel Mare
„Decretăm împreună cu toţi satrapii197 şi cu senatul împărăţiei noastre că episcopul Romei şi urmaşul lui Petru, verhovnicului Apostolilor şi domnul meu, are o autoritate asupra întregii lumi mai mare decît cea împărătească şi să fie cinstit şi respectat de către toţi mai mult decît împăratul, fiind el şi căpetenia celor patru tronuri patriarhale198, să judece pe cei ce fac recurs la el şi să hotărască asupra celor ce se petrec în credinţa ortodoxă. îi dăruim deci fericitului părintelui nostru Silvestru şi urmaşilor lui palatul nostru, diadema de pe cap cea făcută din pietre preţioase şi mărgăritare, omoforul care încinge grumazul, hlamida Me purpură, mantia roşie şi toate veşmintele împărăteşti, rangurile cailor împărăteşti, sceptrele, restul giuvaerurilor împărăţiei şi toată slava stăpînirii noastre; iar cei număraţi în rîndul clerului prea sfintei Rome poruncim a fi împodobiţi cu veşminte asemănătoare senatului nostru, călătorind pe cai îmbrăcaţi în pînzeturi albe, iar încălţămintea lor să fie făcută din pînză albă. Iar cine din senatul nostru ar dori să devină cleric, nimeni să nu-l respingă în vreun fel.

Şi pentru că părintele nostru, prea sfinţitul Silvestru, din smerenia cugetului, renunţă să poarte coroana de aur, i-am pus acestuia pe cap cu mîinile noastre brîul acesta preastrălucit, care semnifică Sfînta înviere; iar noi, coborîndu-ne la rangul slugerului199 şi frîiele calului acestuia ţinînd, am ieşit din curţile sfintelor lui palate, cu sfială şi cu teamă faţă de domnul meu, urmaşul Sfîntului Petru. Am socotit a fi întru totul de folos şi plăcut lui Dumnezeu a părăsi noi cetatea Romei şi a preda prea sfinţitului Papă toate ţinuturile şi cetăţile apusene, iar stăpînirea împărăţiei a le muta în părţile cele de răsărit, ocupînd noi cetatea Bizanţului, care stă aşezată în cel mai bun loc sub soare, pentru a întemeia în aceasta cele ale împărăţiei. Căci socotim a fi nedrept ca împăratul cel de pe pămînt să-şi aibă stăpînirea acolo unde se află începătura religiei creştinilor care ne este dată nouă din ceruri. Scriind noi acestea cu mîinile noastre şi aşezîndu-le înaintea lui Petru cel mort pentru Domnul nostru, facem jurăminte credincioase ca acestea toate să nu fie deloc încălcate. Şi îi făgăduim părintelui nostru Papa şi urmaşilor lui că şi urmaşii noştri la stăpînire vor respecta fără ştirbire acestea"200.

Opinia clerului francez, despre donaţia lui Constantin cel Mare
In „învăţătura despre tronul cel sfînt al Romei"201 citim următoarele despre donaţia lui Constantin cel Mare către Papa Silvestru al Romei, potrivit opiniei francezilor:
Orice om liber de vreo prejudecată îşi dă seama că donarea imaginară a Romei şi a părţii apusene a Imperiului către Papa Silvestru I de către Constantin cel Mare este o minciună fără pereche.

Pentru dovedirea acestei minciuni este de ajuns doar trecerea sub tăcerea a acestei donaţii de către cardinalul Baronius în Istoria sa bisericească, fapt care ne convinge de acest lucru.

Acela care a avut îndrăzneala să scoată la lumină această născocire se dovedeşte a fi de la sine cel mai mare mincinos, în primul rînd datorită vălului plin de diformităţi pe care l-a ţesut şi în al doilea rînd datorită anacronismelor clare pe care le introduce şi a nepotrivirilor grosolane pe care le amestecă acolo.

Acesta povesteşte despre Constantin că, pe cînd era încă închinător la idoli, fiind cuprins de o lepră grea, i s-a propus, la sfatul doctorilor, să se cufunde într-o scăldătoare umplută cu sînge de prunci spre a se vindeca. Iar în timp ce cerceta cele despre această scăldătoare i s-au arătat lui în somn cei doi Apostoli, Petru şi Pavel, care i-au spus să-l cheme din surghiun pe Papa Silvestru, care îl poate vindeca fără vărsare de sînge nevinovat. Şi cum s-a sculat din somn, Constantin l-a rechemat pe Silvestru, care l-a botezat şi l-a curăţit de lepră prin botez, iar în urma vindecării petrecute, în semn de recunoştinţă, Constantin i-a dăruit ca răsplată împreună cu primatul asupra celorlalţi Patriarhi - ai Alexandriei, Antiohiei, Constantinopolului şi Ierusalimului - şi toate drepturile împărăteşti asupra Imperiului apusean. Părăsind Roma, Constantin şi-a aşezat tronul la Constantinopol unde a rămas, respectîndu-şi cuvîntul dat.

In finalul celor spuse este consemnată şi data donaţiei, spunînd că aceasta a avut loc în timpul celui de-al patrulea consulat al lui Constantin şi al lui Galican.

Falsitatea acestei povestiri plăsmuite reiese cu uşurinţă din nenumăratele dovezi atît de limpezi, încît niciuna nu poate fi contrazisă. Prima dovadă este aceea că niciunul dintre istoricii care au scris despre viaţa lui Constantin nu istoriseşte despre o astfel de donaţie, nici chiar Eusebiu, care nu a omis nimic din faptele lui Constantin. Ne este imposibil să credem că Sfinţi precum Vasile, Grigorie de Nazianz, Ieronim, Augustin, Ambrozie, Papa Damasus, Beda, Orosie, precum şi Istoria cea în trei părţi, care au adus la lumină atît istoria lumii, cît şi pe cea bisericească, au trecut sub tăcere o chestiune atît de importantă. In al doilea rînd, falsitatea ne-o indică şi totala tăcere a Papilor înşişi, care în desele dispute avute cu Patriarhii Constantinopolului nu au adus niciodată în discuţie această donaţie pentru a-şi dovedi presupusa legitate şi îndreptăţire a supremaţiei lor, pentru care au avut loc toate aceste dispute.

Despre cea de-a treia dovadă ne este şi greu să vorbim datorită neroziei născocitorului unei astfel de poveşti, care se condamnă pe sine prin pălăvrăgeala şi repulsia pe care o produce prin amestecul a nenumărate circumstanţe istorice false. Este cu adevărat vrednic de menţionat anacronismul potrivit căruia Papei i-a fost dăruit primatul şi întîietatea asupra Patriarhului Constantinopolului într-o vreme în care nu exista nici Constantinopolul, nici Patriarhi ai Constantinopolului. In epoca acestei donaţii imaginare, Constantinopolul nici nu fusese construit la porunca lui Constantin, nici nu fusese înzestrat cu cinstea de a-i purta numele, nici nu fusese declarat cetate mitropolitană a statului roman. Toate acestea vor avea loc abia la şapte ani după Sinodul de la Niceea, cînd Constantin purta rangul de consul de Pakatiana şi Iliria, fapt care coincide cu informaţia istorică că aceste transformări s-au petrecut la 17 ani după cel de-al patrulea consulat al lui Constantin cel Mare.

Cea de-a patra dovadă este aceea că, în actul de donaţie, Biserica Constantinopolului apare a fi înzestrată cu titlul de Patriarhie, în realitate fiind cît se poate de cunoscut faptul că cinstea aceasta i-a fost acordată după Sinodul întrunit la Constantinopol (al patrulea Ecumenic), deci la 50 de ani în urma fabricării donaţiei.

A cincea dovadă este relatarea că Galican, la vremea apariţiei donaţiei, nu era coparticipant împreună cu Constantin la rangul de consul.

Cea de-a şasea dovadă este aceea că, împărţind statul celor trei fii ai săi - Constantin, Constant şi Constanţiu -Constantin cel Mare le-a dat acestora şi părţile menţionate în donaţie, pe care aceştia şi urmaşii lor le-au guvernat de-a lungul a 170 de ani, pînă la împăratul Augustin. Cunoaştem faptul că ulterior, pe la anul 476, Roma a fost distrusă de către regele Odoacru al Arulilor, fiind supusă acestui rege pînă la revenirea ei în stăpînirea împăraţilor Bizanţului, în vremea lui Iustinian. Aşadar era imposibil ca el să-l fi trimis în surghiun pe Papa Silvestru, urmaşii lui Iustinian păstrîndu-şi stăpînirea asupra Romei şi guvernarea ţinuturilor apusene de-a lungul multor ani.
Cea de-a şaptea dovadă este aceea că şi după această donaţie imaginară Papii au recunoscut în mod efectiv autoritatea împăraţilor Răsăritului asupra Romei.

Bonifaciu al IV-lea a cerut şi a luat de la Focas permisiunea de a închina Panteonul slujirii Dumnezeului celui adevărat.

Sfîntul Grigorie îl numeşte pe Mauriciu domn şi stăpîn al său, iar pe sine se numeşte slujitor şi rob, ţărînă şi vierme. Onoriu l-a rugat pe împăratul Heraclie să-i îngăduie să transporte acoperişul de bronz care acoperea templul lui Romul pentru a-l aşeza peste biserica Sfîntului Petru.

Cea de-a opta dovadă constă în aceea că succesorii lui Silvestru nu au exercitat niciodată dreptul de proprietate asupra acestei donaţii imaginare. Potrivit mărturiei lui Grigorie Turenesius, pentru a scăpa de necazuri şi de foamete, Grigorie cel Mare i-a trimis o scrisoare împărătesei Brunalda prin care îi cerea îndurare şi ajutor prin acordarea dreptului de proprietate asupra unui loc oarecare de unde să-şi poată procura cele necesare traiului.

Cea de-a noua dovadă a falsităţii reiese din relatarea că donaţia a fost făcută cu voia şi încuviinţarea senatului, care în vremea aceea era format din închinători la idoli, senatul aducînd jertfe idolilor pînă în vremea lui Valentinian. Cum era posibil ca un asemenea număr de idololatri cu autoritate supremă cum era senatul Romei să fie de acord cu o astfel de donaţie prin care jumătate din imperiu era dat unui oarecare umil monah creştin?

Alături de nenumărate alte argumente, lipsa de fundament a acestei donaţii născocită de către Papii Romei pentru a-şi institui hegemonia şi primatul este dovedită şi de către autori precum Ospinian, Laurenţiu Balla şi alţii.

Astăzi nici zeloţii cei mai fervenţi ai dominaţiei Papale nu mai îndrăznesc să pronunţe numele donaţiei lui Constantin cel Mare către Papa Silvestru care, după genialul poet italian Ariost202 miroase urît, exagerat de urît:

Ch'ebbe giâ buono odore, or putia forţa; Guesto era ii dono (se pero dir lece) Che Constantino al buono Silvestro fece.

Acestea au fost „cuvioasele" mijloace fabricate pentru a atinge scopul sacru care să le scuze. Se întrevede deja schisma, motivele ei şi principalele ei cauze. Unitatea lăuntrică a fost deja ruptă, legătura morală a fost tăiată, prăpastia s-a deschis şi distanţa s-a mărit separînd Roma de Biserica romană de răsărit sau mai bine zis de Biserica cea Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească. Papii au devenit împăraţi romani, iar Biserica romană Biserică imperială, Biserică a Bisericilor, iar episcopul Romei episcop al episcopilor întregii lumi. Papa a devenit deja om-dumnezeu, fiindcă mînuieşte de drept divin şi uman două autorităţi supreme: autoritatea divină care ar decurge din rangul lui Petru, ca gură a adevărului, prin care Papa ar fi Biserica cea cu adevărat incontestabilă şi infailibilă, şi autoritatea omenească care decurge din donaţiile împăraţilor. Cine oare li se va opune? Cine poate privi spre înălţimile papale? Cine le poate întrezări măreţia?

Intreg Apusul s-a plecat deja închinîndu-i-se, Răsăritul însă nu se supune, ci ţine statornic canoanele Bisericii pe baza cărora episcopii răsăriteni nu-i recunosc Papei suveranitatea asupra Răsăritului, îi desconsideră dominaţia pe care o exercită în Apus. Atîta timp cît măreţia Papilor este exercitată în Apus ea este întîmpinată cu oarecare toleranţă; în Răsărit însă nu poate fi îngăduită nici cea mai mică intervenţie a lui. Răsăritul îl tolerează pe Papă în Apus, însă îl respinge cu toată puterea în Răsărit. Aceasta a fost poziţia şi acestea au fost relaţiile dintre Biserici de la mijlocul secolului al VUI-lea, relaţii care în secolul al IX-lea şi al X-lea au sfîrşit în schismă.

Sfantul Nectarie de Eghina
De ce Papa si supusii lui s-au despartit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "De ce Papa si supusii lui s-au despartit de Biserica lui Hristos"

Note:
186 Constantinopol, 1853, voi. I, pag. 300.
187 Cartea a IV-a, cap. 61, 62, 63, Despre viaţa lui Constantin.
188 Istoria bisericească, cartea I, cap. 30, 32.
189 Istoria bisericească, cartea a II-a, cap. 32.
190 Istoria bisericească, cartea I, cap. 39.
191 Lorenzo (Laurentius) Valla, De falsoscritu ei ementita Constantini donatio, 1439-1440.
192 Johann Joseph Ignaz von Dollinger, Fables Respecting the Popes in the Middle Ages, Munchen 1863, pag. 61.
193 Vezi Johann Karl Ludwig Gieseler, Istoria Bisericească (Kirchengeschichte), 1855, 2,1,191 şi Johann Heinrich Kurtz, Handbuch der allgemeinen Kirchengeschichte (1853-1856), ed. a Vi-a, pag. 236.
194 Cuvicularul era servitorul care se îngrijea de dormitoarele împărăteşti, cameristul.
195 Excubitorii constituiau gărzile de corp ale palatului imperial.
196 Sintagma Sfintelor Canoane, voi. I, pag. 145.
197 împărţirea statului de către Constantin cel Mare nu prevedea existenţa satrapiilor (guvernări), ci a prefecturilor. Vezi Zosjmos, Historia nova II, 33. Ed. Les Belles Lettres, Paris, 1986.
198 Cu puţin înaintea Sinodului Ecumenic de la Calcedon (451) titlul de Patriarh era limitat în mod exclusiv la cele cinci tronuri. In perioada anterioară, acesta era un titlu de onoare al tuturor episco-pilor; cum vorbeşte deci despre anumite tronuri? întreg decretul poartă caracteristicile fabulaţiei.
199 îngrijitor de cai.
200 Sintagma Sfintelor Canoane, ed. Ralli şi Potli, voi. VI, pag. 261.
201 Declaraţia clerului Franţei de la 1682, redactată de Jacques-Benigne Bossuet şi adoptată de Adunarea extraordinară a clerului, defineşte „libertăţile Bisericii galicane" în defavoarea autorităţi şi a puterilor pe care şi le aroga Papa.
202 Ludovico Ariosto, Orlando Furioso, 1516, cîntul XXXIV, 80; de asemenea, ed. S. Debenedetti, Bari, 1928, voi. II, XVII, 79, pag. 20.
 

25 Iulie 2016

Vizualizari: 467

Voteaza:

Despre donatia lui Constantin cel Mare catre Papa Silvestru al Romei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE