Pe bună dreptate ai faţă de minciună o aşa de mare repulsie. Minciuna este unul dintre cele mai neplăcute lucruri şi în faţa lui Dumnezeu, din moment ce între cele zece porunci a pus şi „să nu fii martor mincinos".

A minţi înseamnă a lucra împotriva adevărului, deci şi a Adevărului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa", a mărturisit despre Sine Hristos.

Versetul din Psalmi „Tot omul este mincinos" la origini a fost „Tot omul este minciună". Cred că forma veche punea mai bine totul în legătură cu alterarea chipului lui Hristos în om după căderea în păcat, care îl face să nu mai fie adevăratul om, aşa cum l-a făcut Creatorul, ci o minciună de om, chiar dacă nu are patima de a fi mincinos, ci alte patimi.

Numai o minciună de om a ajuns la a se preface. A te preface înseamnă a te da pe tine drept altul, contrar adevărului. Este ceva foarte grav, măsura venind din importanţa pe care o are persoana, deci şi denaturarea ei. A păcăli înseamnă a lua de la altul sau a da altuia ceva ce nu se cuvine, tot contrar adevărului. Rămânând ceva în afara persoanei, este mai puţin grav decât prefăcătoria. Forma cea mai scuzabilă este când coboară la nevoi materiale; devine un fel de furt şi în faţa lui ne putem apăra cu nepărerea de rău care transformă paguba în milostenie şi se converteşte astfel uşor în ceva folositor pentru cel păcălit. Cel ce fură încalcă însă o altă poruncă a decalogului.

Inşelare de sine şi închipuire de sine mi se par a fi două aspecte diferite ale alternativei adevăr-neadevăr.

Inşelarea de sine vine din ceva lipsă, închipuirea de sine din ceva adăugat. In primul caz, lipseşte fie discernământul, fie dreapta socoteală; în al doilea rând, iubirea slavei deşarte face să ne atribuim daruri imaginare. In ambele cazuri, nu suntem în adevăr: în primul caz, prin lipsă de discernământ, luăm de adevărat ceea ce nu este, în al doilea nu suntem noi adevăraţi; deci, mai gravă este a doua, tot din cauza implicării persoanei.

Totuşi, închipuirea de sine diferă de „a te preface", deşi am spus că şi în acel caz ne arătăm tot ca neadevăraţi în faţa oamenilor. Diferenţa vine din faptul că închipuirea de sine se dezvoltă pe fondul înşelării de sine, care o precede; cauzele menţionate ale acesteia funcţionează ca circumstanţe atenuante.

Ca urmare, este mai uşor de iertat închipuirea de sine decât prefăcătoria, la care participarea liberă a tuturor puterilor sufleteşti (dorinţă, voinţă, raţiune) devine circumstanţă agravantă.

Din cauza aceasta şi în faţa lui Dumnezeu viclenia este forma cea mai neplăcută a neadevărului şi în multe rugăciuni cerem în mod special să se ia de la noi gândurile viclene. Viclenia îi este în modul cel mai clar proprie diavolului. In unele variante, rugăciunea „Tatăl nostru" se termină cu „şi ne izbăveşte de cel rău", dar corect este „şi ne izbăveşte de cel viclean". Cel doar rău nu ne poate vătăma aşa de sigur, căci lucrarea lui cea rea se vede şi ne ferim de ea; cel viclean este şi rău, implicit, dar mai mult decât rău şi mai periculos.

Recunoaştem în cel viclean în primul rând pe satana. El este „tatăl minciunii", el a fost dintru început „mincinos şi ucigaş de oameni", căci prin viclenirea protopărinţilor a făcut pe oameni să cunoască moartea. Viclean s-a arătat şi când a îndrăznit să-L ispitească pe Hristos în pustie; a apelat şi atunci la arma minciunii spunând că el este stăpânul tuturor din lumea aceasta şi le dă cui vrea el; în realitate nu stăpâneşte nimic. Ştim că stăpânirea lumii a fost dată de Dumnezeu omului, deci diavolul minte când se dă de stăpâni tor al lumii; este doar un uzurpator, care are stăpânire asupra lumii doar în măsura în care îl poate înşela pe om şi a-i fura darul.

Dacă nu stăpâneşte, nici nu poate da nimănui nimic, dar şi de ar avea şi ar putea da, ne-ar înşela pentru că prea mult ne urăşte. Iată cum se leagă toate: trebuie ca mai întâi să-l urâm pe cel pe care îl minţim, îl înşelăm, îl viclenim; de l-am iubi nu i-am face una ca asta.

Dacă nu sunt consecinţa urii, ci a iubirii, ar putea fi şi „minciuni binecuvântate", spun unii Sfinţi Părinţi, spuse pentru a evita ceva mai rău, pentru a cocoloşi neputinţa temporară a cuiva de a purta adevărul sau pentru alte motive care ies dintr-o bună intenţie, din dragoste. Oricum, calea aceasta rămâne un paliativ, căci „minciuna are picioare scurte" şi lucrurile trebuie îndreptate chiar de cel ce a apelat la această soluţie imediat ce adevărul poate fi primit de cel „ajutat" astfel, pentru că aflat mai târziu de la alţii chiar adevărul ar putea provoca sminteală cu privire la persoana care l-a „înşelat". Increderea s-ar pierde definitiv şi fără încredere nu poate fi comuniune, iar fără comuniune mântuirea ne este mai grea: ne mântuim mai uşor împreună decât separat.

Inchei cu cuvintele cu care am început: pe bună dreptate urăşti cel mai tare la cei din jur minciuna, prefăcătoria, viclenia, pentru că sunt, într-adevăr, diabolice manifestări ale urii. Şi invers, „fericiţi cei curaţi cu inima, căci a acelora este Impărăţia Cerurilor".

Ierom. Grigorie Sandu

Mantuitoarea frica de Dumnezeu, Editura Christiana

Cumpara cartea "Mantuitoarea frica de Dumnezeu"

 

• Adevarul si cea dintai lucrare a Sfintilor Parinti
  Publicat in : Credinta
• Despre adevarul fals
  Publicat in : Editoriale
• Calea si Adevarul
  Publicat in : Religie
• Biserica si Adevarul sunt Una
  Publicat in : Dogma
• Adevarul si adevarurile
  Publicat in : Editoriale