Despre oamenii nostri

1. Cei care urasc Biserica, pentru ca se urasc pe sine.

Cei din prima categorie sunt cei care, nedescoperindu-se pe sine cu adevarat, lipsindu-le un dialog interior, mai degraba urasc Biserica si sfaturile ei moralizatoare, decat sa se recunoasca invinsi in fata propiilor neputinte.

Acestia nu au oglinzi prin casa pentru ca, daca s-ar vedea pe sine, si-ar plange de mila. Ei se descarca mai ales prin munca, printr-o viata activa, care sa le ascunda neputintele, afisand diverse masti, unele chiar desenate cu virtuti.

Certati fiind cu propia constiinta, incearca sa se legitimize prin diverse „drepturi”. Ei urasc orice abordare religioasa, le este frica de „extremism” si confunda libertatea cand cu libertinajul, cand cu dictatura minoritatilor de tot soiul.

Pentru ei, Biserica isi are rostul numai ca factor de mentinere a pacii sociale, refuzand cerstinismului orice virtute, orice realizare, fie ca vorbim de minunatele biserici din spatial ortoodox, fie ca vorbim de opere literare, scrise de Cuviosi sau de crestini evlaviosi. Monahii pentru ei, sunt niste inculti care fug de responsabilitatile acestei lumi si care nu contribuie la perpetuarea specie, la binele comunitatii, traind singurtici prin pustietati.

Insa tot pentru acestia, homosexualii reprezinta o „optiune sexuala” care nu-i face cu nimic mai anormali decat cei... normali. Asceza, postul - infranarea - sunt pentru ei supestitii si basme, in timp ce numai secularismul si progresul ethnic sunt singurele care pot elibera omul din starea de sclavie si inapoiere, desi stapanirea tehnicii este doar o iluzie.

In discutii, folosesc un ton bascalios, mostocar, argumentandu-si ideile cu sofisme, generalizand, atribuind pacatele unui singur om al Biserici, construind atacuri intregi pe acuze puerile sau cateva fapte regretabile din viata Biserici. Vorbesc despre imoralitatea clerului si neregulile din Biserica, dar mai impatimiti ca ei nu gasesti. Preotii sunt niste sarlatani, oamenii sfinti niste impostori de cel mai inalt grad, iar familia crestina este reinvierea unui patriarhat din vremi apuse.

Orice le aduce aminte de Dumnezeu, de sfintenie, de Bisericale creeaza spaima si nu ezita sa bombane fata de acestea ori de cate ori se iveste ocazia.

In fine, acestia sunt sustinatorii rationalului, al corectitudinii politice, al egalitatii si fraternitatii, desi istoria e plina de inscenari, acte de tradare, miselii si nedreptati. Pentru ca istoria e fost facuta tot de om, iar insiruirea anterioara ne caracterizeaza foarte bine ca oameni, printre altele. Asadar, izbavirea nu vine de la om ci de la Dumnezeu. Cine-si pune increderea in om este blestemat si-si merita soarta. Nu exista dreptate pe pamant!

2. Cei care-si cauta implinirea in surogate: droguri, alcool, sex, distractii.

Cei din a doua categorie, sunt cei care, desi trec pe langa Biserici, nu intra in ele. Neglijeaza chemarea clopotului si chemarea la o viata sfanta, crezand ca au timp de pocainta - mai ales tineri -, iar iadul e un basm. Se pacalesc pe sine, deoarece moartea nu ocoleste pe nimeni care ii iese in cale si nu tine cont de nici un criteriu, nici de varsta, nici de stare sociala.

Pentru a-si aboli constiinta, care inca ii mai mustra, recurg la droguri si alcool sau trec de la o distractie la alta, numai sa nu mai aiba timp de reculegere, de meditatie. Atatati de cei din jur, o tin tot intr-un chef, pentru ca, in final, sa ajunga la clinici de dezintoxicare sau la psihiatru. Altii dintre ei ajung sa-si blesteme zilele sau sa fie blestemati de propii copii.

A socat recent cazul unui baietel de 4 ani din America, ai caror ochi i-au fost smulsi cu dintii si ulterior mancati, de propiul tata, traficant si consumator de droguri. De asemenea, sunt cunoscute cazurile de depresie, care au culminat cu tentative de sinucidere, din randul starurilor de la Hollywood sau a fotbalistilor si cantaretilor. Britney Spears, Mel Gibson, Paul Gascoigne, sunt doar cateva nume din cele care au tinut capul de afis al tabloidelor din Occident.

Lor li se adauga numarul de sinucideri si depresii care cresc in zonele cu probleme economice sau chiar in randul bogatasilor, din motive diferite, dar cu acelasi rezultat (unii de prea multa saracie, altii de prea multa plictiseala).

Cauza este departarea de Dumnezeu, care te arunca in iad, in iadul propriu pe care fiecare si-l faureste, prin faptele sale. Slugi ai tehnicii si totodata dependenti de ea, unii se jertfesc singuri acestui idol. Lesina la concerte sau se incaiereaza in numele unei echipe de fotbal, de parca ii ajuta cumva in viata personala. Risipesc bani, investesc timp, consuma sentimente, traiesc deceptii.

Omul modern nu mai e capabil de a crea Traditii, valori, cultura, spiritualitate. Poate in locde democratie ar trebui sa recunoastem aparitia unui nou termen (sau fenomen?) - idiocratia. Cum altfel sa-i spunem cand rata analfabetismului in America a ajuns la 17%, iar viitoarele filme care vor aduce profituri fabuloase, vor fi in varianta xxx (se doreste chiar lansarea serialelor Star Trek si Seinfeld in aceasta varianta).

Bisericile apusene sunt transformate in restaurante, discoteci sau chiar hoteluri. Sa ne mai mire atunci aceasta degradare? Nu numai ca lumea nu mai citeste Scriptura sau Sfintii Parinti, dar nu se mai citeste defel. Si daca televizorul dauneaza mintii umane, nu numai personalitatii, si daca televizorul este nelipsit din casa fiecaruia, oare ar fi exagerat sa presupunem (avand in vedere, desigur, timpul petrecut in fata ecranului si calitatea tot mai slaba a programelor) ca lumea peste vreo 2 generatii va vorbi prin desene asemenea semnelor de circulatie, nemaifiind in stare sa rezolve macar problemele elementare, cum ar fi depozitarea gunoiului sau alimentarea cu apa?

Lumea in general a vorbit increzatoare despre viitor: contact cu extraterestrii, evolutia speciei umane, de la maimuta pana la astronaut, telepatie, etc., etc. Da, in acest ritm, cu siguranta ca lumea se va schimba. Va fi vorba de o evolutie, dar nu ca progres, ci ca o noua etapa, care deschide procesul reintoarcerii la „maimuta”.

De aceea, numai Sfintii Parinti ai Bisericii de Rasarit, adoptati ca model in locul „cojilor” moderne ne pot salva de dezastrul care se prefigureaza si de iad. Numai ei, care au biruit firea, si Hristos, care a biruit moartea, pot da putere celor ce-i invoca sa se mantuiasca, spre deosebire de modelele tinerilor de astazi, care nu se pot salva pe ele.

Placerile lumesti toate sunt trecatoare si chiar apasatoare. Desertaciunea desertaciunilor, totul este desertaciune! Spre exemplu, placerea gustului si lacomia pantecelui sunt valabilepana la un anumit punct. Dupa ce te-ai saturat, nu mai ai chef sa mananci nimic din ceea ce cu cateva clipe mai inainte producea desfatare, iar daca nu te opresti, ti se face rau. La fel e cu orice alta desfatare lumeasca, care provoacasaturatie si plictiseala, iar de aici se poate naste deznadejdea, depresia.

Iadul insasi este un loc al deznadejdii, a celor ce nu mai au nadejde in mantuire, iar Sfantul Ioan Damaschin numea flacarile iadului placerile ce nu (mai) pot fi implinite. De ce-ar refuza cineva placerile (spirituale) raiului, petrecerea cu Dumnezeu, glasurile ingerilor? E vremea ca tineretul sa-si reconsidere valorile. Daca nu, iadul e suficient de incapator.

3. Cei care au facut o fapta regretabila si care au deznadajduit, si deznadajduind au persistat in aceste fapte, nemaiputandu-se ridica.

O categorie aparte este a celor care au cazut in vreun oarecare pacat, mic sau mare, si nu mai au vointa sa se ridice. Cum spunea un Batran, exista rusine care te inalta, si rusine care te pogoara. Adica unii, rusinati de faptele lor se pocaiesc si se razvratesc impotriva pacatului, iar in final se ridica. Iar altii spun: „Si-asa am facut-o odata. Deacuma...” Pentru ca nu vor sa frecventeze Biserica pentru a se incarca cu har, se complac in neputinta firii umane, facand din aceasta neputinta o justificare valabila.

Cateva caracteristici comune celor trei categorii ?

Mandria in primul rand, care a fost pricina a primei caderi, parerea de sine, boala foarte frecventa in zilele noastre, care poate duce chiar la schizofrenie, si nu in ultimul rand prostia,pentru ca se-avanta sa vorbeasca despre lucruri pe care nu le cunosc si se cearta pe teme care ii depasesc, de multe ori inventand si denaturand discutia, interpretand in mod propriu, unic, situatiile mai complicate, fara a cere lamuriri si a dori ajungerea la un rezultat.

Categorii pozitive de oameni - dispretuite de tinerii zilei

Dar daca am amintit aceste categorii negative sa mentionam si cele trei categorii pozitive, ajunse sa fie dispretuite de multi tineri ai zilelor noastre:

1. Monahii, cei care renunta la lume si la placerile proprii pentru a se dedica ascezei, rugaciunii si contemplatiei. Desi in zilele noastre monahismul sufera amprenta vremii, iar calitatea celor ce imbratiseaza aceasta cale nu mai este ca a pustnicilor din primele veacuri, ramane totusi modelul ideal de viata. Asemanarea cu ingerii, pe care monahul trebuie s-o realizeze, garanteaza atat mantuirea si impartasirea de Dumnezeu, cat si o viata binecuvantata, sub ocrotirea Puterilor Ceresti.

Rugaciunea monahilor cuprinde toata lumea, iar daca cineva se retrage din societate pentru a se dedica acestei cai, nu o face din dispret sau aroganta, ci pentru ca in lume nu gaseste conditiile propice desavarsirii sufletesti, dupa persoana sa. Acuzati de diverse lucruri denigratoare, care mai de care, monahii (zilelor noastre) sfideaza in mod pozitiv sistemul pervers care a acaparat si continua sa acapareze lumea, marturisind adevarata cale care trebuie urmata de toti, anume calea cea ingusta si anevoioasa, care duce in Imparatia Cerurilor.

Pentru ca, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, si mireanul trebuie sa faca tot ce face calugarul (rugaciune, post, pazirea poruncilor, cercetarea cartilor Sfinte), cu deosebirea ca mireanului ii este ingaduit sa aiba sotie.

2. Familistii. In trecut, familiile erau mai numeroase. Traiau mai sarac, in conditii precare, dar nu faceau atatea mofturi. Astazi, ca sa ai mai multi copii e o adevarata aventura. Bani, bani si iar bani. Dar una peste alta, sunt si la oras familii mai numeroase. Desi se spune ca monahismul este o cale mai grea, astazi pare sa fie invers.

Parca mai greu e sa ai familie si sa-ti cresti copiii in frica de Dumnezeu. Educatia este la pamant. In alte tari se preda homosexualitatea ca pe un lucru normal, iar vrajitoria (prin Harry Potter) a ajuns de invidiat. Avortul este considerat firesc, un „drept” al femeii. Unele tari au legalizat si incestul. Vedem cum in locul valorilor sunt promovate non-valorile, nulitatile. Dar cu ce pret, vom vedea in scurt timp. Nu te supui? Esti homofob. Esti, deci, un pericol pentru cei din jur. Te mai declari si crestin, mergi pe la biserica, asculti ce zice popa, atunci esti chiar un evadat din Evul Mediu. Si are grija sistemul sa te trimita inapoi. Impiedici progresul, strici buna convietuire, nu se poate.

Statisticile arata ca din ce in ce mai multe fete sub 14 ani raman insarcinate, ca nimeni nu doreste sa aiba copii, ceea ce, conform acelorasi statistici, va atrage o „iarna demografica”. La noi, romanul mai degraba si-ar lua un caine decat sa creasca un copil. Un caine si vreo doua pisici... si poate si un canar...

De aceea, cine se declara astazi familist este un adevarat erou, care merita o medalie. Cu siguranta va avea cununi in Cer.

3. Ultima categorie cuprinde pe cei care n-au ajuns prea departe pe calea mantuirii, iar aceasta categorie cuprinde monahi si mireni deopotriva. Poate ar fi smerit si intelept sa ne consideram toti ca apartinand acestui grup. Acesta este grupul celor care n-au ajuns la despatimire, care inca se lupta cu patimile, care dupa ce se inalta, cad si dupa ce cad se ridica. Doar pentru a cadea din nou...

Viata duhovniceasca este foarte delicata si complexa. Trebuie mare vigilenta (trezvie), multa luare aminte, cunoasterea propriilor slabiciuni si asumarea lor. Dar indiferent de cat de sus cadem, indiferent ori de cate ori cadem este esential sa nu ne pierdem nadejdea. Pentru ca, desi suntem slabi si neputinciosi, totusi alt Dumnezeu nu avem, iar pacatul il uram. Ne prinde vrajmasul in capcana, ca e mai siret ca noi, dar nefiind de acord cu el, nefacand compromisuri, ne slobozim iar din cursele lui. Iar prin Spovedanie si Cuminecare, nadajduim sa fim aflati drepti in Ziua Judecatii, unde vom da seama pentru faptele noastre si pentru sangele varsat spre mantuirea noastra.

Poporul roman (ca si alte popoare, sa nu ne amagim ca noi suntem cei mai deosebiti) are un potential urias. Lui i-au fost incredintati multi talanti. Cui i s-a dat mult, mult i se va cere. Daca poporul roman va alege sa-si ingroape talantii in loc sa-i inmulteasca, ramane de vazut. Oricum, aceasta misiune ii revine tineretului, un tineret care, din pacate nu intra in strategiile Statului sau Bisericii, dar este cuprins in planul de mantuire al lui Dumnezeu si asta conteaza cel mai mult. Dumnezeu va ridica (sau poate nu, depinde de faptele noastre) noi generatii de marturisitori si inchinatori. Fie ca felicitarea „Bravo tie sluga credincioasa... peste multe te voi pune...” sa se auda de fiecare dintre noi si sa ne invrednicim de viata cea vesnica in Lumina Imparatiei lui Dumnezeu.

Cat despre oportunitatea interventiei Bisericii in viata de zi cu zi, cred ca este nu numai indreptatita, avand in vedere numarul mare de membri, dar chiar si OBLIGATA sa adopte o pozitie, tacerea fiind o tradare si o neasumare a responsabilitatii cu care a fost MANDATATA de cei care se considera crestini.

Unii spun ca dintre cei aproape 90% de romani care se declara ortodocsi, multi nu sunt vrednici de acest nume, fiind superficiali, nepracticanti. Este adevarat, dar sa nu uitam ca acesti „nepracticanti” au dreptul, posibilitatea de a-si schimba religia. Daca, insa, nu o fac, nu este numai din pricina comoditatii, cat poate si din dorinta, din speranta ca intr-un viitor vor realize mai mult.

Insusi faptul ca nu doresc sa se declare altfel, inseamna ca pana la proba contrarie, Biserica trebuie sa iasa in intampinarea lor si sa le considere valabile mandatele pe care aces- tia, indirect i-o acorda. Biserica nu-si va pierde niciodata rolul mantuitor, pentru ca nici portile iadului nu o vor birui vreodata. Nu, Biserica nu va cadea niciodata, oamenii din Biserica sunt cei care cad, dar niciodata Biserica! O veste proasta pentru potrivnici.

Corneliu Robert