Despre metafizica Cuvantului, in romanul Fratii Karamazov, de F.M.Dostoievski

Despre metafizica Cuvantului, in romanul Fratii Karamazov, de F.M.Dostoievski Mareste imaginea.

1. Revelatiile Teocratiei - Legenda Marelui Inchizitor

"Crestinatatea s-a lepadat , fara sa-si fi dat ea singura seama, de crestinism. Trebuie din cauza aceasta sa se intample ceva pentru a se incerca readucerea crestinatatii la crestinism. Sorenn Kierkegaard - „Scoala crestinismului”

In ideologia teocratica dostoievskiana nu exista nimic deosebit de original. Ideea teocratica este in esenta sa testamentara, o idee iudaica , interpretata ulterior de spiritul roman. Aceasta idee este legata de cunoasterea divina a Vechiului Testament. Toate teocratiile istorice, anticrestine si crestine, au fost coercitive,au constituit un amestec a doua planuri ale existentei, a doua randuieli: cereasca si pamanteasca, spirituala si materiala, eccleziasta si statala.

Ideea de teocratie se afla intr-un inevitabil conflict cu libertatea crestina, este un refuz al libertatii. Nicolae Berdiaev se ocupa de ideea lui Dostoievski, punand in valoare mai degraba utopia decat posibilitatea ei de realizare. De falsa idee teocratica la Dostoievski se leaga si relatia denaturata cu statul, recunoasterea insuficienta a valorilor independente ale statului (nu cel teocratic, cel laic) care se justifica religios din interior, nu din exterior, imanent nu transcendental. Teocratia trebuie sa accepte inevitabil coercitia ,sa nege libertatea spiritului, libertatea constiintei, dar in raport cu statul ea inchide in sine o inclinatie spre anarhie. Nicolae Berdiaev este de parere ca tocmai acest fals anarhism si lipsa dorintei de a vedea rostul religios al statului independent l-au caracterizat pe Dostoievski.

Legenda Marelui Inchizitor considerata de catre Nichifor Crainic un pamflet de geniu, realizeaza transferul din meditatia filosofica intr-o sfera particulara, teologala ori sociala. La un prim nivel polemic, sunt vizati catolicismul si ordinul iezuitilor, de pe platforma presupusei opozitii ireductibile dintre Bisericile Rasariteana si Apuseana.

In poemul compus de Ivan Karamazov („am cautat sa-l memorez”) Iisus Hristos descinde „necanonic” in orasul Sevvila din secolul al XVI-lea in timpul Inchizitiei. El coboara intr-un oras terorizat, supus celor mai crude represalii si in care puterea se pare ca apartine Marelui inchizitor. Sevvila lui Ivan se pare ca este o teocratie din care se desprinde o dictatura personala. Recunoasterea Lui de catre multime, cele doua atribute morale prin care se reveleaza-„nemarginita-I bunatate si blandetea”, minunile savarsite ca si atunci cu cincisprezece veacuri in urma, sunt elemente ce asigura veridicitatea tabloului. Singurele cuvinte pe care le rosteste „Talifa-kumi”, trimit la scena biblica (1), iar rechizitoriului aprins al cardinalului i se raspunde printr-un sarut. Cardinalul ordona arestarea Lui si nimeni din multimea pana atunci evlavioasa, plina de entuziasm evanghelic nu se gandeste („atat de strunit si de plecat este poporul”) sa impiedice strajile sa-si faca datoria. Ceea ce reiese este ca, sevilienii se comporta in acelasi timp ca populatia dresata a unui stat totalitar si ca niste copii infricosati.

Inchizitorul fanatic este identificat cu luptatorul modern pentru paine, egalitate si dreptate. El lanseaza indemnul global de a fi anihilate personalitatea umana si libertatea de a opta. Prin „miracol, taina si autoritate”, omul este degradat intr-o unealta supusa si inerenta a conducatorilor, cei care l-au convins ca nu va dobandi egalitatea decat renuntand de buna voie la libertate. Inchizitorul devine astfel prototipul tiranului cu putere nelimitata, din urmatorul secol, intruchiparea nebuniei dictatoriale de a-si afirma vrerea prin anihilarea vointei celorlalti, urmand nestiut, preceptele diabolicului sfetnic. Iisus Hristos coboara intr-un oras terorizat, supus celor mai crude represalii si in care puterea se pare ca apartine nu curtii sau imparatului, cat cardinalilor si mai ales marelui Inchizitor. Acest despot este in acelasi timp si un renegat. Candva a stat si el in pustie, unde s-a „hranit cu aguride si radacini” sperand ca va reusi sa atinga perfectiunea, dar revine in lume unde s-a alaturat „oamenilor intelepti”, celor care s-au straduit sa indrepte lucrarea de mantuire a lui Iisus Hristos, pe care refuza sa o mai urmeze si sa o slujeasca ca pe o nebunie. Confesiunea sub forma de interogatoriu a batranului cardinal care simte nevoia sa spuna „tot ce a gandit in sinea lui timp de nouazeci de ani” vizeaza declinul unei societati in care ideea de Dumnezeu este doar o aparenta a unei vieti superficiale si decazute. Inchizitorul e un fanatic identificat cu luptatorul modern pentru paine, egalitate si dreptate.

Ideea pe care o proclama Ion Ianosi este aceea ca, Marele Inchizitor „este unul dintre cele mai acute semnale de alarma la adresa extremelor deformari istorice, mascate intr-o radicala frazeologie demagogica.”(2) In Legenda trebuie cautata esenta conceptiei dostoievskiene asupra lumii, o conceptie pozitiva si religioasa deopotriva. In sistemul Marelui Inchizitor, arbitrarul duce la pierderea si negarea libertatii spiritului. Acesta argumenteaza, convinge. Are la dispozitie logica de fier, vointa indreptata spre infaptuirea unui plan bine determinat. Ceea ce contracareaza aceasta atitudine este smerenia lui Iisus Hristos, blanda Sa tacere care conving si transmit mai mult decat toata puterea argumentarii Marelui Inchizitor. Batranul cardinal nu crede in Dumnezeu, dar nici in om. Pierzand credinta in Dumnezeu, nu se mai poate crede in om. Crestinismul nu impune numai credinta in Dumnezeu, ci si in om. Inainte de orice, inchizitorul neaga ideea divino-umanitatii, a apropierii si coeziunii temeiurilor divine si umane in libertate. El s-a ridicat impotriva lui Dumnezeu in numele omului, al celui mai marunt dintre oameni, al aceluia in care el nu crede, dupa cum nu crede nici in Dumnezeu.

Inchizitorul cunoaste slabiciunea poporului, le stie reactiile, psihologia maselor, posibilitatile de manipulare: „norodul care azi Ti-a sarutat picioarele, la un singur semn al meu, se va repezi sa adune taciunii imprastiati in jurul rugului Tau, stii Tu asta?”. Measnikov este de parere ca, ruperea de Iisus Hristos, dezicerea se produce pornind tocmai de la deosebirile referitoare la modul de a considera conditia umana: „ce anume ii separa pe Marele Inchizitor si pe Hristos? Neincrederea in puterea si ratiunea omului si profunda incredere in ele.”(3) Straduinta inchizitorului este de a arata cat de insuportabila este pentru omul razvratit libertatea (de a opta, de a decide, libertatea dilemei, zbuciumul), care nu-i poate aduce fericirea. Marea eroare, fundamentala greseala (din punctul de vedere al cardinalului) si pe care i-o imputa lui Iisus cu un resentiment inmuiat in amaraciune – a fost aceia de nu fi cedat in fata celor trei ispitiri. Berdiaev este de parere ca cele trei intrebari puse de „duh” lui Iisus „preconizeaza intreaga desfasurare de mai tarziu a istoriei lumii.”(4)

Dogma celor trei ispitiri formeaza o intreaga teologie morala rezumata in trei idei care stau la baza lumii, adevarate principii morale care starnesc cele mai ascunse laturi ale fiintei umane supusa vicisitudinilor vietii. De altfel este si cea mai mare provocare, cea mai inteligenta manipulare a maselor de catre propriile lor slabiciuni. Daca Iisus ar fi acceptat sa prefaca pietrele in paini, intreaga omenire l-ar fi urmat imediat. El a refuzat insa pecetea painii reale, pamantesti, in numele libertatii si al paini ceresti: „nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu.”(5) Iisus este Mantuitorul celor putini si tari in credinta. De cei multi si slabi se ocupa Marele inchizitor, democrat si imunitar. In ceea ce il priveste personal, admite cele trei ispitiri considerandu-le drept o chintesenta a intelepciunii supreme: „in lume (afirma Valeriu Cristea referindu-se la opinia cardinalului)-proclama acest redutabil psiholog al nimicniciei umane-exista trei forte, unicele pe pamant, in masura sa infranga si sa subjuge definitiv in numele propriei lor fericiri, constiinta acestor bicisnici razvratiti. Si aceste trei forte sunt miracolul, taina si autoritatea.”(6)

A doua ispitire aduce in prim plan posibilitatea caderii sau a decaderii umane din planul de mantuire al lumii: „ n-ai vrut sa te lasi dus in ispita si nu Te-ai aruncat jos”. Replica pe care o va da Iisus arata tocmai maretia si suprematia Fiului lui Dumnezeu: „Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau.”(6) Tocmai de a aceste trei forte (miracolul, taina si autoritatea) se folosesc predecesorii si colegii Marelui inchizitor in incercarea lor de a corecta lucrarea lui Iisus Hristos. De altfel el dezvaluie secretul care sta la baza ideilor „mesianice”: „noi nu suntem cu Tine, ci cu el, acesta este tot secretul nostru. Demult numai suntem cu Tine.” Tradarea s-a consumat cu opt veacuri in urma, cand reprezentantii credintei romane au primit de la el „imparatiile pamantesti”, darul din urma pe care Iisus de asemenea l-a refuzat respingand si cea de-a treia ispitire a satanei.” Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-i slujesti.” (7) nemultumirea cardinalului este aceia ca, nu a reusit sa-si desavarseasca planul: „Noi am primit de la el Roma si spada cezarului, decretandu-ne stapanitorii pamantului, singurii lui imparati, desi nici pana in ziua de azi n-am apucat sa ne desavarsim lucrarea inceputa.”

Cand cei „o suta de mii” (clasa conducatoare melancolica de sacrificiu ce va dirigui umanitatea de maine formata din milioane de sclavi-copii), vor ajunge sa stapaneasca globul, si de abia atunci se vor gandi si la fericirea oamenilor: „o fericire pe masura unor nevoi nevolnice.” In concluzie, descinderea necanonica a lui Iisus Hristos nu poate decat sa tulbure lucrarea inchizitorilor. Pentru acestia, venirea Lui este nedorita, inoportuna si nelegitima. El nu trebuie sa mai adauge nimic la „cele marturisite candva” pentru ca a incredintat conducerea turmei bisericii, papei, inchizitiei. „Nu te iubesc!”, ii spune nonagenarul in timpul monologului sau amenintandu-l din nou in final ca a doua zi il va arde pe rug. „De ce ma privesti in tacere cu ochii Tai blanzi, convins ca dreptatea este de partea Ta?”- calaul nu face altceva decat sa se justifice in ochii victimei sale. Si cum se intampla adeseori, cel care se justifica isi tradeaza dilemele, incertitudinile, pare neconvingator.

Parerile teologilor sunt impartite. De pilda Nicolae Berdiaev si Nichifor Crainic mentin ideea ca ateul Ivan face apologia lui Iisus Hristos, de pe pozitia bisericii ortodoxe. Romano Guardini, de pe pozitia bisericii catolice este de parere ca „Hristosul lui Dostoievski este un fals eretic”(8): „Figura lui ne misca dar ea ramane pur imaginara si nu duce la nimic. Tulburarea pe care o creeaza naste perplexitate si se consuma in disperare.”(9) Pentru unii exegeti ai operei dostoievskiene, victoria apartine Marelui inchizitor (adica vorbirii), pentru altii tacerii (lui Iisus Hristos): „Tacerea lui Hrist, mutismul lui bland conving si influenteaza intr-un mod mai hotarat decat intreaga forta de argumentare a Marelui inchizitor.”(10) O tacere despre care se poate spune ca este plina de „aurul” Evangheliilor, o tacere saturata de Cuvantul intrupat se opune aici cuvintelor. „Si Cuvantul s-a facut trup” afirma evanghelistul Ioan (11) sub semnul caruia se gaseste intreaga morala a romanului „Fratii Karamazov”. Discursul rostit este contracarat de discursul revelat. Tacerea lui Iisus din poemul karamazovian este acelui care a spus totul. Absenta cuvantului lui Iisus este tocmai revelatia intruparii Sale, El insusi fiind Cuvantul.

In finalul poemului, ostatecul „saruta bland buzele ofilite ale batranului de nouazeci de ani”. Sarutul – explica Ivan lui Aleosa- „este singurul lui raspuns”, la monologul cardinalului. Sarutul acordat de Iisus Hristos – pecete a unei posibile absolviri - arata ca inchizitorul „cu inima indurerata”, cuprins de o sublima melancolie, nu este totusi o fictiune, cum inclina sa creada Aleosa. „Constient si indurerat de eroarea actiunii sale Marele inchizitor rabda povara suferintei si isi asuma perspectiva damnarii in numele iubirii de oameni.”(12). Reactia cardinalului fata de „raspunsul” prizonierului sau (un sarut pentru un rug) este surprinzatoare: el tresare si o puternica emotie i se tradeaza in tremurul coltului gurii, dupa care il elibereaza pe captiv. Reactia arata ca urma vechii invataturi nu s-a sters cu totul in sufletul fostului discipol, ca prozelitul satanei nu este complet imun fata de Iisus Hristos.

Teologii Nicolae Berdiaev si Nichifor Crainic sunt de parere ca personajul lui Dostoievski este „imoral” fie numai si pentru faptul ca „in inima lui, in constiinta lui a putut sa se impace cu ideea ca „este indispensabil sa arzi oameni.” Marele inchizitor a trecut de partea diavolului dar nu pe fata. Pactul sau cu satana este un secret bine ascuns sub „odajdiile fastuoase” ale solemnitatilor religioase sau de „vechea lui rasa calugareasca facuta din panza groasa”, purtata in zilele contactului cu supusii. Marele filosof crestin rus speculeaza atitudinea cardinalului, care prin intortocheata ipocrizie a demersului sau ia chipul lui Antihrist: „principiu nou, rafinat si seducator ce apare intotdeauna sub infatisarea binelui.”(13) Sistemul catolic al cezaro-papismului, ce preface Biserica in stat, este pentru Dostoievski, unul dintre chipurile duhului Marelui inchizitor. De-a lungul destinului sau istoric, crestinismul a fost mereu supus ispitei abdicarii de la libertatea spiritului. Taina libertatii crestine este taina Golgotei si a Rastignirii. Crucificarea se adreseaza libertatii spiritului uman.adevarul divin s-a ivit in lume smerit, sfasiat si rastignit de puterile acestei lumi si, astfel s-a confirmat libertatea spiritului. Taina Golgotei inseamna taina libertatii.

Feodor Dostoievski ramane credincios adevarului Rastignirii, religiei calvarului, adica religiei libertatii. El devine astfel contemporan cu Iisus Hristos. Dominarea teocratiei papale si periculoasele ei erezii sunt de domeniul trecutului. Viitorul stat al Marelui Inchizitor nu este legat de catolicism, ci abunda de ateism si materialism. Socialismul este supus celor trei ispitiri refuzate de Iisus Hristos in pustie; renunta la libertatea spiritului in numele fericirii si linistii milioanelor de oameni. Marele inchizitor se simte ademenit de raul care a luat chipul binelui. Ispitirea antihristica apare atunci cand omul ajunge in drumul sau la capatul dedublarii. Destinul omului se manifesta in conflictul unor principii polare divino-umane si umano-divine, hristice si antihristice.

Cardinalul nu este insa numai unealta , in plan metafizic a creatorului sau, dar si ipostaza lui superioara, imaginea potentata a unei parti din el. Berdiaev il considera pe buna dreptate cel mai teribil ascet al ateismului (14). Deosebirile dintre autor si personaj sunt evidente. Astfel Ivan trateaza cu un drac de duzina, pe cand Marele inchizitor trateaza direct cu satana! Concluzia pertinenta ce decurge din aceasta configuratie este ca, tot ce se intampla in poem poate fi rodul unei stari patologice(boala, delirul)sau un alt cosmar: „cosmar in cosmar”(15). Problematica cosmarului propus de Berdiaev este urmatoarea: Ivan sufera un dublu cosmar(acel al Marelui Inchizitor si al diavolului), pe cand cosmarul cardinalului il reprezinta persoana lui Iisus Hristos. In imaginea sublima cu referiri apocaliptice intalnim deznodamantul destinelor pamantesti ale omului. Unul din exegetii operei dostoievskiene, Rozanov, trimite la un final apoteotic al Legendei - in ea „ este plansul lui (al omului) amar, cand, pierzandu-si inocenta si fiind parasit de Dumnezeu, omul a inteles deodata ca de acum este singur cu slabiciunea sa, cu pacatul sau, cu lupta luminii si intunericului in sufletul sau.”(15)

2. Despre sensurile libertatii dostoievskiene

Dostoievski este cel mai mare metafizician rus, in care ideile joaca un rol esential. Toate ideile sale sunt legate de destinul omului, de destinul lumii si al lui Dumnezeu. Se poate spune ca, intreaga creatie a lui este un adevarat ospat al cugetarii. Cei care s-au apropiat de el au gasit multe puncte de vedere in care scriitorul rus a fost caracterizat in primul rand ca reprezentant al „umilitilor si obiditilor”; apoi un „talent crud”, proorocul unui nou crestinism; unii s-au interesat de „omul din subterana”, altii l-au luat inainte de orice, vestitorul ideii mesianice ruse. „El este tipic rusesc, geniu rus pana in strafunduri, cel mai rus dintre marii scriitori nationali si, totodata cel mai general-uman ca ideatie si tematica.”(16) Pentru Dostoievski tema omului si a destinului sau, inseamna mai presus decat orice, tema libertatii. Destinul omului, tribulatiile sale, se definesc prin libertate. Libertatea troneaza in centrul conceptiei dostoievskiene asupra lumii. Scriitorul rus cerceteaza destinul omului lasat in libertate. Il intereseaza doar omul pornit pe calea libertatii, destinul sau in libertate si libertatile din om.

In conceptia lui Nicolae Berdiaev si a lui Nichifor Crainic exista doua feluri de libertate: libertatea primara si libertatea finala.(17) In libertatea primara il intalnim pe Adam, iar in libertatea finala pe Iisus Hristos. El da omului libertate, dar omul trebuie sa-L accepte liber. Este exact ce Marele inchizitor ii reproseaza lui Iisus Hristos: „Tu ai daruit omului iubirea sloboda pentru ca el sa vina slobod la Tine, fermecat si cucerit de Tine.” In aceasta adoptare libera a lui Iisus Hristos consta calitatea de crestin fiindca sensul actului credintei este un act de libertate. Iar ea nu se poate identifica cu binele, cu adevarul, cu desavarsirea. Binele liber, singurul bine care exista, presupune libertatea raului. Berdiaev este de parere ca in aceasta consta tragedia libertatii lui Dostoievski.(18) Aici se ascunde taina crestinismului – o adevarata dialectica tragica. Lumea catolica s-a lasat sedusa de libertate, a inclinat catre negarea libertatii, spre abolirea libertatii credintei si a constiintei. Rugurile Inchizitiei au fost martore ale acestei tragedii ale libertatii, a greutatilor de a gasi o solutie pentru constiinta crestina luminata de stralucirea lui Iisus Hristos. Sa nu uitam ca, crestinismul este religia libertatii.

3. Personajele lui Dostoievski traiesc tragedia vietii ca pe un imn al libertatii.

In ideea libertatii se transpune si ideea raului opusa binelui suprem. Marele ganditor rus Nicolae Berdiaev descopera in opera scriitorului o dualitate a raului: raul metafizic si raul launtric. Nichifor Crainic releveaza alte aspecte malefice: raul imanent pe care il descoperim in om si raul personificat in diavol (prezent intr-o lumina echivoca). In analiza psihologica a eroilor lui Dostoievski in care se intrupeaza duhul raului, primul aspect care se descopera si pe care-l imbraca acestia este orgoliul si invidia. Orgoliul lor consta tocmai in refuzul de a se integra ordinii morale stabilite de Dumnezeu. Mai exista ceva aici, o tendinta de a crea dupa mintea lor, o alta ordine contrara celei stabilite de Dumnezeu. Raul pe care-l intrupeaza fiecare din acesti eroi ajunge sa se consume si sa se distruga pe sine insusi. Conform Sfantului Ioan Evanghelistul, raul reprezinta o deviatie continua si permanenta de la ordinea stabilita de Dumnezeu si are directia catre distrugere in neant, catre neant. Negatia de la care pleaca pacatul (fiindca orice pacat savarsit este o negatie a lui Dumnezeu) ajunge in cele din urma sa fie o negatie a omului, cand a savarsit pacatul iar in ultima faza, o negatie a lui insusi. Nicolae Berdiaev descopera o remarcabila idee a operei lui Dostoievski: orice bine pe care eroii lui cred ca-l pot face prin mijlocirea raului, prin faradelege, este iremediabil.(19) Personajele lui sunt toate obsedate de o idee. Marele Inchizitor crede ca, inseland lumea printr-un intreg sistem de doctrine, poate sa ajunga la fericirea acestei lumi. Orice revolutionar din opera lui Dostoievski crede ca poate ajunge la fericirea lumii viitoare, siluind lumea prezenta. Cu o subtilitate geniala, Dostoievski demasca iluzia ca prin rau se poate ajunge vreodata la realizarea binelui. Raul in sine este desertaciune, el nu izbuteste sa ajunga sa creeze in nici un fel binele; ce reuseste sa faca raul este ca pana la urma urmelor se distruge pe sine insusi. Distrugerea raului in conceptia lui Dostoievski, este posibila in eroii in care totusi viata va trebui sa triumfe: este posibila prin flacara suferintei.

Conform legilor morale si sociale raul trebuie pedepsit.. La Dostoievski exista doua feluri de pedepse: una legala si una morala (pe care si-o da omul lui insusi). Mitea Karamazov este acuzat ca si-a ucis tatal. In realitate el nu este vinovat, insa verdictul se da impotriva lui (este gasit vinovat dupa un esafod logic). Este insa o ironie la adresa ratiunii logice care ajunge la vinovatia lui Mitea de a-si fi ucis parintele pe care in realitate il ucisese Smerdeakov. Pentru Dostoievski pedeapsa principala este aceea pe care omul si-o da sie insusi,e4ste pedeapsa care porneste ca o revolta a partii lui bune, ce ramane in fiecare om, pentru ca dupa conceptia lui Dostoievski nu exista om fundamental rau. In orice fiinta exista posibilitatea de a indrepta raul. In ancheta si procesul lui Mitea, Dostoievski demasca minciuna legii statului. Pentru el sufletul este mai important decat intreaga lume. De aceea autorul Karamazovilor se dovedeste a fi un crestin profund.

Polifonia i-a permis lui Dostoievski sa dezvaluie complexitatea vietii sufletesti a oamenilor, fatalitatea unor contradictii in aparenta instabile. El dezvaluie ceva ce nu a mai existat in literatura universala: concluzia unui antropocentrism crestin. Religia face trecerea spre profunzimea spirituala a omului. Apoi profunzimea se intoarce la om. La Dostoievski chipul omului ramane in profunzime. Metafizica crestina dostoievskiana trebuie cautata mai presus de toate in „Legenda despre Marele Inchizitor”. Dostoievski a fost sursa spirituala a curentelor religios-apocaliptice din Rusia. Asa cum marturisea si Nicolae Berdiaev, el „a fost cel ce a dezvaluit noi seductii care pandesc asemenea curente apocaliptice ale gandirii ruse, a prevazut aparitia raului atat de rafinat incat este greu de recunoscut.” (20) Nu stim in ce masura Dostoievski a fost pe deplin liber fata de aceste seductii. Ceea ce ramane peren si vesnic este orizontul deschis de el: adevarul despre om, despre destinul si libertatea lui. In constiinta poporului rus el a ramas, asa cum Berdiaev analiza, un fel de mentor - a invatat calcand pe urmele lui Hristos, sa reverse lumina in intuneric, sa-i descopere chipul lui Dumnezeu in omul decazut, a invattat iubirea de oameni, respectandu-le libertatea. Lumina lui Hristos biruieste lumea, strabate orice intuneric.

Cu alte cuvinte, Crestinismul lui Dostoievski nu este unul intunecat, ci luminos, este crestinismul Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan. El a daruit multe pentru viitorul crestinismului, pentru triumful Evangheliei , al religiei libertatii si iubirii. A reusit sa comunice cu viitorul intr-o epoca in care crestinismul traieste aproape exclusiv in trecut. Creatia lui este extrem de fertila pentru renasterea crestina. Ea are caracter profetic , indica uriasele capacitati spirituale ale omului. Pe aceasta creatie si-a pus pecetea dualitatea caracterului rus, reliefand marile primejdii ale sufletului. Dostoievski este acea valoare suprema care da sens poporului rus, existentei sale in lume, el e ceea ce va putea arata acesta la Judecata de Apoi a popoarelor.

4. Despre Karamazovism ca identitate

„Nu, domnilor jurati, Europa ii are pe Karl Moor, Don Carlos, Wilhelm Tell, noi nu avem deocamdata decat Karamazovi.” Ion Ianosi – „Dostoievski”

Familia Karamazovilor a starnit si generat suficiente reactii atat in randul celorlalte personaje ale romanului, cat si in randul celor care au fost preocupati de o asa zisa exegeza a operei dostoievskiene. Capacitatea lui Dostoievski de a innoda firele propriilor romane cu scrierile confratilor este asa cum remarca si Ion Ianosi, neobisnuita pentru vremea sa. Titlul celei de a cincea carti din „Fratii Karamazov”, moment culminant in roman, are o vasta semnificatie. Pro si contra este principiul de baza al artei dostoievskiene. El defineste imaginile locale si de ansamblu, eroii episodici si principali, laturile si integralitatea constiintei scriitorului. Acest principiu asigura unitatea dintre epic si dramatic si o ridica la forma de roman-tragedie. Capitolul „patroneaza confruntarile si infruntarile, inaltarile si prabusirile consumate intr-o maxima tensiune, ciocnirile aspre de interese, pasiuni, idealuri, inclestarea pe viata si pe moarte, cumplitele zbuciume sufletesti si spirtituale.”(21) Autorul Karamazovilor prin atitudinea sa fata de personajele create, se simte totusi legat de acestea prin compasiunea, dragostea si ura fata de ele: fiindca si „domnia sa are o fire larga, karamazoviana” pentru a-l cita pe Ippolit Kirillovici - capabila sa cuprinda cele mai bizare contradictii si sa contemple in egala masura cele doua abisuri, „abisul de deasupra noastra” si „abisul de sub noi”.

Familia Karamazovilor este un rezultat si un produs raspandit al dezagregarii obstei. Ippolit Kirillovici desluseste in acest „mic nucleu familial” „trasaturile fundamentale ale intelectualitatii noastre de azi”. Fetiukovici raporteaza si el natura karamazoviana la prezentul si viitorul natiunii. Amandoi au sentimentul intemeiat ca asista nu la un proces oarecare, ci la procesul intregii lor societati intamplatoare. „Dostoievski-singurul procuror, avocat si judecator aflat in posesia adevarului integral, ferm convins ca acest adevar nu poate fi integral nici cunoscut si nici infatisat – ne introduce, propriu-zis nu la procesul unei persoane, ci al unui fenomen istoric de larga circulatie, definit generic drept „ karamazovism”.(22) Fiecare dintre fratii Karamazov poate fi considerat, intr-un fel, personaj central: Dmitri- in plan tematic(pasional), Ivan-in plan filosofic (lucid, rational), Aleosa in plan etic (mistic). Ca semnificatie sociala, rolul principal ii revine insa lui Feodor Pavlovici, „exponent pur al sadismului karamazovian.”(23) „Tatal constituie nucleul si simbolul acestei lumi descompuse, el este chintesenta pervertirii, limita lipsei de ideal, animalul rapace fara acces la remuscare, ultima expresie a instrainarii de umanitate”(24), asa cum il caracterizeaza Ion Ianosi. Feodor Pavlovici nu face altceva decat sa-si savureze viata, la un mod propriu individualismului „zoologic”, eliberat de orice norme si retineri morale. Placerea este unicul sau scop al existentei sale, de dragul ei este gata sa distruga pe oricine, chiar pe propriii copii.

„S-a insurubat in senzualitatea lui, ca si cum ar fi incremenit pe un soclu de piatra”, spune Ivan. Feodor nu crede in viata de apoi, in consecinta - „dupa mine potopul!”- se simte indreptatit sa se infrupte din cat mai multe lucruri lumesti. Intruchipare a cinismului, „batranul mascarici”- „o canalie si un desfranat, dar in acelasi timp si un om absurd”- ignora un lucru esential: karamazovismul prolifereaza in mod obligatoriu karamazovism, lipsa de scrupule, violenta si brutalitate. Dmitri il loveste, Smerdeakov il ucide, tocmai pentru ca ii sunt fii, pentru ca el le-a transmis in doze diferite otrava. Nici un Karamazov nu este imun fata de karamazovism: cainosul parinte cade rapus de propriul sau pumnal! Feodor Pavlovici planeaza asupra societatii intregi ca o forta omnipotenta. Intalnim la tot pasul Karamazovi neindoielnici sau persoane cu o mare doza de karamazovism. Generalul – mosier isi asmute ogarii asupra unui copil de opt ani. Iarna, in toiul gerului, niste parinti isi tin fetita toata noaptea incuiata intr-o latrina. Smerdeakov – copil spanzura pisici si le ingroapa cu alai; iar ca adult il invata pe Iliusa sa le dea cainilor vagabonzi paini in care a infipt ace. Nimeni nu scapa tentatiei de a fi (si) Karamazov: Zosima isi palmuieste ordonanta si doreste pentru moment moartea adversarului sau; Liza isi inchipuie ca cioparteste si rastigneste un baietel de patru ani, in timp ce mananca compot de ananas(pentru ca apoi sa-si striveasca degetul intentionat cu usa, apostrofandu-se „ticaloasa”, deci pentru a se pedepsi, umili, injosi ca tentativa de a obtine smerenia). Kolea Krasotkin se faleste ca isi bate colegii in timp ce acestia il adora. „Sunt o fiara salbatica!”, exclama Grusenka. Rivala ei „infernala” are, la randul ei, un caracter” groaznic”, salas al dragostei si al urii care declanseaza „catastrofa” de la proces… Sadismul este implantat adanc in sufletul fratilor. Smerdeakov personifica imoralitatea fara reticente. La polul opus Aleosa este un smerit supus tentatiilor. Ion Ianosi vorbeste despre o cruce simbolica intre cei doi frati: „furtunile cele mai dramatice nu in sufletul lor se dezlantuie, ci pe axa mediana, „orizontala”, a insemnului crestin.”(25)

Karamazovismul apare evident si din replicile si relatiile fratilor cu celelalte personaje. Este o nota aparte, distincta ce strabate intreaga societate rusa ce asista la proces. „sunt un Karamazov!” exclama Dimitri; „obraz de toval si suflet de Karamazov!”, gandeste Miusov; „si eu sunt un Karamazov…”, recunoaste Ivan; „ Karamazovii nu sunt niste netrebnici, orice ai zice tu, ci niste filosofi…”, pledeaza Dimitri in fata lui Rakitin. „O lighioana o inghite pe alta” afirma acelasi personaj referindu-se la dualitatea dintre marea familie a Karamazovilor. Cu totii se suspecteaza, se spioneaza, se urasc. Lighioana numita karamazovism, s-a cuibarit adanc in sufletul lor.

Ca o concluzie si in incheiere vom sustine ca Nichifor Crainic defineste karamazovismul ca „pe un element rau pe care il cunoastem din celelalte romane ale lui Dostoievski, elementul rau dezlantuit fie in pasiuni carnale, fie in pasiuni intelectuale, pana la suprema posibilitate a excesului. Este pacatul, prin urmare, care se desfasoara in toata in toata infernala lui amploare, fie pe latura pasiunii carnale, fie pe acelei intelectuale,rationale.”(26) Asadar, Karamazovismul este intrupat inainte de toate in batranul Karamazov, om bogat, lubric, iubitor numai de bani si de femei „reprezinta ultima expresie a patimii cele mai telurice cu putinta.”(27) Ceea ce contracareaza intr-un fel latura intunecata a karamazovismului este figura luminoasa a lui Aliosa Karamazov. In el culmineaza sperantele lui Dostoievski referitoare la o viata total crestina a unei societati ce trebuia sa se nasca de acum incolo. Aliosa este conceput in contrast izbitor cu ideea pe care dostoievski o avea despre sine. Ideea pe care o spune el in legatura cu Aliosa este aceasta: nu minunea naste credinta, ci credinta naste minunea; nu minunea exterioara conditioneaza prin urmare credinta noastra religioasa, ci credinta noastra religioasa este aceea care face minunea. Acest serafic personaj intruchipeaza, in ochii scriitorului, virtutile umane supreme. El este un erou triumfator de basm care „biruie balaurul cu multe capete ale karamazovismului...”(28)

Note Bibliografice

Nikolai Berdiaev, Filosofia lui Dostoievski, Iasi, Editura Institutului European, 1992, pag.10.
Cf. idem. pag.11.
Cf. idem. pag. 44.
ibidem pag.138.
ibidem pag.140.
Ion Ianosi, Dostoievski, Bucuresti, Editura „Teora”, 2000, pag.227.
idem., pag.229.
idem., pag.230.
idem., ibidem.
idem.,pag.232.
Nichifor Crainic, Dostoievski si crestinismul rus, Cluj-Napoca, Editura „Anastasia”,1998, pag.255.
idem., ibidem.
Valeriu Cristea, Dictionarul personajelor lui Dostoievski, Bucuresti, Editura „Cartea Romaneasca”, 1983, pag.183.

Drd. Stelian Gombos

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

30 Iulie 2012

Vizualizari: 10293

Voteaza:

Despre metafizica Cuvantului, in romanul Fratii Karamazov, de F.M.Dostoievski 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE