Despre iubire si despre iertare

Despre iubire si despre iertare Mareste imaginea.

Un cer nemişcat veghea odihna micii comunităţi pierdută departe de lume pe valea Oltului. In liniştea care se aşternuse peste curtea spitalului, în acea noapte văduvită de vântul ce de regulă acoperea murmurul depărtat al râului, se înălţau spre cer chemările sufletelor împerecheate de destin cu taina întunericului. Din rama ferestrelor securizate cu gratii, ochii larg deschişi ai umbrelor străpungeau negrul nopţii în căutarea înţelegerii. Căutau în glasurile beznei răspunsurile pe care lumea oamenilor nu le putea da pentru simplul fapt că întrebările lor erau rostite în limba minţii, o limbă pe care făptura umană nu era dispusă să o înveţe. Cum să înveţe omul normal o astfel de limbă dacă gândul lui este la rândul său cenzurat de o altă judecată înainte de a deveni izvor de trăire. Doar ele, fiinţele fără judecată, glăsuiau şi trăiau liber, fără prejudecăţi stereotipe decretate ca fiind normalitate într-o lume în care o singură specie s-a erijat în decident universal. Frânturi de fraze se chemau unele pe altele alunecând spre nicăieri, toate absorbite cu indiferenţă de murmurul nesfârşit al apei.

Aşezat pe pragul salonului-debara, învelit cu o pătură luată de pe patul Iuliei, Gabriel veghea curgerea vorbelor încercând să desluşească înţelesuri dincolo de propria-i judecată. In fiecare vorbă căuta propriile-i vorbe aruncate în nopţile în care obişnuia să se strecoare până sub dealurile din marginea satului. Numai că atunci era vară. Intr-o noapte a avut un vis pe care nu-l va uita niciodată. Se făcea că era înconjurat de mâini care fluturau spre el limbi de foc. Era un cerc de flăcări care se învârteau în jurul lui şi îi ardeau mintea din ce în ce mai puternic. Apoi cercul se rupsese, iar el se desprinsese în fugă din strânsoarea căldurii. Se trezise la marginea satului, în buza dealurilor. Dinspre vale, vâlvătăi de flăcări mistuiau o şură plină cu paie aruncând spre cer dâre roşiatice care prindeau forme ciudate înainte de a se pierde în înalturi.

Fiinţe minuscule roiau fără încetare de colo colo rugându-se să nu pornească vântul nopţii. Atunci, ca şi acum, doar frânturi dezlânate de vorbe se împrăştiau şi se pierdeau fără urmă. Pusese mâinile căuş la gură şi începuse să arunce spre dealuri întrebările minţii sale, întrebări izvorâte din mintea unui copil. Iar ecoul îi prelua vorbele doar atât cât puteau văile să cuprindă. Se simţise condamnat la singurătate printre oameni şi, în acea noapte, hotărâse ca gândurile sale necenzurate de judecata altora să le împărtăşească în liniştea nopţilor albiei văilor. Nopţi de-a rândul le sacrificase avântându-se din ce în ce mai mult pe văile dintre dealuri în căutarea răspunsurilor pe care ei, oamenii, nu i le-ar fi putut da doar pentru că întrebările sale nu puteau pătrunde dincolo de sita judecăţii semenilor stăpâniţi de o normalitate prea simplă.

- Asculţi?

- Ascult. Ascult şi încerc să înţeleg.

In faţa lui, Iulia asculta şi ea vorbele singuratice din noapte. Gabriel desfăcu pătura din jurul lui şi o îndemnă să ia loc.

- Bănuiesc că vrei să vorbim.

- Da, Gabriel. Aş vrea să vorbesc cu tine, dar mi-e teamă că sunt lucruri pe care tu nu le-ai putea înţelege.

- Cred că ai dreptate. Nu pot să înţeleg, Iulia. De ce eşti în acelaşi timp şi pacient şi angajat al spitalului? Şi asistentă şi nebună?

- Nu despre asta vreau să vorbim, Gabriel.

- Dar despre ce, Iulia?

- Despre iubire şi despre iertare.

- M-ai întrebat într-o noapte dacă aş putea iubi o nebună.

- Acum te-aş întreba dacă ştii să ierţi.

- Pe cine să iert? Pe nebună sau pe asistentă?

- De ce crezi că eu sunt pacienta din salonul-debara?

- Atunci, în noaptea aceea, când am făcut dragoste, ţi-a alunecat pansamentul de pe mână şi am simţit urmele arsurii. Este o arsură în formă de cruce, nu?

Din spatele lor un zgomot atrase atenţia lui Gabriel. Intoarse capul. Din pragul uşii o tânără care părea să-i asculte de ceva vreme se pierdu în salonul-debara. Nedumerit, Gabriel se ridică gata să o urmeze uitând parcă de prezenţa Iuliei, dar aceasta îi prinse braţul şi îl opri.

- Nu intra. O sperii.

Işi aduse aminte de nereuşita primei întâlniri cu bolnava şi se aşeză din nou alături de Iulia. Aşteptă o reacţie a acesteia la vorbele sale ce acum păreau fără temei, dar Iulia avea privirea pierdută în negura nopţii.

- Nu înţeleg.

- Despre iubire şi despre iertare. Dacă, de fapt, eu aş fî nebuna din salon şi tânăra din salon ar fi asistenta, ai putea să accepţi că ai iubit o nebună? Poţi iubi o nebună, Gabriel? Şi poţi să ierţi?

- Nu, Iulia, nu cred că aş putea iubi o nebună.

- De ce, Gabriel?

- Poate pentru că te iubesc pe tine.

- Dar eu nu te iubesc, Gabriel.

- Dar asta nu este o discuţie despre iubire şi despre iertare. Este o discuţie despre noi doi, iar tu amesteci în relaţia noastră această făptură nevinovată care spune metaforic că este fiica unui baron mort în timpul războiului cu turcii, în urmă cu sute de ani.

- Nu, Gabriel. De fapt, tot metaforic vorbind, eu sunt fiica baronului Aaron von Pieler. Ea este soţia baronului. Soţia care încă îl aşteaptă pe baron.

In timp ce Gabriel rămase descumpănit, Iulia se depărta şi dispăru în spatele turnului roşu. Doctorul deschise uşor uşa salonului-debara. Razele clare ale unei luni pline, reflectate de albul imaculat al zăpezii, se împleteau armonios cu limbile de lumină aruncate de focul din sobă pe un chip angelic pe care visele pictaseră un zâmbet desăvârşit. Acelaşi zâmbet pe care îl văzuse şi pe chipul Iuliei atunci când trăirea deplină a iubirii lor s-a spulberat în cenuşă.

Culcat pe pat, Gabriel nu reuşea să adoarmă. Oare ce înseamnă acest „metaforic" acceptat de Iulia şi returnat într-un alt context? Ce a ascuns oare Iulia în spatele acestor cuvinte? Şi oare lângă el a fost asistenta sau nebuna? Nu se putea îndoi asupra faptului că făcuse dragoste cu asistenta, dar tot ce se întâmplase mai departe începea să se piardă în ceaţa neînţelegerii. Sub mantia neagră, atunci când a ajuns fără să ştie cum în acea sală înconjurată de apele Oltului, era oare una dintre Iulii? Care dintre ele? îi reveni în minte noaptea dinainte când crezuse că în spatele lui se găsea Iulia nebuna şi iată că nu mai era sigur pe el.

- De ce despre iubire şi despre iertare? Am spus că nu pot iubi nebuna deoarece sunt îndrăgostit de ea. A fost o minciună. Nu pot spune că sunt îndrăgostit. Nu am voie să fiu îndrăgostit. De ce insistă Iulia? Oare se gândeşte la iubire ca la un tratament? Dacă m-aş iubi cu nebuna fără să o iubesc? Aceasta ar fi partea cu iubirea. Şi partea cu iertarea? Voi fi capabil să mă iert pentru pângărirea unui Somnul ajunse stăpân peste gândurile lui Gabriel. Gândurile sale se pulverizară în mii de idei care continuau să-i pătrundă mintea aflată sclavă a viselor. Iulia se întoarse în peşteră. Luă caietul baronului Aaron von Pieler şi începu să citească.

Am stat câteva zile în adăpostul ascuns de pe valea Oltului. Incă nu ştiam care este relaţia dintre Iulia şi bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe şi semne am înţeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape şi am putut vedea mormintele oştenilor căzuţi. în albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roşu. Dacă te uitai cu atenţie puteai vedea bucăţile de carne atârnând între pietre şi vulturii care se aruncau cu sălbăticie pentru a le smulge din zid. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înţeleagă mă ţintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeaşi convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineaţa, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viaţa era soţul Iuliei. Când am început să înţeleg româneşte, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reuşit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-şi lase nevasta în braţele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înţeles puterea iubirii şi a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubeşte mult mai mult decât aş putea eu să o iubesc. Dar ei ştiu să ierte aşa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.

Silviu Crăciunaş
Lazaret - suflete rătăcite, Editura Eikon

Cumpara cartea "Lazaret - suflete rătăcite"

Pe aceeaşi temă

02 August 2016

Vizualizari: 1248

Voteaza:

Despre iubire si despre iertare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE