Despre neamul omenesc

Despre neamul omenesc Mareste imaginea.

Despre faptul că oamenii se trag dintr-un neam unic

„Şi în tot pământul era o singură limbă şi un singur grai pentru toţi" (Fac. 11,1)

Sfânta Scriptură, vorbind despre modul în care limbile s-au înmulţit şi despre diferenţa dintre rase, ne învaţă existenţa unui singur neam omenesc şi a unei singure origini a acestuia. Mărturia Sfintei Scripturi este pentru orice credincios o mărturie de Dumnezeu insuflată şi demnă de încredere şi dincolo de orice îndoială; dar pentru cei care tăgăduiesc credinţa şi caută pretutindeni dovezi externe, argumente şi demonstraţii, mărturia Sfintei Scripturi e suficientă. Prin urmare, spre satisfacţia spiritelor care dispreţuiesc credinţa şi nu acceptă decât probele venite din partea ştiinţei, ne vom ocupa de felul care această temă a fost tratată de ştiinţă, spre a demonstra autoritatea adevărului Sfintei Scripturi şi a spulbera orice îndoială cu privire la acesta şi orice pricină de rătăcire pe care aceasta îşi fundamentează probele.

Despre genul uman şi varietăţile sale
Diversitatea referitoare la culoare, statură, forma alcătuirii capului şi a trupului întreg, la caracteristicile feţei, la pielea acoperită cu păr şi netedă, la dezvoltarea spirituală, educaţia morală, principiile religioase, cutumele şi obiceiurile, alimentaţia, impulsurile, tendinţele, vocaţiile, dorinţele şi în general la viaţa diferitelor rase ale genului uman oferă celor care şi-au luat omul ca obiect de studiu prilejul de a formula multe şi variate opinii; iar unii dintre naturaliştii francezi, sub influenţa scepticismului şi a teoriilor materialiste pe care şi le-au însuşit, au ajuns să considere neamul omenesc alcătuit din mai multe genuri diferite între ele. Voltaire a fost unul dintre cei dintâi care a exprimat opinia că genurile umane sunt diferite întru totul unele de altele. In scrierea sa Histoire [de Vempire] de Russie sous Pierre-le-Grand, cap. 1, afirmă: „Nici măcar un orb nu ar putea să se îndoiască de faptul că albii, negrii arabii, hotentoţii, beduinii, americanii nu reprezintă genuri umane diferite."

Desmoulins, de asemenea, într-una dintre scrierile sale (Histoire naturelle des races humaines) a susţinut existenţa a unsprezece familii independente în neamul omenesc. Un alt naturalist, M. Bory de Saint Vincent, merge mai departe şi, socotindu-le independente unele de altele, sporeşte la cincisprezece numărul genurilor, pe care le subdivide şi mai riguros. Astfel, familia adamică, adică descendenţii din Adam, cuprinde numai a doua subspecie descendentă din genul omenesc arabic (homo arabicus), în timp ce britanicii aparţin varietăţii teutonice a genului german, care nu e decât a patra subspecie imaginară a genului braccata din familia iafetică (homo apheticus). Omul iafetic nu este şi el decât o subclasă (les trique) sau o rasă cu părul scurt. Virey, aparţinând aceleiaşi şcoli, stârneşte în lucrările sale indignarea prin modalitatea facilă şi superficială în care ia în discuţie de la început până la sfârşit aspectele cele mai delicate referitoare la morală şi religie. Nu consideră că e suficient să atribuie etiopienilor un început diferit de cel al Europenilor, ci merge şi mai departe, ajungând până acolo încât statuează o înrudire certă între hotentoţi şi babuini (maimuţele cinocefale), socotindu-i fraţi. Dar referitor la acest lucru Lamarck avansează o ipoteză şi mai îndrăzneaţă, cu pretenţia că poate demonstra care sunt etapele evoluţiei firii care, în urma unui proces început în vremuri străvechi, a produs printr-o dezvoltare miraculoasă un ordin animal dintr-un altul anterior lui; Lamarck caută să-şi închipuie un lanţ în trepte nu din verigi simultane, ci succesive, ca astfel să ajungă la producerea neamului omenesc în urma unei transformări contrare adevărului şi nu mai puţin demne de admirat decât cea pe care o regăsim în relatările mitologice.

Cele două volume ale scrierii Philosophie Zoologique sunt în întregime menite să sprijine această teorie a evoluţionismului. Primul volum îşi propune să demonstreze că sub aspect somatic organismul omului a suferit o modificare, dintr-o circumstanţă întâmplătoare - dar cu toate acestea firească -, în evoluţia sa, de la maimuţă, iar al doilea susţine că superioritatea spiritului uman se reduce la arealul capacităţii pe care o posedă şi animalele, dar într-un grad diferit sub aspect calitativ datorită facultăţii de judecată. După formularea acestor ipoteze neîntemeiate şi eronate, Lamarck îşi îngăduie să afirme că, întrucât vedem că în natură există o creştere graduală a complexităţii fiinţelor organice, e necesar să fi existat prin urmare o evoluţie în lanţ în urma căreia animalele dintr-o clasă s-au ridicat la o altă clasă, cu atât mai mult cu cât un animal, oricare ar fi el, a avut posibilitatea să deprindă, sub imperiul nevoilor, noi şi specifice obişnuinţe pentru a ajunge prin intermediul acestei deprinderi la modificarea organismului necesara pentru împlinirea deprinderii în sine. Astfel, dacă o pasăre e silită de împrejurări să intre în apă şi să plutească pe ea sau să umble doar prin apele mai puţin adânci, atunci urmaşii vor face acelaşi lucru şi odată cu trecerea multor generaţii efortul depus va duce la extinderea falangelor membrelor inferioare, contri-buind la creşterea unei anume membrane, şi iată, aşa a apărut o pasăre acvatică în toată regula. Impinsă de aceeaşi nevoie să trăiască în ape mai adânci, ajunge să aibă tibii alungite, asemenea cocorului şi păsării flamingo. Aceste două fenomene, la care se adaugă alte constrângeri şi tendinţa naturii de a le face faţă, au dus la apariţia omului din maimuţă.

„Se presupune că la un moment dat maimuţa de Angola (din Africa apuseană şi de sud), din cauze pe care nu le-a păstrat în memorie, şi-a pierdut obişnuinţa de a se căţăra în copaci şi de a apuca lucrurile atât cu membrele inferioare, cât şi cu cele superioare. După trecerea câtorva generaţii, în care a mers la sol, membrele inferioare s-au modificat, luând o formă mai potrivită noii deprinderi dobândite, şi astfel au apărut picioarele cu ajutorul cărora aceste fiinţe au căpătat treptat obişnuinţa de a merge având poziţia corpului verticală. Nu au mai avut nevoie de fălcile lor pentru adunarea fructelor sau ca să se lupte între ele; îşi puteau folosi picioarele şi mâinile după ce poziţia corpului a devenit verticală; şi după aceea în mod treptat botul li s-a micşorat şi faţa le-a devenit mai rectangulară." Şi, mergând mai departe, afirmă că involuntara contorsiune a muşchilor feţei s-a transformat într-un zâmbet fermecător, iar răcnetele în cuvânt articulat. Insă, cu toate astea, ca şi cum el însuşi s-ar fi îndoit de propriile afirmaţii, adaugă: „Acestea vor fi fost gândurile pe care le-ar fi formulat cineva dacă omul nu ar fi fost diferit de celelal te vietăţi, fie şi numai prin constituţia şi caracterul organismului său, şi dacă originea sa nu ar fi fost diferită de cea a animalelor."

Mai nou, omul a fost considerat de asemenea a fi o maimuţă care a atins perfecţiunea. S-a presupus că prin acceptarea evoluţionismului teoriile darwiniste au ajuns la elucidarea chestiunii antropologice.

Prin aceste teorii fiecare a încercat să ofere soluţii la problema în cauză - aceea a originii omului - şi să explice care este adevărata raţiune a unei asemenea diversităţi prezente în neamul omenesc. Insă aceste teorii, pentru că au fost neîntemeiate, în loc să rezolve problema au făcut-o şi mai greu de înţeles; tăgăduind autoritatea adevărului revelat şi socotind că omul este pe aceeaşi treaptă cu animalele, au distrus coeziunea care asigura unitatea genului uman, l-au produs asemenea unei ciuperci din celule, i-au negat originea spirituală şi i-au atribuit un principiu cauzator dintre cele mai umile. Principala raţiune a eşecului lor constă în negarea originii sale superioare şi a firii sale spirituale străine cu totul de materie şi lume; în general, fără acceptarea unui adevăr revelat, omul rămâne o problemă fără rezolvare. Acceptarea acestui principiu este fundamentul durabil şi de neclintit pe care trebuie să se sprijine orice cercetător în studierea omului; se impune ca acesta să fie punctul de plecare pentru clarificarea diferitelor aspecte ale chestiunii şi să se cunoască adevărul prin mijlocirea veritabilei ştiinţe. Iar cercetării ştiinţifice trebuie să-i premeargă mai întâi credinţa în adevărul revelat, pentru că numai astfel se poate ajunge la cunoştinţa adevărului; căci în lipsa lui omul rătăceşte în ignoranţă, iar ştiinţa urmează rătăcirilor spiritului.

Cel ce tăgăduieşte omul duhovnicesc, tăgăduieşte însăşi problema pe care o abordează; ignoră faptul că pervertirea morală, întunecarea minţii şi decăderea spirituală pot corupe aspectul exterior al omului şi pot duce la asemenea deformări exterioare, încât pentru cei pentru care istoria acestor oameni transformaţi este necunoscută, aceste preschimbări să rămână cu totul de neînţeles, iar aceia care caută răspunsul în afara luminii Revelaţiei să rătăcească şi să ajungă la concluzii foarte departe de adevăr. La adevărata origine a neamului omenesc au ajuns numai cei care au avut ca principiu adevărul revelat şi care şi-au întemeiat opiniile pe istoria diferitelor popoare; în felul acesta au aflat şi raţiunea diversităţii, şi pe cea a diferenţelor şi, în general, întreg motivul pentru care se disting seminţiile neamului omenesc unele de altele. In lipsa Revelaţiei şi a istoriei, încercările de a aduce o rezolvare chestiunii antropologice au fost inutile: înrudirea dintre spirit şi materie exercită o asemenea înrâurire, încât implică câteva modificări cu totul inexplicabile. Pe baza influenţei reciproce şi a înrâuririi climatelor, precum şi a modului de alimentaţie şi a culturii ş.a.m.d., apare toată varietatea care face ca în neamul omenesc să se distingă diferite rase, a căror raţiune de transformare si diferenţiere ar rămâne necunoscută dacă cercetare s-ar limita doar la aspectele somatice. Iar noi, având în vedere lucrările celor care au studiat omul sub ambele aspecte, atât al spiritului, cât şi al trupului, intenţionăm să demonstrăm că toate rasele pământului se reduc la un singur gen, la un singur trunchi, pe temeiul celor mai convingătoare mărturii cu putinţă.

Despre diferitele culori existente în neamul omenesc
Marea problemă care-şi aşteaptă rezolvarea este cea a felului în care diversitatea cromatică s-a dezvoltat în neamul omenesc având ca punct de plecare o singură culoare. Provine dintr-o transformare violentă apărută printre membrii constitutivi ai marii familii umane, din care s-au format alţi membri, diferiţi de cei iniţiali, sau suntem constrânşi să presupunem o închidere graduală a spectrului cromatic, în acord cu naturaliştii, în virtutea căreia anumite popoare sau familii umane au trecut treptat în urma unor mutaţii succesive dintr-o extremă în alta? Suntem datori să mărturisim că starea actuală a ştiinţei, după cum afirmă înţeleptul cardinal N. Wiseman, nu ne determină să validăm nici una dintre ipoteze. Dar, indiferent de aceste aspecte, ştiinţa a avansat într-atât încât nu mai rămâne, raţional vorbind, nici o îndoială în privinţa începutului comun al fiecărui neam. După părerea mea, am putea afirma în urma unei priviri aruncate asupra tuturor aspectelor dezvoltării acestei problematici a diversităţii cromatice, că aici se află cuprinse într-un mod satisfacator toate elementele problemei. Să cercetăm mai întâi modificările conjuncturale sau accidentale sau cum s-or numi ele: aceste modificări sporadice pot să se dezvolte într-o generaţie care tinde să producă de la sine aceste caractere? In al doilea rând, să vedem dacă aceste varietăţi pot fi transmisibile; si, în al treilea rând, să studiem dacă clima, modul de alimentaţie, cultura ş.a.m.d. pot avea o influenţă capitală asupra producerii unor variaţii asemănătoare sau cel puţin le determină astfel încât să rămână stabile, caracteristice şi permanente.

Socotesc că aici se regăsesc toate elementele problemei: „Diversitatea culorilor pe care o observăm astăzi la neamul omenesc e posibil să-şi fi aflat geneza într-un trunchi [uman] unic?" Căci, dacă se va demonstra aceasta, se va distruge fundamentul pe care şi-au întemeiat concluziile unii cercetători superficiali, tăgăduind existenţa unui singur gen uman şi unitatea primordială a raselor.

Sfantul Nectarie din Eghina

Un portret al omului, Editura Sophia

Cumpara cartea "Un portret al omului"

07 Mai 2015

Vizualizari: 208

Voteaza:

Despre neamul omenesc 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE