Despre realizarea comunitara a spiritualitatii ortodoxe in Sfanta Liturghie si societate

Despre realizarea comunitara a spiritualitatii ortodoxe in Sfanta Liturghie si societate Mareste imaginea.
  1. Introducere

 In studiul de fata dorim sa ne ocupam de procesul schimbarii omului din interior, de ceea ce se intampla cu omul insusi, in adancul fiintei sale. Posibilitatea transformarii si innoirii vietii, asa cum am vazut, are la baza doua premise: pe de o parte, firea schimbatoare a omului, pe de alta parte, libertatea care i-a fost daruita de Dumnezeu prin actul creatiei[1]. Firea schimbatoare tine de faptul ca intreaga creatie a fost adusa la existenta din nimic, neavand in ea insasi existenta, viata. Intrucat are un inceput – este chemata de la nefiinta la fiinta – in mod firesc, existenta intregii lumi create se afla in continua miscare: „sau progreseaza si se umple de stralucire, transformandu-se in ceva superior prin cresterea in cele bune, sau indepartandu-se de energiile sfintitoare si desavarsitoare ale Dumnezeirii, prin miscarea autonoma a fapturilor rationale, se micsoreaza treptat catre nefiinta”[2]. Din textul citat desprindem urmatoarele idei importante pentru tema noastra: miscarea intregii firi create poate fi atat o crestere in bine (atunci cand tinde catre Dumnezeu, cand se umple tot mai mult de energiile dumnezeiesti necreate), cat si o inaintare in rau, o imputinare de viata (in momentul in care, refuzand impartasirea de Dumnezeu, devine o miscare autonoma); sensul miscarii lumii create este imprimat de catre om, care se infatiseaza astfel ca purtand responsabilitate pentru intreaga creatie; inaintarea spre bine sau spre rau este posibila datorita darului libertatii cu care a fost inzestrat omul in calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, motiv pentru care raul tine intotdeauna de vointa, de alegerea fiintelor rationale – oameni sau ingeri – si nu de natura acestora. Insusi actul creatiei il asaza pe om, si prin el intreaga creatie, in relatie cu Dumnezeu, ceea ce inseamna ca implinirea sensului existentei sale nu poate fi inteleasa in afara Creatorului sau. Continua inaintare in dialogul si apropierea de Dumnezeu aduce cu sine o imbogatire de viata si o crestere in asemanarea cu El. De aceea, o existenta autonoma, in izolare de Dumnezeu, echivaleaza cu o esuare fata de adevaratul destin al omului. Aceasta existenta autonoma a fost aleasa insa de primul om si s-a rasfrant asupra intregii firi umane.

            Intrucat este vorba de o relatie personala intre Dumnezeu si om, singura schimbare autentica, in bine, a acestuia din urma este schimbarea care pleaca din interior, din adancul fiintei umane[3]. Aceasta nu se poate realiza altfel decat printr-o impartasire reala, directa de viata dumnezeiasca[4], iar cel care face posibila aceasta impartasire este Fiul lui Dumnezeu intrupat, „piatra cea din capul unghiului” (Efes. 2, 20), puntea de legatura intre dumnezeire si umanitate. In afara schimbarii care pleaca din inima prin unirea cu Dumnezeu, orice alta schimbare este numai o cosmetizare exterioara a caracterului, care nu reuseste sa-l scoata pe om din izolarea lui egocentrica si nu este in masura sa-i daruiasca viata cea adevarata. O faptuire autonoma, in afara relatiei personale cu Dumnezeu, poarta intotdeauna amprenta nedesavarsirii, a neautenticului[5] si nu angajeaza integral persoana umana, limitandu-se la o manifestare de suprafata[6]. De aceea, pentru a fi autentica, orice fapta a omului trebuie sa se nasca si sa se manifeste pe fondul relatiei personale cu Dumnezeu. Aceasta realitate o ilustreaza Sfantul Simeon Noul Teolog atunci cand compara sufletul omului cu o candela care are nevoie de foc, adica de harul lui Dumnezeu, pentru a lumina: „...asa dupa cum o candela, chiar daca este plina de ulei, chiar daca are fitil sau o alta materie inflamabila, este, inainte de a se impartasi de foc si a fi aprinsa, cu totul intunecata, asa si sufletul, chiar daca este impodobit in aparenta cu toate virtutile, dar daca nu se impartaseste de foc, adica daca nu se impartaseste de fiinta si lumina dumnezeiasca, este inca stins si intunecat, iar faptele lui sunt nesigure”[7].

            Asadar, in materialul de fata vom incerca o prezentare a modului in care crestinul, aflat intr-un permanent dialog personal cu Dumnezeu[8], se manifesta in raport cu lumea din jurul sau, sau, altfel spus, o prezentare a modului in care viata duhovniceasca ortodoxa se rasfrange asupra realitatii sociale. Pentru perspectiva ontologica asupra schimbarii omului, aceea in care intreaga fiinta a acestuia se deschide tot mai mult si se impartaseste de viata dumnezeiasca, procesul innoirii incepe intotdeauna cu persoana proprie; abia dupa ce omul s-a curatit de patimi (sau, mai exact, a pornit in mod real pe drumul curatirii) faptele sale capata un alt continut. Intrucat acestea se nasc pe fondul fiintarii personale spre indumnezeire, vor purta pecetea noii vieti (pe care o putem numi divino-umana), fiind, in acelasi timp, o revelare a lui Dumnezeu Insusi prin omul care le savarseste[9]. Orientarea constanta spre Dumnezeu este cea care face ca relatiile credinciosului cu semenii si raportarea acestuia la lumea inconjuratoare sa fie, la randul lor, transfigurate: „Etica evanghelica urmareste transfigurarea vietii, primenirea ei totala, si nu doar schimbarea atitudinilor exterioare sau reprimarea comportamentelor ce tulbura ordinea sociala (...). In profesia aleasa, in viata politica, in conduita zilnica, relatiile dintre oameni se schimba. Ele transforma convietuirea in comuniune frateasca”[10].

            Cel mai important aspect pe care il pune in lumina invatatura ortodoxa despre innoirea ontologica a persoanei umane este faptul ca, in aceasta perspectiva, nu se poate concepe o separare intre ceea ce am numi viata sacra si viata profana[11]. Pentru crestinul angajat pe calea mantuirii, nu exista un timp sacru – cel al rugaciunii sau al participarii la slujbele bisericesti – si unul profan; nu exista activitati religioase, sfinte, si activitati ce cad in afara preocuparii religioase, in care Dumnezeu nu si-ar mai avea locul. Pentru un astfel de om, intreaga realitate in care traieste are legatura directa cu credinta sa, orice act al sau este o manifestare a vietii sale celei noi, orice lucru cu care vine in atingere este chemat sa fie transfigurat, sa fie oferit lui Dumnezeu. Este ceea ce subliniaza foarte bine Georgios Mantzaridis atunci cand spune ca, pentru cel care traieste viata cea noua in Hristos, nu exista fapte neutre din punct de vedere moral: „Virtutea este cu neputinta de dobandit cata vreme omul sta departe de Dumnezeu. Tot ceea ce face omul ramanand in comuniune cu Dumnezeu este bun sau virtuos. Iar ceea ce face fara Dumnezeu, este rau sau pacatos chiar daca, dupa criteriile sociale, acel lucru ar aparea drept bun ori folositor. (...) Nu exista in viata credinciosului lucrari sau manifestari care sa nu aiba legatura cu raportarea lui la Dumnezeu. Fie de mananca, fie de bea, fie de face orice altceva, este chemat sa-L slaveasca pe Dumnezeu”[12].

Se poate vorbi asadar de un ethos al credintei, „o forma de viata alimentata continuu de energiile necreate” ale lui Dumnezeu[13]. Unul dintre cele mai frumoase texte ale Bisericii, Epistola catre Diognet, zugraveste in culori vii acest ethos al credintei care nu se refera numai la cateva aspecte ale vietii, ci cuprinde intreaga realitate traita: „crestinii nu se deosebesc de ceilalti oameni nici prin pamantul pe care traiesc, nici prin limba, nici prin imbracaminte. Nu locuiesc in orase ale lor, nici nu se folosesc de o limba deosebita, nici nu duc o viata straina. (...) Locuiesc in orase grecesti si barbare, cum le-a venit soarta fiecaruia; urmeaza obiceiurile bastinasilor si in imbracaminte si in hrana si in celalalt fel de viata, dar arata o vietuire minunata si recunoscuta de toti ca nemaivazuta. Locuiesc in tarile in care s-au nascut, dar ca straini; orice tara straina le e patrie si orice patrie le e tara straina. Se casatoresc ca toti oamenii si nasc copii, dar nu arunca pe cei nascuti. Intind masa comuna, dar nu si patul. Sunt in trup, dar nu traiesc dupa trup. Locuiesc pe pamant, dar sunt cetateni ai cerului. Se supun legilor randuite de stat, dar, prin felul lor de viata, biruiesc legile”[14].

            Vietuirea in Iisus Hristos inseamna un alt mod de a privi si imbratisa intreaga realitate. Este o perspectiva cu totul diferita de cea obisnuita, a omului care fiinteaza autonom, intr-o izolare de Dumnezeu. In masura in care este traita intalnirea si unirea cu Dumnezeu, viata si faptuirea omului devin asemenea vietii si faptuirii dumnezeiesti. Departe de a-si pierde identitatea sa personala[15], cel care crede si traieste credinta isi face al sau modul de a fi al lui Dumnezeu: el are gandul lui Iisus Hristos[16], se raporteaza la semenii sai, nu oricum, ci asa cum a facut-o si Iisus Hristos[17], intrucat are constiinta faptului ca este „templu al Duhului Sfant”[18]. Iubirea credinciosului nu mai este una pur omeneasca, ci, dupa cum spune si parintele Iustin Popovici comentand capitolul 13 din prima epistola catre corinteni a Sfantului Apostol Pavel, este iubirea lui Iisus Hristos, omul ajungand sa iubeasca dupa cum si Iisus Hristos a iubit: „Iubirea despre care vorbeste Apostolul Pavel este iubirea lui Iisus Hristos; este iubirea pe care Insusi Domnul a numit-o iubire noua; iar porunca privitoare la ea, porunca noua. Ea se deosebeste de orice alta iubire a lumii noastre omenesti. Toata noutatea acestei iubiri consta in faptul ca ea ne impune sa iubim asa cum iubeste Iisus Hristos: Porunca noua va dau voua, ca sa va iubiti unii pe altii, asa cum Eu v-am iubit pe voi. (...) o iubire cu adevarat dumnezeiasca si vesnica este numai cea care izvoraste din El, Dumnezeul-om”[19]. De aceea, viata omului ajunge sa poarte pecetea lui Dumnezeu pana in cele mai mici amanunte: „orice ati face, lucrati din toata inima ca pentru Domnul, si nu ca pentru oameni” (Col. 3, 23)[20]. Prin urmare, viata duhovniceasca nu cere conditii speciale, un loc anume, parasirea ocupatiilor etc., ci un alt mod de viata: „...nu ni se cere sa traim singuri la marginea lumii, nici sa ne hranim cu mancari neobisnuite, nici sa ne schimbam imbracamintea ori sa ne primejduim vreunul din noi sanatatea, sau sa facem vreo bravura ce intrece puterile noastre, ci doar, ramanand acasa, asa cum suntem si nepierzand nimic din avutul nostru, sa petrecem cugetand intr-una la legea Domnului[21].

2. Dimensiunea liturgica publica si particulara a vietii spirituale ortodoxe

            Pentru tema de fata ne-am propus sa analizam particularitatile faptuirii crestine in cadrul (interiorul) a doua dimensiuni concrete ale vietii – familia si munca -, incercand sa vedem in ce masura vietuirea in Iisus Hristos se infatiseaza ca ceva nou, diferit de mentalitatea generala, si daca aceasta nota specifica pe care o aduce poate oferi un raspuns omului zilelor noastre. Pentru omul obisnuit, atat familia, cat si programul de munca reprezinta cadrul in care acesta isi desfasoara viata de zi cu zi. Aici se deruleaza asadar cea mai mare parte a vietii sale, aici se cladeste sau se naruieste destinul sau, implinirea sau neimplinirea sa. Inainte insa, ne vom opri asupra unor aspecte generale care pot fi privite ca o baza a fiintarii in ambele cadre mentionate.

3. Participarea la viata liturgica a Bisericii

            Mantuirea sau implinirea destinului omului nu este un act unilateral: intrucat si Dumnezeu, si omul sunt persoane, desavarsirea acestuia din urma nu se poate realiza in mod autonom, in izolare de Dumnezeu, ci numai in unire cu El.  Piatra din capul unghiului este Insusi Mantuitorul Iisus Hristos, Care a unit in sine firea dumnezeiasca si firea omeneasca, pentru ca umanitatea sa devina partasa dumnezeirii biruind stricaciunea si moartea. Dar „Hristos nu este un simplu eliberator care, dupa eliberare, ii lasa pe oameni singuri, incredintandu-le invatatura lui inteleapta. Intr-un mod mult mai radical, El creeaza pentru ei un nou spatiu de viata. Iar acest spatiu este chiar trupul Sau”[22], Biserica. In spatiul Bisericii, Hristos isi extinde prin Duhul Sfant lucrarea sa mantuitoare in fiecare credincios. „Portile” prin care patrunde in creatie harul dumnezeiesc mantuitor sunt Sfintele Taine. Participarea la viata liturgica presupune impartasirea de harul dumnezeiesc prin intalnirea personala cu Dumnezeu. Prin toate rugaciunile, citirile, randuielile, slujbele, in centrul carora se afla Dumnezeiasca Liturghie, omul este asezat in relatie directa cu Dumnezeu, primind puterea de a se intari in noua viata castigata prin Botez. Atmosfera liturgica este cea care il introduce si il angajeaza pe om in evenimentele istoriei mantuirii. „In fiecare an, in fiecare saptamana, dar si in fiecare zi, Biserica sarbatoreste sinoptic intreaga taina a iconomiei lui Dumnezeu pentru mantuirea si innoirea lumii”[23]. Fiecare slujba a Bisericii reprezinta o participare la un anumit eveniment al istoriei mantuirii, prin urmare, un prilej de intalnire directa cu Dumnezeu.

4. Viata crestina sau a trai dincolo de lege

            Daca viata crestina s-ar reduce la un anumit cod de norme de conduita care ar putea fi implinite de catre om, relatia directa si permanenta cu Dumnezeu, participarea la viata liturgica a Bisericii, nu ar mai fi absolut necesare. Asa cum am vazut insa, pentru traditia rasariteana, viata crestina este cu mult mai mult decat implinirea unei legi: ea reprezinta o innoire a intregii fiinte umane, un nou mod de existenta, care isi are izvorul in Dumnezeu. Cu alte cuvinte, viata duhovniceasca „nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36), ci de la Dumnezeu. Nu este numai o viata de virtute, ci o impartasire de viata dumnezeiasca si o revarsare a acesteia peste intreaga lume cu care omul vine in atingere. Viata pe care o daruieste Mantuitorul Iisus Hristos celor ce cred in El este dincolo de orice lege. Cand legea este privita ca un scop in sine (inlocuindu-L pe Dumnezeu Insusi), asa cum o considerau evreii si cum o considera oricine se opreste la litera ei, aceasta ajunge un cod de porunci care, in ciuda aparentelor, poate fi usor de implinit de catre om[24]. In aceasta situatie, relatia omului cu Dumnezeu ia forma unei targuieli, a unui contract: omul savarseste binele si asteapta sa fie rasplatit. Este o atitudine foarte bine inradacinata in constiinta omului firesc, pentru care actul daruirii este conditionat de rasplata. Prea putina atentie i se acorda celalalt[25], accentul cazand intotdeauna pe persoana proprie, care isi urmareste fericirea sa. Aceasta mentalitate contractuala are drept consecinta atitudinea fariseica si indreptatirea de sine, care nu foloseste omului la nimic: toate acele forme exterioare ale virtutii, „binele” savarsit cu multa exactitate (pana in cele mai mici detalii), nu fac decat sa-l inchida si mai mult pe om in egoismul sau, in inchinarea la propriul eu, nefiind altceva decat o expresie a mandriei. Dificultatea cea mai mare apare atunci cand un astfel de implinitor al legii, trece, cel putin in ochii lui, drept un om religios, un om care crede in Dumnezeu si Ii face voia. Este de la sine inteles ca, in afara magulirii propriului orgoliu, implinirea poruncilor privite ca scop in sine, nu ofera nimic omului; o lege, oricat de inalta ar fi ea, nu poate darui viata. Or, omul este insetat, in cele din urma, de viata.

            Parintele Rafail Noica arata in ce consta diferenta dintre implinirea legii si viata cea noua pe care o daruieste Iisus Hristos: „Sa nu facem este starea morala a omului. Este scris sa nu omori, sa nu ucizi. Legea asta protejeaza pe aproapele meu de mainile mele ucigase”[26]. Legea oprea de la savarsirea faptelor grave, de cele mai multe ori, exterioare. Mantuitorul Iisus Hristos duce mai departe implinirea legii: fara a o anula, trimite la adancul omului, aratand ca adevarata faptuire trebuie sa porneasca si sa se realizeze de la acest nivel[27]. Aceasta deoarece a nu omori pe cineva poate fi dovada unui om moral, insa pentru Hristos nu este suficient deoarece „cand Hristos se uita la tine, nu-i destul sa vada ca nu ai omorat pe aproapele tau, ca poate strangand din pumni si scrasnind din dinti ai retinut – din cauza legii morale sau din vreo frica sociala sau altele – ai retinut maini ucigase de la o ucidere de frate. Pentru Iisus Hristos, Cel Care ne-a facut in chipul Sau si in asemanarea Sa, nu e destul. El se uita la tine si vede oglindindu-se, dar intunecat, chipul dumnezeiesc”[28].

            Viata crestina transcende legea, o depaseste cu mult, deoarece asaza persoana mai presus de orice. Nu implinirea minutioasa a poruncilor este importanta, ci intalnirea omului cu Dumnezeu[29]. Acest adevar l-a aratat in repetate randuri Mantuitorul Iisus Hristos cand, in ochii evreilor, incalca legea savarsind minuni in zi de sambata. Pentru evrei, respectarea formala a zilei de odihna ajunsese atat de importanta incat era mai bine ca un om sa ramana pe mai departe in suferinta lui decat sa se calce legea. Raspunsul lui Iisus Hristos a fost de fiecare data necrutator cu o astfel de mentalitate lipsita de iubire: „Sambata a fost facuta pentru om, iar nu omul pentru sambata” (Mc. 2, 27)[30], adica cu mult mai important este omul decat legea. Menirea legii este de a-l orienta pe om spre viata, nu de a-l robi. Daca am asemana savarsirea binelui si implinirea poruncilor cu urcarea unui munte, viata duhovniceasca este mai mult decat atingerea varfului celui mai inalt: este trecerea dincolo de varf, dincolo de nori.

            Trebuie sa subliniem insa ca, daca viata in Iisus Hristos transcende legea, aceasta nu inseamna nici pe departe anularea legii, nesocotirea poruncilor[31]; din contra, vietuirea in Iisus Hristos face ca implinirea poruncilor sa fie mult mai fidela (am zice, mult mai corecta) decat in cazul perspectivei legaliste, ea merge pana in cele mai mici detalii – cu precizarea ca avem de-a face cu o alta maniera de implinire a legii: in prim plan se afla relatia cu Dumnezeu, intalnirea cu El, dialogul cu El, impartasirea de viata Lui, prin urmare, implinirea legii are in vedere intotdeauna persoana. Pentru a ilustra aceasta implinire mult mai fidela a legii in cadrul vietii duhovnicesti, vom arata ca, in vreme ce legalismul are drept scop rasplata, ceea ce inseamna in cele din urma o faptuire limitata, pentru crestinul aflat pe calea unirii cu Dumnezeu, primordiala este cresterea in iubire. In primul caz, intreaga faptuire este apreciata numai in masura in care se poate obtine rasplata; in cel de-al doilea, binele este savarsit pentru Dumnezeu, de dragul Lui. „Cei care fac binele, daca-l fac gandind ca vor primi rasplata, dovedesc ca nu l-au facut de dragul binelui, ci doar de dragul rasplatii; daca nu-l savarsesc, nu le pare rau gandindu-se c-ar fi savarsit de fapt un rau, ci le pare rau numai fiindca prin aceasta si-au facut lorusi o paguba. De aceea urmeaza ca, savarsind un pacat, acesti oameni nu urasc pacatul in toata adancimea lui si nici nu-l ocolesc pentru ca-i intr-adevar un rau, ci pentru ca in calculele lor li se iveste o nepotrivire sau un rau, nescotand insa din inima radacinile lui, chiar si cand au incetat de a-l mai savarsi”[32].

Cautand asadar, inainte de toate, nu rasplata, ci apropierea de Dumnezeu, iubirea Lui, nu mai poate fi loc pentru indreptatirea de sine, oricate fapte bune ar savarsi omul. Intotdeauna va fi prezent sentimentul putinatatii iubirii in raport cu iubirea cea nemarginita a lui Dumnezeu[33]. Aceasta deoarece nimic nu poate plati sau rasplati iubirea, nici intre oameni, nici fata de Dumnezeu. Iubirea cheama la o tot mai mare iubire, insa niciodata si nimic nu o poate plati in sens contractual, legalist. Am putea spune asadar ca diferenta dintre faptuirea in cadrele legii si cea izvorata pe fondul fiintarii catre Dumnezeu este diferenta dintre neiubire si iubire: legea indreptateste si nu lasa loc iubirii adevarate fata de celalalt, in vreme ce vietuirea in Hristos imbratiseaza in iubire intreaga creatie. De aceea, masura in viata duhovniceasca nu este porunca, ci inaltimea iubirii[34].

5. Nevoia de participare la viata liturgica

             Asa cum aratam mai sus, dupa cum viata cea noua in Hristos nu o poate obtine omul de unul singur prin stradaniile lui, nici cresterea in aceasta viata nu se realizeaza altfel decat in relatie cu Dumnezeu. Aceasta legatura continua cu Dumnezeu este cea care daruieste putere pentru intarirea in noua viata. Prin participarea la viata liturgica, la rugaciunile si tainele Bisericii, omul se impartaseste de harul dumnezeiesc. In afara vietii liturgice, am avea de-a face cu o viata morala, limitata la puterile omenesti – deci la cadrele lumii create – care nu ar izvori din viata dumnezeiasca. In schimb, prin Sfintele Taine, lucrarea mantuitoare savarsita de Hristos in trupul Sau se extinde, devine concreta si actuala in timp, prelungind in mod real functiile acelui trup si oferind cu adevarat viata lui[35]. Prin urmare, sensul participarii la viata liturgica a Bisericii este acela de a ne impartasi tot mai mult de viata lui Hristos, de a ne impartasi de El.

Exista mai multe stadii sau niveluri ale impartasirii de Iisus Hristos. Parintele Ilie Cleopa vorbeste de cinci feluri de impartasire[36]: prima si cea mai importanta este impartasirea cu Trupul si Sangele lui Iisus Hristos (asupra acesteia vom reveni mai jos); a doua este „impartasirea duhovniceasca pe calea rugaciunii celei ganditoare a inimii”; a treia este impartasirea prin implinirea poruncilor lui Iisus Hristos[37]; a patra impartasire este prin auz, adica prin ascultarea Sfintei Liturghii, a Evangheliei, a Apostolului si a celorlalte citiri; a cincea este impartasirea „pe calea miridelor, a particelelor ce se scot pentru noi la Sfanta Liturghie”. Am putea adauga aici si impartasirea prin citirea cartilor sfinte si cea prin vedere, intrucat, pe fondul relatiei omului cu Dumnezeu, citirea nu mai este o simpla informare, ci devine un dialog cu autorul si o participare la evenimentele descrise[38], iar icoanele au rolul de a ne face simtita prezenta lui Dumnezeu.

            Centrul vietii liturgice a Bisericii este Sfanta Liturghie in cadrul careia credinciosul ajunge sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele lui Iisus Hristos. Dumnezeiasca Euharistie este cea mai inalta taina deoarece face posibila cea mai intima intalnire si comuniune cu Mantuitorul Iisus Hristos[39] in viata aceasta[40]. Necesitatea impartasirii cu Trupul si Sangele lui Iisus Hristos o arata El Insusi atunci cand spune: „daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi”[41]. In afara lui Iisus Hristos, a lui Dumnezeu, nu exista viata cu adevarat, deoarece numai Dumnezeu este izvorul vietii. Tocmai de aceea unirea lui Hristos cu fiecare credincios in taina Sfintei Euharistii face ca acesta sa aiba in sine viata. Cu cat inainteaza in unirea cu Iisus Hristos, cu atat creste mai mult in viata, si cu cat isi duce existenta in izolare fata de Iisus Hristos, in neunire cu El (chiar daca aceasta existenta ia uneori infatisarea religiozitatii, a implinirii exterioare a poruncilor), cu atat se indeparteaza de viata, ramanand, in cele din urma, singur cu sine insusi. Este imaginea vitei de vie si a mladitelor pe care o foloseste Mantuitorul Iisus Hristos pentru a intari acest adevar: dupa cum mladita care nu mai pastreaza legatura cu vita si nu se mai hraneste din ea se usuca, asa si credinciosul care nu se impartaseste cu trupul si sangele lui Iisus Hristos, ramane in afara lui Dumnezeu, in afara vietii[42]. Asadar, viata duhovniceasca presupune, ca o conditie esentiala, participarea la Sfanta Euharistie, impartasirea cu trupul si sangele lui Iisus Hristos. „Viata in Hristos este de neconceput fara participarea regulata la Sfanta Liturghie si Impartasirea cu Sfintele Taine. Caci nu noi ne transformam pe noi insine prin efortul ascetic, ci Hristos euharistic lucreaza in noi si da valoare si sens la tot ceea ce facem pentru mantuirea noastra”[43].   

6. Despre Dumnezeiasca Euharistie – „adevarata mancare si adevarata bautura”[44] a omului celui nou in Iisus Hristos

            Sfintele Taine nu sunt niste ceremonii religioase separate intre ele, independente ca lucrare unele de altele, ci niste momente, niste evenimente care formeaza un tot unitar; fiecare taina isi are lucrarea sa distincta, insa aceasta este strans legata de lucrarea celorlalte taine, desavarsirea tuturor fiind Dumnezeiasca Euharistie. „In Botez noi ne nastem din apa si din Duh, si aceasta renastere ne deschide spre primirea darului Sfantului Duh, care ne deschide accesul in Biserica, permitandu-ne sa stam la masa lui Iisus Hristos in Imparatia Sa. Suntem botezati cu scopul de a putea primi Duhul Sfant; primim Duhul Sfant cu scopul de a deveni membri ai Trupului lui Iisus Hristos si sa crestem la sanul Bisericii pana devenim plenar si veridic crestini”[45].

Dumnezeiasca Euharistie este culmea spre care tinde orice taina si orice stradanie omeneasca in lumea aceasta. Este taina cea mai mare deoarece prin ea crestinul primeste in sine chiar trupul si sangele Mantuitorului Iisus Hristos, eveniment absolut necesar pentru cresterea in viata duhovniceasca si dobandirea vietii vesnice. Despre aceasta vorbeste Insusi Mantuitorul atunci cand spune iudeilor: „Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti dea sangele Lui, nu veti avea viata in voi. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua cea de apoi” (Ioan 6, 53-54). Observam in aceste cuvinte insistenta cu care Mantuitorul vorbeste de dobandirea vietii celei adevarate, vesnice: pentru Mantuitorul Iisus Hristos grija cea mai mare nu este oferirea unei simple invataturi pe care oamenii si-o pot insusi in mod rational si care poate fi transpusa in fapte, ci accentul cade intotdeauna pe viata. Insa nu o viata izolata, autonoma am zice, dusa de omul singur, ci viata care izvoraste din Hristos, Dumnezeu-Omul. Si pentru impartasirea de aceasta viata este nevoie de unirea stransa cu izvorul vietii, Dumnezeu, asa cum si mladitele vitei nu pot aduce roade decat daca raman unite cu vita[46].

Incercand sa faca o descriere a unirii pe care o realizeaza Mantuitorul Iisus Hristos cu oamenii in Dumnezeiasca Euharistie, Nicolae Cabasila spune ca este cea mai mare unire pe care o poate trai omul: „O, ce taina coplesitoare! Cugetul lui Iisus Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui, una cu voia noastra, trupul si Sangele Lui una cu trupul si sangele nostru! Si atunci, cat de puternic trebuie sa fie cugetul nostru cand e stapanit de cugetul lui Dumnezeu, cat de darza vointa noastra, daca insusi Domnul o mana, si cat de inflacarat curajul nostru, cand focul insusi se revarsa peste el!”[47] Unirea aceasta este mai intima decat cea cu parintii trupesti, deoarece „tocmai contrar parintilor trupesti, din clipa in care ne-a dat viata si ne-a intarit, Mantuitorul nu ne mai lasa singuri, ci ramane vesnic intru noi, unit cu noi, ne face tot mai vii si mai tari. Caci despartindu-te de parinti, ajungi sa traiesti mai departe, dar din clipa despartirii de Iisus Hristos, ai ajuns in latura mortii”[48]. Cum lucreaza aceasta taina in om unirea cea mai deplina cu Iisus Hristos? Sangele si trupul lui Iisus Hristos patrund in intreaga fiinta noastra imprimandu-i acesteia simtirile Mantuitorului, intarindu-le si luminandu-le. Daca in cazul alimentelor pe care omul le consuma, aceste se transforma in sursa de energie pentru organism, trupul si sangele lui Iisus Hristos atrag, inalta si transforma functiile persoanei umane[49]; nu sangele si trupul Domnului Iisus Hristos se transforma in elementele necesare vietii omenesti, ci transforma ele insele facultatile omului, innoindu-le. Omul devine partas simtirilor, vietii Mantuitorului, iar Acesta isi face ale Lui simtirile si trairile credinciosilor cu care Se uneste. Aceasta comunicare de simtire si de viata este posibila intrucat se situeaza pe fondul comuniunii personale, a intalnirii dintre Iisus Hristos si om; singura persoana este cea care poate oferi bucuria si viata. Bucuria cea mai mare o simte omul in momentul in care, datorita patrunderii prin iubire in universul plin de taina al semenului sau, devine partas trairilor celuilalt, pe care le recepteaza ca si cum ar fi ale sale. In cazul unirii cu Domnul nostru Iisus Hristos prin impartasirea cu trupul si sangele Lui, aceasta imbogatire de viata este cu mult mai puternica, intrucat crestinul nu se uneste cu un semen de-al sau aflat in aceeasi stare ca si el insusi, ci cu trupul si sangele lui Hristos cel inviat: „(...) Euharistia ne face sa avem in noi insine Invierea lui Hristos ca putere care ne conduce spre inviere si s-o pregustam intr-un anumit fel”[50]. Unindu-se cu noi, Mantuitorul Iisus Hristos ne da puterea de a lupta impotriva patimilor si de a creste in buna faptuire. Aspectul cel mai important este acela ca Insusi Iisus Hristos lupta impreuna cu noi, fiind, in acelasi timp, si tinta spre care tindem, adica rasplata intregii noastre stradanii[51]. Pentru viata crestina, rasplata nu este o stare de fericire abstracta, impersonala, ci tocmai intalnirea cu Dumnezeu si adancirea in cunoasterea Lui. Prin Sfanta Euharistie credinciosii devin tot mai mult madulare ale lui Iisus Hristos si fii dupa har ai lui Dumnezeu. In acelasi timp, unirea cu Iisus Hristos face sa creasca si unirea intre cei care se impartasesc din acelasi potir, astfel incat adevarata apropiere intre oameni nu se poate realiza decat in Iisus Hristos[52]. Datorita neputintei omenesti si necesitatii unei cresteri continui in unirea cu Dumnezeu, este nevoie de impartasirea repetata cu trupul si sangele lui Iisus Hristos de-a lungul vietii. „Caci e nevoie ca Facatorul lumii sa ramana tot timpul in lutul nostru ca sa indrepteze chipul Sau in noi de cate ori da semne ca vrea sa se strice, iar mana cea ajutatoare a doctorului trebuie sa fie cat mai la indemana ca sa poata vindeca materia noastra atunci cand vrea sa se strice, sa ne intareasca iarasi constiinta atunci cand e indoielnica si cand o ameninta frica mortii”[53]. Daca numai prezenta Mantuitorului Iisus Hristos in om face posibila inaintarea acestuia pe calea mantuirii, a innoirii sale, primirea repetata a Dumnezeiestii Euharistii este necesara, deoarece numai asa stradaniile omului pot fi cu adevarat roditoare.

Cu alte cuvinte, referitor la primirea Tainei Sfintei Impartasanii, in lumea ortodoxa de astazi se pot observa doua atitudini diferite: pe de o parte, in special in spatiul traditional ortodox (Bisericile asa-zis nationale), exista practica impartasirii foarte rare a credinciosilor; pe de alta parte, in lumea ortodoxa occidentala dar si in Biserica Ortodoxa Greaca, credinciosii se impartasesc aproape la fiecare Sfanta Liturghie. In cazul impartasirii rare se invoca de cele mai multe ori nevoia unei riguroase pregatiri, astfel incat primirea Sfintei Euharistii sa fie facuta cu vrednicie. In felul acesta se ajunge la situatia ca un credincios sa se impartaseasca nu mai mult de patru ori pe an – in cele patru posturi – sau, uneori, o singura data pe an, in postul Sfintelor Pasti. Urmarea este ca exista biserici in care se savarseste Sfanta Liturghie fara a se impartasi cineva in afara de preot, situatie care este anormala tinand cont de structura si sensul insusi al Sfintei Liturghii[54]. Pe langa faptul ca o astfel de perspectiva tine departe pe om de primirea Sfintelor Taine, ducand in cele din urma la nepasare, consecintele sunt importante: Sfanta Euharistie este privita exclusiv ca o rasplata a eforturilor proprii de imbunatatire a vietii – cineva se impartaseste pentru ca merita acest lucru, existand astfel pericolul de a cadea in mandrie (de vreme ce, pentru a te impartasi trebuie sa devii vrednic[55]). In realitate, asa cum spun rugaciunile din cadrul Sfintei Liturghii, cele pregatitoare pentru primirea trupului si sangelui lui Hristos ca si cele de multumire, impartasirea are drept scop intarirea si cresterea in viata duhovniceasca, adancirea in relatia cu Dumnezeu: puterea de a savarsi binele o primeste omul de la Dumnezeu, in cadrul relatiei cu Acesta[56]. Fiecare credincios care se impartaseste cu trupul si sangele lui Hristos este intarit de harul lui Dumnezeu potrivit capacitatii lui de a primi: „Aceasta sfanta taina este lumina pentru cei care odata s-au curatit. Curatire pentru cei care acum au de gand sa se spele de pacate, ungere care imboldeste pe cei ce vor sa lupte contra duhului rau si a patimilor”[57]. 

            Cealalta atitudine pe care o intalnim in spatiul ortodox de astazi este cea a desei impartasiri, fiind imbratisata in special de comunitatile ortodoxe din Occident. Dupa cum se poate constata, aceste comunitati – in cea mai mare parte provenite din crestini convertiti la Ortodoxie – sunt mult mai vii decat cele din Bisericile traditionale ortodoxe, unde exista o oarecare inertie si rutina in trairea credintei. Asa se explica si accentul pe care acele comunitati il pun pe impartasirea deasa. Aici se ajunge insa la un alt impas: exista riscul de a minimaliza importanta Sfintei Euharistii, care devine ceva foarte usor de obtinut. De altfel, in astfel de situatii, pregatirea pentru primirea impartasaniei nu include de fiecare data taina spovedaniei.

            Constatand aceasta realitate, ar fi o greseala se venim cu solutii general valabile, cu solutii sablon, care sa fie impuse din afara. In cazul acesta ar gresi in egala masura si cel care va face apologia desei impartasanii, si cel care va sustine necesitatea unor perioade mai lungi de pregatire pentru primirea Sfintei Euharistii. Aceasta deoarece, inainte de toate, avem de-a face cu taina persoanei: in Sfanta Euharistie persoana umana se intalneste cu persoana lui Hristos, cu Dumnezeu, iar aceasta intalnire nu poate fi un act mecanic. Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa vina la El, insa nu forteaza pe nimeni; este nevoie de dorinta omului, de setea lui dupa intalnirea cu Dumnezeu. Realitatea pe care o intalnim astazi[58] este insa dureroasa: „am ajuns intr-o situatie in care omul nu mai are nici o notiune despre cele sfinte; nici ca un pacat este un pacat, si nu cunoaste nici gustul harului[59]. De aceea, a te impartasi sau nu cu trupul si sangele lui Iisus Hristos nu mai este trait ca un fapt existential. Se ramane la o forma exterioara a randuielilor liturgice, fara a se cunoaste si trai adevaratul sens al credintei. „Ceea ce este si mai grav este faptul ca preotii insisi nu mai au constiinta necesitati impartasirii credinciosilor. La o Liturghie la care nimeni nu se impartaseste preotul nu se simte jenat sau culpabil de aceasta. El are constiinta impacata de a-si fi implinit datoria, de a fi slujit corect Liturghia, care de fapt nu s-a implinit daca nimeni nu s-a impartasit”[60].

Parintele Rafail Noica, analizand aceasta realitate, spune ca, in mod firesc, omul trebuie sa tinda spre o impartasire cat mai regulata cu trupul si sangele lui Hristos[61], insa aceasta nu se poate face indiferent cum, fara a se constientiza importanta actului la care se participa. In cazul indiferentei si al nepasarii, „Biserica a recunoscut nevoia de a indeparta putin impartasania, de a introduce un pelerinaj, un post, si asta ca omul sa vina la impartasanie cu o constiinta ascutita cat de cat, sa simta pe pielea lui ca este ceva important”[62]. Fara aceasta constiinta, cel care se impartaseste (fie des, fie rar), se aseamana cu cel invitat la cina care, in fata frumusetii ospatului nuntii a ramas nepasator si nu s-a straduit sa imbrace haina de nunta (Mt. 22, 2-14). Ceea ce trebuie facut este constientizarea[63], inainte de toate a preotilor, cu privire la adevaratul sens al Sfintei Liturghii si la necesitatea unirii cu Dumnezeu prin Sfanta Euharistie pentru a creste intr-o viata autentic crestina. Ramane insa intalnirea personala a fiecaruia cu duhovnicul sau pentru a vedea, in functie de nivelul duhovnicesc al fiecaruia, intervalul de timp pentru apropierea de Sfanta Euharistie.

7. Intalnirea cu Iisus Hristos in fiecare moment al vietii

            Participand la viata liturgica, sacramentala a Bisericii, omul se impartaseste de harul dumnezeiesc care ii da puterea pentru a putea creste in asemanarea cu Dumnezeu. Si, dupa cum aluatul pus in faina dospeste toata framantatura, in acelasi fel intreaga viata a credinciosului devine tot mai mult partasa vietii dumnezeiesti: „...prin gandirea si vointa sa, omul este chemat sa prelungeasca Euharistia in orice moment al vietii sale. (...) Daca omul, prin meditatie si rugaciune uneste gandirea sa cu Iisus Hristos si, prin asceza si iubire, uneste cu El vointa sa, orice actiune umana urmeaza si se transforma, devine transparenta Duhului, iar Iisus Hristos Insusi lucreaza personal prin om, asa dupa cum Sfantul Pavel a avut curajul sa spuna despre sine insusi. In aceasta situatie, fapta omului devine o taina, omul se sfinteste, iar lumea din jurul lui: mediul inconjurator concret, familia, scoala, biroul, primeste prin el un suflu de dragoste, de bucurie, de pace, de blandete, de bunatate, de fidelitate, de bunavointa aceste roade ale Duhului sau dimensiuni centrale ale vietii duhovnicesti, ale Imparatiei”[64]. Daca pentru omul obisnuit, traitor in afara universului credintei, calitatile personale si faptele bune sunt privite ca fiind numai un rezultat al stradaniilor sale sau ca datorandu-i-se in mod exclusiv, pentru omul credintei exista intotdeauna certitudinea ca orice act al sau poarta pecetea prezentei lui Dumnezeu: dragostea, bunatatea, intelepciunea etc. sunt, inainte de toate, roade ale Duhului Sfant, daruri ale lui Dumnezeu[65], iar prin intreaga lui stradanie nu face altceva decat sa pastreze si sa imbogateasca aceste daruri. De aceea, faptuirea se manifesta pe fondul intalnirii cu Dumnezeu, si nu printr-o fiintare autonoma.

8. Rugaciunea neincetata ca dialog continuu al omului cu Dumnezeu, in Iisus Hristos

            Rugaciunea este vorbirea omului cu Dumnezeu. Ea reprezinta „o necesitate ontologica a firii omenesti”[66], deoarece il mentine pe om in legatura cu Cel dupa al Carui chip este. „Prin rugaciune, gandurile omului si lucrurile pe care le vizeaza acestea: persoane, lucruri, stari, notiuni, sunt oferite lui Hristos, iar Hristos este chemat sa vina in mijlocul lor. (...) rugaciunea calauzeste mintea si toate cele pe care le intelege mintea cu lumina lui Dumnezeu, conducand astfel omul la adevar”[67]. Despre importanta rugaciunii si despre nevoia de a se ruga vorbeste in repetate randuri Insusi Mantuitorul Hristos: „Privegheati si va rugati ca sa nu intrati in ispita” (Mt. 26, 41; Lc. 22, 40) , aratand prin pilde ca in orice clipa omul trebuie sa fie in stare de priveghere, de trezvie.

La randul sau, Sfantul Apostol Pavel ii indeamna pe crestinii din Tesalonic sa se roage neincetat (1 Tes. 5, 17) . Ne putem intreba daca indemnul Sfantului Pavel nu a fost cumva numai o metafora, o exprimare figurata. Aceasta deoarece, la prima vedere, nu se poate concepe ca cineva sa ajunga la o rugaciune permanenta. Intr-o perspectiva care imparte timpul si viata omului intr-un compartiment sacru si altul profan, apare de neinteles cum, in afara momentelor speciale dedicate rugaciunii (la biserica sau in anumite perioade ale zilei) ar mai fi loc pentru aceasta. Atunci insa cand intelegem viata crestina ca pe o intalnire cu Dumnezeu, ca pe o insetare dupa El, cel care se roaga se aseamana cu indragostitul ce se gandeste in orice clipa la iubita lui, avand-o totdeauna in mintea si in sufletul sau: fie ca merge pe strada, fie ca mananca, fie ca priveste cerul senin, fie ca asculta o melodie: „Cine iubeste pe Domnul, acela isi aduce aminte intotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naste rugaciunea”[68]. Pentru Paul Evdokimov, vocatia omului este una liturgica, si anume aceea de a-si darui intreaga viata lui Dumnezeu: „nu este suficient sa ai rugaciunea, trebuie sa devii, sa fii rugaciune, rugaciune intrupata. Nu este suficient sa ai clipe de slavire a lui Dumnezeu, trebuie ca intreaga viata, orice act, orice gest, pana si surasul chipului omenesc, sa devina cantec de lauda, ofranda, rugaciune. Sa dai nu ceea ce ai, ci ceea ce esti”[69]. La aceeasi realitate ne trimit si cuvintele Sfantului Apostol Pavel adresate romanilor: „Va indemn deci, fratilor, pentru indurarile lui Dumnezeu, sa infatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea voastra cea duhovniceasca” (Rm. 12, 1). La rugaciunea neincetata, potrivit Parintilor Bisericii, se ajunge prin ridicarea, oferirea fiecarui gand lui Dumnezeu. Astfel, primul gand venit in mintea omului, inainte de a fi transformat in fapta, trebuie inchinat lui Dumnezeu[70], cerand ajutorul Lui pentru orice moment al vietii. „Cel care se roaga lui Dumnezeu sa-i lumineze munca marturiseste ca nu se rusineaza de El in neamul acesta, ci Il primeste in viata sa. Un asemenea barbat – sau femeie – cauta ca toate faptele sale sa fie pline de suflarea Duhului Sfant si face sa se pogoare, in existenta sa, chiar Imparatia cerurilor. Intreaga sa viata devine o superba rugaciune de preaslavire a lui Dumnezeu. Iar cel care-si supune astfel viata Domnului, atat in camin, cat si la locul de munca, primeste negrait raspunsul dumnezeiesc, printr-o iluminare cu totul deosebita a existentei sale zilnice”[71]. Inchinand orice gand lui Dumnezeu, cerandu-I calauzirea in fiecare clipa, intreaga atmosfera a vietii cotidiene se umple de prezenta Lui, si faptele cele mai banale devin tot atatea prilejuri de intalnire cu Dumnezeu in rugaciune. Redam in continuare un fragment din jurnalul Sfantului Ioan de Kronstadt, in care acesta arata felul in care fiecare moment al vietii omului poate fi un motiv de rugaciune: „In toate si in tot timpul cauta sa te faci placut inaintea Domnului si cugeta la mantuirea sufletului tau de pacat si de diavol, si ca Domnul sa te ia sub ocrotirea Lui. Ridicandu-te din pat in zorii zilei, fa-ti semnul crucii si zi: In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, si apoi: Invredniceste-ma, Doamne, fara de pacat sa ma pazesc in aceasta zi si invata-ma sa fac voia Ta. In timp ce te speli, spune: Stropi-ma-vei cu isop si ma voi curati, spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma vei albi. Cand iti speli rufele, gandeste-te la curatia inimii si cere Domnului o inima curata: Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule! Daca ti-ai facut si imbraci haina noua, gandeste-te la innoirea duhului si zi: Duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele; (...) Gustand din dulceata painii, gandeste-te la dulceata painii celei adevarate ce da sufletului viata vesnica – Trupul si Sangele lui Iisus Hristos – si flamanzeste dupa aceasta paine – dorind sa te impartasesti cat mai des cu ea. Vrand sa-ti stingi setea cu apa, ceai sau orice alta bautura, gandeste-te la bautura cea adevarata care stinge setea sufletului infierbantat de patimi – preacuratul si de-viata-facatorul Sange al Mantuitorului. Odihnindu-te dupa osteneala zilei, gandeste-te la odihna cea vesnica, pregatita celor ce se lupta impotriva pacatului, impotriva duhurilor raului ce se afla sub ceruri, impotriva nedreptatii omenesti, a nestiintei si a ticalosiei. Daca te culci pentru somnul de noapte, gandeste-te la somnul cel de moarte care, mai devreme sau mai tarziu, va veni neabatut pentru fiecare din noi; (...) Intampinand ziua ce vine, gandeste-te la ziua cea vesnica si prealuminoasa – mai luminoasa decat cea mai insorita zi de pe pamant – ziua Imparatiei cerurilor, ce-i va bucura pe toti cei ce au bine-placut inaintea Domnului si s-au pocait din toata inima in fata Lui tot timpul acestei trecatoare vieti. Daca iesi in lume, gandeste-te la dreptatea celui ce umbla inaintea Domnului si zi: Calauzeste-mi pasii, Doamne, dupa cuvantul Tau si nu lasa vreo faradelege sa aiba stapanire asupra mea. Cand vrei sa faptuiesti ceva, incearca sa o faci cu gandul la Dumnezeu, Ziditorul tau, Care pe toate le-a facut prin nesfarsita Sa intelepciune, cu harul si cu atotputernicia Sa, si Care te-a zidit dupa chipul si asemanarea Lui”[72]. Importanta este starea de rugaciune, mentinerea in legatura stransa cu Dumnezeu; asa dupa cum arata Georgios Mantzaridis, Dumnezeu asculta intotdeauna rugaciunile omului si le implineste, chiar daca se poate intampla ca aceasta implinire sa nu corespunda de fiecare data cu dorinta omului[73].

9. Constientizarea prezentei lui Dumnezeu in fiecare moment al vietii

            Vorbind despre caile cunoasterii lui Dumnezeu, Parintele Profesor Dumitru Staniloae adauga celor doua cai deja cunoscute – cea a cunoasterii rationale si cea a cunoasterii apofatice – pe cea din imprejurarile concrete ale vietii: „Fiecare cunoaste pe Dumnezeu prin apelul   ce-l face Acesta la el, punandu-l in diferite imprejurari, in contact cu diferiti oameni care-i solicita implinirea unor indatoriri, care-i pun rabdarea la grele incercari. Fiecare Il cunoaste in mustrarile constiintei, in insuccesele mai trecatoare sau mai indelungate, in bolile proprii sau ale celor apropiati, ca urmari ale unor rele savarsite sau ca mijloace de desavarsire morala, de intarire spirituala, dar si in ajutorul ce-l primeste de la El in biruirea lor si a altor piedici si greutati ce-i stau in cale. E o cunoastere care ajuta la conducerea fiecarui om pe un drum propriu de desavarsire”[74]. Aceasta perspectiva este foarte importanta deoarece arata ca viata crestina autentica nu inseamna o simpla ascultare fata de poruncile unui Dumnezeu Care Se afla in afara spatiului concret al vietii, in afara istoriei; viata crestina inseamna un dialog si o intalnire permanente cu Dumnezeu. Ca realitate personala, Dumnezeu este, in acelasi timp, total transcendent si total imanent lumii si omului. Prin energiile sau lucrarile Sale necreate este prezent in profunzimile fiintei create. Aceeasi dragoste dumnezeiasca ce a adus la existenta din nimic lumea creata, ii poarta de grija permanent pentru a-si putea implini telul pentru care a fost creata. Fata de om, purtarea de grija a lui Dumnezeu ia forma dialogului constient, a relatiei. De aceea, inaintarea in cunoasterea si iubirea lui Dumnezeu se face prin orice eveniment, prilej, stare, traire din viata omului.

            Lipsa constientizarii prezentei lui Dumnezeu in viata cotidiana este traita de omul firesc, cel care isi duce existenta in cadrele limitate ale caderii, centrat pe sine, si care nu dispune de simtirile duhovnicesti pentru a realiza aceasta prezenta. Prin urmare, nu Dumnezeu este absent din lume si din viata omului, ci omul nu simte aceasta prezenta. De aceea, va exista intotdeauna o diferenta de perceptie a aceleiasi realitati: acolo unde un credincios vede lucrarea lui Dumnezeu, cel care nu crede nu vede decat realitati sau evenimente pur omenesti[75], asa dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: „Intr-un fel le inteleg eu (tainele credintei crestine, n.n.) si in alt fel cel necredincios. Aud eu ca Hristos a fost rastignit si indata ma minunez de iubirea Sa de oameni. Aude acela si crede ca este vorba de slabiciune. Aud eu ca S-a rob si ma minunez de grija Lui pentru noi. Aude celalalt si considera acest lucru necinste. Aud ca a murit si ma minunez de puterea Lui, deoarece, desi a murit, nu a fost tinut de moarte, ci a abolit moartea. Aude acela si iarasi se gandeste la slabiciune. Cand aude acela despre inviere, sustine ca este vorba de un mit, eu insa am primit dovezile si ma inchin iconomiei lui Dumnezeu. Aude acela de baie si se duce cu gandul numai la apa. Eu insa vad nu numai ceea ce se vede, ci si curatirea sufletului prin Duhul. Acela crede ca numai trupul meu s-a spalat, eu cred ca si sufletul devine curat si sfintit si ma gandesc la mormant, la inviere, la sfintire, la indreptare, la rascumparare, la infiere, la mostenire, la imparatia lui Dumnezeu, la darul Duhului. Deoarece nu judec cele vazute numai pe afara, ci cu ochii mintii”[76]. Sfanta Scriptura, Vietile sfintilor, Randuielile liturgice ale Bisericii dau marturie despre aceasta prezenta permanenta si personala a lui Dumnezeu in viata de zi cu zi a fiecaruia. Credinta Bisericii, marturia sfintilor nu au valoare cata vreme nu devin credinta si marturia fiecaruia[77]: „desi experientele sfintilor limpezesc pentru noi calea cunoasterii, nu ne pot comunica credinta cea vie daca o marturie personala nu tasneste din adancul vietii si al propriei noastre experiente. Hristos trebuie sa fie pentru tine ceea ce a fost pentru fiecare sfant”[78].

Fiecare om este o creatie unica a lui Dumnezeu: in intreaga vesnicie, nu a mai fost si nu va mai fi un altul identic, deoarece la Dumnezeu nu exista repetitie. Aceasta unicitate face ca si chemarea si relatia cu Dumnezeu sa fie unica, nerepetata: fiecare persoana umana isi are propria sa cale catre desavarsire. In capitolul 11 al Epistolei catre Evrei, Sfantul Apostol Pavel, vorbind despre credinta ca relatie directa a omului cu Dumnezeu, ca mod de fiintare ce angajeaza intreaga persoana umana, prezinta pe scurt vietile dreptilor Vechiului Testament, scotand in lumina dialogul continuu si viu pe care acestia l-au avut cu Dumnezeu. Fiecare din cei asupra carora se opreste Apostolul Pavel este un exemplu de credinta statornica. Ceea ce poate surprinde insa, este faptul ca toti acestia sunt grupati in doua categorii: primii sunt cei care, in planul istoric, omenesc (dupa criteriile sociale, obisnuite, am zice) au fost biruitori[79]; in schimb ceilalti, potrivit acelorasi criterii, au fost infranti si au putut trece in ochii multora drept slabi si neputinciosi[80]. Cu toate acestea, si unii si altii s-au invrednicit de aceeasi slava in fata lui Dumnezeu. Reiese de aici ca ceea ce este cu adevarat important pentru om este relatia lui cu Dumnezeu, intalnirea cu El, apropierea de El; caile prin care se realizeaza aceasta relatie cu Dumnezeu ocupa un loc secundar[81]. Acelasi Dumnezeu a fost alaturi de cei trei tineri in cuptorul Babilonului, pazindu-i nevatamati de puterea focului, si Acelasi Dumnezeu a fost impreuna cu Zaharia proorocul, care a fost ucis intre templu si altar (Mt. 23, 35). Pentru fiecare dintre ei a contat, inainte de toate, intalnirea cu Dumnezeu. Toti acestia au trait in viata lor, in cadrul istoric concret, prezenta lui Dumnezeu, motiv pentru care, fie in biruinta, fie in infrangere, au ramas statornici in credinta.

            Un exemplu al modului in care Dumnezeu este prezent in viata omului il poate oferi viata lui Avraam. Cand acesta era de 75 de ani, la chemarea lui Dumnezeu paraseste casa parinteasca si tara in care se nascuse si pleaca spre Canaan, „nestiind incotro merge” (Evr. 11, 8). Trebuie sa ne imaginam taria credintei lui care i-a dat puterea de a lasa totul in urma si de a pleca in necunoscut. Neavand inca nici un copil, Dumnezeu ii spune: „voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvanta, voi mari numele tau si vei fi izvor de binecuvantare” (Gen. 12, 2). Ajuns in Canaan, Avraam va locui in corturi, fara a lua in stapanire tara promisa. Anii trec, Avraam peregrineaza prin Egipt in timpul foametei, trecand prin felurite incercari, se intoarce in Canaan, insa fagaduintele lui Dumnezeu inca nu se implinesc. La un moment dat, Dumnezeu repeta promisiunile privind mostenirea pamantului Canaan si urmasii care i se vor naste. Avraam crede ca ceea ce i-a spus Dumnezeu se va implini, iar aceasta credinta i se va socoti ca dreptate[82] (Gen. 15, 6). La varsta de 86 de ani i se naste Ismael din Agar, slujnica Sarrei. Mai trec inca 14 ani, si, dupa intalnirea de la stejarul Mamvri cand Dumnezeu il viziteaza pe Avraam si ii promite din nou ca va avea un fiu, se naste Isaac, implinindu-se astfel fagaduinta rostita prima oara in urma cu 25 de ani. Un sfert de veac de asteptare, care insa nu a trecut zadarnic, ci in toata aceasta vreme a calatoriei prin viata a lui Avraam, acesta s-a apropiat tot mai mult de Dumnezeu si a sporit in credinta si in cunoasterea Lui. In intreaga Sfanta Scriptura sunt nenumarate exemple in care vedem cum, de-a lungul vietii lor, oamenii s-au aflat in legatura stransa cu Dumnezeu, evenimentele traite de acestia (fie de bucurie, fie de incercare) contribuind la cresterea si adancirea in aceasta legatura. Ne gandim, de pilda, la sluga lui Avraam trimisa de acesta pentru a-i aduce sotie fiului sau, Isaac, care, chemand ajutorul lui Dumnezeu, o descopera pe Rebeca. Intrucat Rebeca era stearpa, Isaac se va ruga lui Dumnezeu si rugaciunea lui va fi ascultata, astfel incat sotia sa va putea zamisli. Ana va naste pe Samuel in urma rugaciunii fierbinti catre Dumnezeu. Zaharia si Elisabeta vor naste pe Sfantul Ioan Botezatorul la capatul unei vieti de curatie si rugaciune, prin urmare, de dialog cu Dumnezeu, atunci cand, omeneste, era imposibil sa mai aiba copii. La fel, in urma rugaciunii, Ioachim si Ana vor dobandi, la o varsta inaintata, pe Fecioara Maria.

Istoria primelor comunitati crestine, redata in cartea Faptele Apostolilor, este o istorie in care la fiecare pas se simte prezenta si lucrarea lui Dumnezeu. Acelasi lucru l-am putea spune despre vietile sfintilor si despre randuielile slujbelor Bisericii unde ne intalnim cu o experienta directa, vie a relatiei cu Dumnezeu[83]. Pentru crestinul care constientizeaza prezenta lui Dumnezeu in viata sa de zi cu zi, in toate momentele de bucurie sau de intristare, orice act, orice fapta a sa vor izvori si se vor desfasura pe fondul relatiei cu Dumnezeu. Viata omului se umple de prezenta lui Dumnezeu, spatiul si timpul capata o alta dimensiune.

10. Trairea in Iisus Hristos ca statornicie in buna faptuire

            Dumnezeu, izvorul a toata bunatatea, imbratiseaza in iubire intreaga creatie: atat pe cei drepti cat si pe cei pacatosi[84]. La Dumnezeu nu exista schimbare sau „umbra de mutare”[85], in functie de starea de sfintenie sau de pacatosenie a omului. Nu se poate concepe ca Dumnezeu, la un moment dat, sa nu iubeasca pe cineva pentru ca este pacatos, pentru ca apoi, dupa ce acesta si-a schimbat viata, Dumnezeu sa se schimbe la randul Lui si sa-l iubeasca. Asa cum am vazut la inceputul capitolului, schimbarea este o dimensiune proprie creaturii; datorita acesteia, omul are sansa de a inainta de la existenta la buna existenta, dupa cum, atunci cand se foloseste rau de libertate orientandu-se in afara lui Dumnezeu, va inainta in rau.

Sfintii Parinti spun ca iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos intrece iubirea celui mai mare sfant pentru Dumnezeu. Fiecare om este iubit de Dumnezeu la nivel maxim, pentru fiecare om exista chemarea la comuniune cu El, si Dumnezeu asteapta cu dorul unui tata iubitor raspunsul fiecaruia, insotindu-l cu dragostea Sa, nu numai atunci cand urmeaza voia Lui, ci chiar si in toate caile risipirii si ale pierderii. Acest mod de a fi al lui Dumnezeu, pururea iubitor chiar si atunci cand omul Il neaga si Il respinge, este de neinteles pentru logica pur omeneasca. Este motivul pentru care Parintii Bisericii numesc „nebuna” iubirea lui Dumnezeu. Pentru omul obisnuit, logica fireasca este cea care, in cel mai fericit caz, ramane in limitele legii talionului: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, „iti dau daca imi dai”. Aceasta logica se rasfrange asupra intregului mod de a fi al omului. Aproape ca nici nu mai intra in discutie evidenta de a raspunde celuilalt potrivit cu atitudinea aceluia: daca cel de langa mine imi face bine, daca ma iubeste, ii voi raspunde si eu in acelasi fel: ii voi face bine si il voi iubi; daca acela imi e potrivnic sau a incetat sa-mi mai faca bine, atunci si eu imi schimb comportamentul meu fata de el si ii raspund pe masura. Aceasta atitudine, de a face bine celui ce iti face bine si de a raspunde cu rau celui ce iti face rau, a fost descrisa de Mantuitorul Iisus Hristos ca fiind nedesavarsita, proprie neamurilor, iar nu fiilor Imparatiei: „...daca iubiti pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru? Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si neamurile acelasi lucru?” (Mt. 5, 46-47)[86]. Pentru fiii Imparatiei, model de faptuire, de fiintare este Dumnezeu: „Fiti dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este” (Mt. 4, 48) .

            A face bine celui ce iti face bine si a raspunde cu rau celui care iti face rau dovedeste o stare de nelibertate a omului. Acesta nu este liber deoarece, in faptuirea lui il are ca reper pe celalalt si in functie de cum se comporta acela se va comporta si el: faptele nu vor izvori din adancul fiintei sale, ci vor fi determinate de celalalt. De aici o stare de nestatornicie in sentimente, in traire, in atitudine, motiv pentru care nici trairile pozitive nu sunt profunde, de vreme ce se pot schimba in clipa in care celalalt va deveni altul. Pe langa aceasta nestatornicie, adancul omului va fi intotdeauna tulburat atunci cand este stapanit de ura, deoarece oricat de mare ar fi razbunarea, oricat de mult va incerca sa rasplateasca raului cu rau, tot nu va reusi sa stinga din suflet focul urii. Rezultatul va fi unul singur: va contribui la perpetuarea raului, va inmulti ura. Singura solutie este cea care priveste vindecarea: in lantul raului, al urii si al razbunarii, cineva pune capat acestora printr-o alta atitudine, si anume, aceea de a fi asemenea lui Dumnezeu, savarsind intotdeauna binele, indiferent de lumea exterioara. In momentul in care va suferi un rau din partea cuiva, nu-i va raspunde acestuia in acelasi mod, perpetuand astfel raul in jurul sau, ci se va comporta (sau se va stradui sa se comporte) ca si Dumnezeu. Aceasta atitudine este tamaduitoare pentru cel care sufera raul din partea celuilalt si, chiar daca nu va reusi niciodata prin viata si faptele sale sa determine o schimbare si in celalalt, va trai bucuria de a fi in fiecare clipa dupa asemanarea lui Dumnezeu[87]. Pentru cel care traieste viata in Iisus Hristos, pentru cel care tinde continuu spre Dumnezeu ajunge sa se asemene Acestuia in atitudinea fata de ceilalti semeni ai sai. Va creste in statornicia faptuirii binelui nu numai catre cei care il iubesc si ii sunt binevoitori, ci si fata de cei care nu-l iubesc si nu ii doresc binele. Aici este depasirea legii pe care o aduce Mantuitorul Iisus Hristos: omul devine asemenea unui soare care imbratiseaza cu caldura dragostei intreaga realitate din jurul sau. Iubirea dusmanilor este limita care trebuie depasita in calea asemanarii cu Dumnezeu: „Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri” (Mt. 5, 44-45; Lc. 6, 27; 35).

            In viata duhovniceasca dragostea nu poate fi limitata la anumite persoane, considerate demne de a fi iubite, in vreme ce altele raman in afara iubirii. Dragostea, ori cuprinde intreaga lume, ori nu exista cu adevarat si este neautentica. Dificultatea apare atunci cand se incearca iubirea dusmanilor, lucru imposibil din punct de vedere uman; cineva poate fi politicos cu dusmanul sau, poate sa nu ii raspunda cu rau, insa in suflet va ramane intotdeauna o urma, daca nu de ura, cel putin de iritare, de neacceptare a celuilalt. Adevarata iubire fata de dusman – ca de altfel orice alta fapta buna – nu se poate realiza decat daca faptuitorul are el insusi dragostea lui Hristos, daca dragostea lui se adapa din dragostea lui Dumnezeu. Prin urmare, numai faptuind impreuna cu Dumnezeu, ajutat de harul lui, omul ajunge la o fiintare autentica.

            Vorbind despre statornicia in buna faptuire pe fondul inaintarii in dialogul si comuniunea cu Dumnezeu, am putea desprinde urmatoarele idei:

            a. Buna fiintare nu se va limita la momentele in care omul are in proximitatea sa vreun semen de-al sau, cand este vazut de oameni (situatie care, de multe ori, este cautata in starile fariseice); chiar si atunci cand nici un om nu il vede, el va fi consecvent, constant in buna faptuire, constient de faptul ca, nu la oameni trebuie sa se raporteze, ci la Dumnezeu, Care este pretutindenea si totdeauna prezent. In felul acesta, nu se va manifesta duplicitar, intr-un anumit mod cand este in lume si in alt mod cand nu este vazut de nici un om, in intimitatea sa: faptuirea lui va tinde in fiecare clipa spre asemanarea cu modul de a fi al lui Dumnezeu[88]. Credem ca aceeasi realitate o vizeaza si indemnul Sfantului Apostol Pavel catre slugile – sclavii care erau atat de numerosi in vremea sa: „Slugilor, ascultati de stapanii vostri cei dupa trup, cu frica si cu cutremur, intru curatia inimii voastre, ca si de Iisus Hristos, nu slujind numai cand sunt cu ochii pe voi, ca cei ce cauta sa placa oamenilor, ci ca slugile lui Hristos, facand din suflet voia lui Dumnezeu, slujind cu bunavointa, ca si Domnului si nu ca oamenilor, stiind fiecare, fie rob, fie de sine stapan, ca faptele bune pe care le va face, pe acelea le va lua de plata de la Domnul” (Efes. 6, 5-8). Dupa cum se poate vedea din textul citat, sclavii crestini sunt sfatuiti sa indeplineasca poruncile stapanilor lor avand constiinta ca nu oamenilor se supun, ci lui Dumnezeu, si sa munceasca constiincios nu numai atunci cand sunt vazuti, ci in toata vremea. Raportarea continua a oricarei fapte, atitudini, stari la Dumnezeu tine de ethosul crestin. De altfel, si in alte situatii, Sfantul Pavel ridica fapta omeneasca la masura lui Hristos, a lui Dumnezeu. In relatiile dintre soti, va indemna pe femei sa se supuna barbatilor „ca Domnului”, iar pe barbati sa-si iubeasca femeile „dupa cum si Hristos a iubit Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea” (Efes. 5, 22; 25). Ajungand la aceasta intelegere, intreaga realitate va fi privita cu alti ochi.

            b. Nici o fapta nu este buna prin sine si nu are valoare daca nu este raportata constant la Dumnezeu. „Faptele bune, in invatatura ortodoxa, nu sunt un mijloc prin care noi ne desavarsim si ajungem eo ipso la fericire prin noi insine, fara Dumnezeu. Dumnezeu ramane mereu Domnul si Stapanul vietii noastre; din ascultare de El facem tot ceea ce facem. Precum lui Dumnezeu ii gresim totdeauna cand gresim (Ps. 50), Lui ii inchinam orice fapta buna a noastra”[89]. Buna faptuire trebuie sa fie mereu alimentata de harul dumnezeiesc, prin urmare, trebuie ca omul sa staruie in relatia cu Dumnezeu, de unde primeste puterea de a savarsi binele[90]. Ruperea legaturii cu Dumnezeu face ca fapta buna sa isi piarda valoarea: „Dreptul, daca se va abate de la dreptatea sa si se va purta cu nedreptate si va face toate acele ticalosii pe care le face nelegiuitul, va fi el oare viu? Toate faptele lui bune, pe care le va fi facut, nu se vor pomeni, ci pentru nelegiuirea sa, pe care va fi facut-o, si pentru pacatele sale pe care le-a savarsit, va muri” (Iez. 18, 24)[91].

11. Dimensiuni sociale ale vietii spirituale ortodoxe: cateva exemple

            In randurile care urmeaza vom incerca o descriere a modului in care se reflecta in cadrul concret al vietii faptuirea celui care traieste in Iisus Hristos, pentru a vedea daca relatia omului cu Dumnezeu si perspectiva innoirii ontologice a persoanei umane aduc ceva specific in intalnirea cu realitatea inconjuratoare. In analiza noastra ne vom limita asupra vietii de familie si a muncii, lasand de o parte celelalte contexte fata de care se cere o atitudine, prin urmare un mod de a faptui din partea omului, din mai multe motive:

 a. Majoritatea scrierilor duhovnicesti se opresc la monahism, descriind in detaliu urcusul pe care trebuie sa-l intreprinda calugarul pentru a se mantui. Aceasta situatie se explica prin aceea ca autorii scrierilor ascetice au fost in cea mai mare parte monahi si era firesc sa se adreseze, la randul lor, monahilor[92].

b. Se observa astazi ca familia trece printr-o mare criza: tot mai multi tineri refuza sa se angajeze pe aceasta cale, preferand o viata lejera, lipsita de responsabilitati, divortul castiga, la randul lui, tot mai mult teren. Acestea cer o mai atenta aplecare asupra ceea ce inseamna familia, iar aici marturia crestina poate oferi un raspuns.

c. Munca ocupa pentru omul zilelor noastre o treime (uneori si mai mult) dintr-o zi, solicitand din partea acestuia o dedicare tot mai mare, uneori chiar in defavoarea vietii sale personale. Aceasta realitate cere, de asemenea, o analiza mai atenta si un raspuns teologic.

13. Casatoria – cale spre sfintenie[93]

            Viata omului este un drum spre Dumnezeu, este – sau ar trebui sa fie – un continuu raspuns la chemarea pe care Dumnezeu ne-o adreseaza. Chemarea este aceeasi pentru toti: de a ajunge „partasi dumnezeiestii firi” (2 Petru 1, 4), de a ne impartasi de viata dumnezeiasca. Daca telul acestei chemari este unul singur, ea este adresata intr-un mod cu totul unic fiecarui om. Aceasta deoarece fiecare persoana umana este unica, reprezentand o lume cu totul noua, care nu a mai fost si nici nu va mai fi in intreg universul. De aceea, viata fiecaruia se poate desfasura in conditii, stari, date diferite; ceea ce conteaza insa este ca dincolo de toate aceste cadre particulare, diferite, sa se realizeze apropierea si unirea cu Dumnezeu. Dintre caile pe care omul se poate apropia de Dumnezeu, cele mai importante sunt monahismul si casatoria[94]. A existat si exista inca tendinta de a opune cele doua cai si, de cele mai multe ori, de a socoti monahismul ca fiind superior casatoriei[95]. Asa cum subliniaza Paul Evdokimov, pentru traditia rasariteana nu s-a pus niciodata problema unei concurente intre monahism si casatorie; amandoua au fost privite in egala masura drept cai prin care omul isi poate castiga mantuirea. Aceasta deoarece „Rasaritul n-a facut niciodata distinctia intre preceptele si sfaturile Evangheliei. Toata Evanghelia se adreseaza tuturor, fiecare in propria-i stare fiind chemat la absolutul Evangheliei; este deci inutil sa stabilesti intaietatea unei stari sau a celeilalte”[96].

            Monahismul ramane calea exceptionala, destinata unui numar restrans de credinciosi. Aceasta a aratat-o Insusi Mantuitorul cand a spus ca „nu toti pricep cuvantul acesta, ci aceia carora le este dat” (Mt. 19, 11). Am putea spune ca este o cale mai aspra intrucat presupune o renuntare la tot. Daca ne gandim la ascetii care lasau pentru totdeauna lumea si mergeau in pustie fara sa ia cu ei nimic, iar acolo, in afara unor lucruri de stricta necesitate, erau numai ei singuri si Dumnezeu, ne putem da seama cat de mare era renuntarea si cat de eroica vietuirea. Aceasta deoarece omul cu greu poate duce o viata in singuratate si lipsit de toate. Daca insa aceasta cale este traita la inaltimea ei, se dovedeste a fi mai usoara in apropierea de Dumnezeu, tocmai pentru ca intre calugar si Dumnezeu nu mai exista grijile zilnice pe care le cunoaste viata de familie.

            Casatoria este calea comuna, destinata majoritatii oamenilor, insa, fiind comuna nu inseamna ca ar fi mai putin sublima. Ea cunoaste la randul sau greutati si incercari (desigur, de alta natura decat cele ale monahismului), dar si bucurii, de pilda, aceea de a nu fi singur pe drumul acestei vieti: „Casatoria e experienta unei lupte duhovnicesti in doi. Ai bunaoara sansa de a nu fi singur atunci cand, lovit, cazi: cel de langa tine e aproape si te ajuta sa te ridici. Prin cel de langa tine iti cunosti semenul, in el inveti sa distingi icoana lui Hristos si sa lucrezi astfel incat iubirea de aproape sa fie asemenea iubirii de tine insuti”[97].

            Asadar, atat monahismul, cat si casatoria, fiecare cu incercarile si bucuriile specifice, sunt importante: „sfintenia monahala si sfintenia conjugala sunt cei doi versanti ai Taborului; culmea si a unuia si a celuilalt este Duhul Sfant. Cei ce ating varful prin una sau prin alte dintre cele doua cai intra in odihna lui Dumnezeu, in bucuria Domnului si aici, ambele cai, contradictorii pentru ratiunea umana, se afla interior unite, tainic identice”[98]

14. Criza familiei astazi

            Daca ne oprim asupra familiei din zilele noastre, constatam impasul in care se afla aceasta[99]. Foarte putini sunt aceia care ajung sa se mai intemeieze o familie, multi dintre tineri preferand o viata dezordonata, fara asumarea vreunei responsabilitati in raport cu cel iubit, care ajunge sa fie schimbat destul de des. Chiar si atunci cand cineva se opreste pentru mai mult timp asupra unei persoane pe care o iubeste, prefera sa traiasca impreuna cu aceea in afara casatoriei intr-o relatie de concubinaj, motivand ca nu actul oficial este cel care ofera tarie si stabilitate iubirii lor. Aceasta forma de convietuire a doi tineri care afirma ca se iubesc, dar care nu doresc sa primeasca Taina Casatoriei, castiga tot mai mult teren in spatiile societare in care domneste mentalitatea occidentala[100], fiind considerata chiar o expresie a unui mod viata eliberat de norme si restrictii. Ca argument pentru o astfel de atitudine de evitare sau de respingere a casatoriei este invocata de cele mai multe ori situatia economica (lipsa unei locuinte, salariile mici, somajul); daca pentru spatiul romanesc, de exemplu, acest argument ar putea avea greutate, atunci cand privim spre tarile cu inalt standard economic unde nivelul de viata este ridicat, ne dam seama ca originea acestei atitudini trebuie cautata mult mai adanc. Divortul, o alta provocare a familiei din zilele noastre, ajunge sa fie privit ca ceva absolut normal, devenind o moda a timpului. Sotii se despart pentru cele mai neinsemnate motive, fara regret pentru ceea ce au cladit pana atunci, pentru ca apoi, destul de repede, sa-si caute implinirea intr-o alta casatorie.

Teologul Christos Yannaras vede cauzele crizei prin care trece familia astazi, pe de o parte, in modul de viata modern, care este individualist, iar pe de alta parte, in lipsa de intelegere si ignoranta aproape totala a celor care ajung sa se impartaseasca de Taina Casatoriei.  „Este clar ca modul de viata impus noua in cadrul civilizatiei tehnologice autonome si al societatii de consum submineaza (de nu cumva o exclude radical) institutia casatoriei. Iar aceasta fiindca, oricum, respectivul mod de viata este individualist: el pare a nimici posibilitatile de depasire si de relatie personala. In cadrul lui, relatia fidelitatii fata de legatura conjugala este prezentat pretutindeni ca o necesitate naturala de libertate, ca o eliberare de supunerea la conventie si rutina, ca o deschidere catre viata, care e o aventura nesfarsita de depasire a formelor”[101]. Societatea de consum, in care totul este apreciat in masura in care aduce un profit, iar omului i se propune totdeauna modelul invingatorului, al celui care este cel mai bun, modeleaza dupa acelasi tipar si relatiile interumane[102], deci si pe cele din cadrul familiei. Fara a mai fi vorba de daruire, de iesire iubitoare in intampinarea celuilalt, relatiile dintre soti devin concurentiale, fiecare din cei doi socotind ca este mai important decat celalalt si ca lui i se cuvine totul. Asezand accentul pe a primi si nu pe a darui, oricat de mult i s-ar oferi cuiva, acesta nu va ajunge la implinire si nu va cunoaste bucuria. De aceea, este posibil ca doi soti sa petreaca o viata intreaga impreuna si, cu toate acestea, sa nu ajunga niciodata la o cunoastere reala intre ei, ci sa ramana niste straini. De altfel, asa cum arata Erich Fromm, pentru omul zilelor noastre, casatoria este privita ca o echipa care trebuie sa functioneze bine, fara a se pune catusi de putin problema cunoasterii reale si a iubirii celuilalt, totul reducandu-se la niste acte exterioare, formale: „astfel, consilierul matrimonial ne spune ca sotul trebuie sa-si inteleaga sotia si sa o ajute. Trebuie sa laude rochia ei noua sau mancarea pe care a gatit-o. Ea, in schimb, trebuie sa fie intelegatoare atunci cand el vine acasa obosit si nervos, trebuie sa-l asculte cu atentie cand vorbeste de necazurile lui in afaceri, nu trebuie sa fie suparata, ci intelegatoare atunci cand el uita ziua ei e nastere. Toata relatia aceasta se rezuma la relatia bine pusa la punct intre doua persoane ce-si raman straine toata viata (...), care se trateaza una pe alta curtenitor, fiecare incercand sa-l faca pe celalalt sa se simta bine”[103].

S-au scris foarte multe carti menite sa rezolve problemele din cadrul cuplului[104]. Toate sfaturile pe care le cuprind insa acestea nu isi ating scopul, de vreme ce se limiteaza la niste atitudini pur omenesti si, de cele mai multe ori, formale. Cata vreme omul ramane stapanit de egoismul sau, orice incercare a lui de a construi o relatie reala cu partenerul sau de viata nu va avea sorti de izbanda; va ramane intotdeauna o limita pe care nu o va putea depasi pentru a atinge iubirea adevarata: „...piedica cea mai mare si continua in calea inaintarii spre dragoste este egoismul. Pana nu omori egoismul, nu poti avea dragoste adevarata, pura si deplina fata de nimeni. (...) Cine se iubeste pe sine, cine e plin de parerea de sine, cine se socoteste pe sine ca realitatea cea mai de seama, nu poate iubi pe altii”[105]. Or, singura cale de depasire a egoismului este cea a ascezei (cladita pe fondul dialogului personal, direct cu Dumnezeu), in care omul, ajutat de har lucreaza necontenit la curatirea de patimi si la cresterea in asemanarea cu Dumnezeu. Ajunsi in acest punct, ne dam seama ca poate motivul cel mai profund al crizei prin care trece familia astazi – fie ca este vorba de divort sau de respingerea acesteia – provine din indepartarea omului de Dumnezeu, din cladirea unei vieti pe baze antropocentrice, autonome.

15. Intalnirea cu Iisus Hristos in viata de familie. Pregatirea pentru casatorie, un drum catre Dumnezeu

            Se poate observa ca astazi, tinerii care ajung in fata altarului pentru a primi Taina Casatoriei, de cele mai multe ori, se prezinta fara nici o pregatire: nu cunosc nici semnificatia slujbei care se savarseste si nu au nici constiinta ca momentul acela le aduce ceva nou, ceva deosebit. Taina este privita ca un eveniment ca oricare altul, care trebuie trait deoarece tine de un obicei vechi si uneori chiar frumos, fata de care insa nu se simte nevoia unei pregatiri speciale. Aceasta este, de altfel, atitudinea obisnuita a omului zilelor noastre fata de orice il inconjoara, inclusiv fata de iubire. El nu mai simte nevoia unei minime pregatiri pentru intalnirea cu cineva, motiv pentru care distanta dintre a dori ceva si a obtine ceea ce doreste, a intra in posesia acelui lucru este foarte mica, manifestandu-se o mare graba in realizarea oricarei dorinte[106]. Aceeasi graba o descoperim si atunci cand este vorba de iubire. In cea mai mare parte, oamenii nu-si pun problema ca ar avea ceva de invatat in privinta iubirii; fiecare crede ca iubirea este un lucru cunoscut, cu care se naste, prin urmare, stie ce este iubirea. Singura problema este aceea a intalnirii persoanei potrivite care sa-l iubeasca, pentru ca apoi, la randul sau, sa iubeasca. „Atitudinea aceasta care sustine ca nimic nu ar fi mai simplu decat sa iubesti a continuat sa fie ideea prevalenta despre iubire, in ciuda coplesitoarei evidente a contrariului. Poate ca nici nu mai exista pe lume vreo activitate, vreo intreprindere umana, care sa fie inceputa cu atat de enorme sperante si asteptari si care sa duca totusi, cu atata regularitate, la esecuri”[107]. Cand doi tineri se indragostesc unul de altul si cred in iubirea lor – de cele mai multe ori, luand indragostirea drept iubire[108] – isi unesc destinele, plecand in viata impreuna. Totusi, lipsa de pregatire pentru intalnirea cu celalalt, necontemplarea tainei acestuia, ca si grijile coplesitoare ale vietii duc destul de repede la deziluzii si neimpliniri.

            Daca privim indeaproape viata Bisericii – in special cea de la inceputurile acesteia – observam accentul mare pus pe pregatirea credinciosilor, pe instruirea lor, pe trezirea dorintei de a se intalni cu Dumnezeu, de a intra in relatie cu El, de a se impartasi de harul Lui pentru a putea duce o viata noua in Iisus Hristos. De exemplu, cei care primeau Botezul – taina mortii si invierii impreuna cu Iisus Hristos – nu o faceau in ignoranta si nepasare. In perioada in care erau catehumeni (de la un an la trei ani), erau instruiti si, mai mult decat atat, incepeau deja sa lucreze fapte bune pentru a se apropia tot mai mult si pentru a intelege cat mai bine viata cea noua pe care aveau a o primi odata cu Botezul. Desigur, viata cea noua nu o castigau prin intreaga aceasta pregatire, ea fiind un dar absolut gratuit al lui Dumnezeu; totusi, pregatirea avea menirea de a trezi tot mai mult dorinta pentru acea viata si pentru a-i face cat mai vrednici de primirea ei[109]. Aceasta o arata si „Didahia sau Invatatura celor 12 apostoli”, care spune: „inainte de botez sa posteasca cel ce boteaza si cel botezat si altii cativa, daca pot. Porunceste insa ca cel ce are sa se boteze sa posteasca o zi sau doua inainte”[110]. Ceea ce apare interesant in acest text este faptul ca nu numai cel ce urma a primi Botezul era indemnat sa se pregateasca, ci si savarsitorul si altii care doreau, deci taina nu putea fi primita oricum[111].

            In teologia romaneasca recenta, au scris despre pregatirea pentru casatorie Parintele Profesor Constantin Mihoc[112] si Parintele Profesor Ilie Moldovan[113]. Parintele Vasile Mihoc, plecand de la Cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur despre cresterea copiilor[114], se limiteaza la descrierea contributiei parintilor pentru educatia tinerilor in vederea casatoriei. Este un aspect deosebit de important, intrucat de modul in care sunt crescuti copiii depinde foarte mult intreaga lor evolutie ulterioara (avem in vedere, in special, pe cea spirituala, duhovniceasca): nu atat sfaturile, invataturile, indemnurile parintilor au inraurire asupra personalitatii copiilor, cat mai ales exemplul vietii, intreaga atmosfera pe care acestia o creeaza in jurul lor si care, de cele mai multe ori, nici nu se exprima in cuvinte. Totusi, desi importanta, educatia realizata de parinti nu este nici singura, nici de neinlocuit: in cele din urma, adevarata formare a unui om se realizeaza de catre fiecare in lupta sa cu sine insusi. De aceea, in randurile care urmeaza nu ne vom opri asupra contributiei pe care parintii o aduc la pregatirea tinerilor pentru casatorie.

 Parintele Profesor Ilie Moldovan subliniaza ca „pregatirea pentru Taina Casatoriei constituie un capitol special de formare spirituala crestina”[115], care urmareste desavarsirea firii umane in Iisus Hristos[116]. Modul concret de realizare a acestei pregatiri este vazut in pastrarea castitatii si in realizarea unei bune educatii: o viata activa, informare si formare intelectuala, disciplinarea imaginatiei, lupta impotriva mimetismului varstei etc.[117] Intrucat de multe ori, cel obisnuit cu un mod de viata autonom ar putea vedea intreg acest proces de pregatire ca tinand exclusiv de om, in lucrarea de fata nu ne vom opri asupra necesitatii dobandirii de cunostinte legate de viata de familie sau asupra educatiei – atat din partea parintilor, cat si din partea tinerilor insisi – elemente necesare, dar insuficiente pentru construirea unei relatii autentice intre cei doi soti, atunci cand se ramane numai la acestea sau cand sunt privite in ele insele[118]. Ceea ce ne intereseaza este modul in care omul se pregateste duhovniceste in vederea intalnirii cu celalalt si pentru casatorie. Este acea pregatire neglijata de majoritatea celor care cerceteaza viata de familie, tocmai pentru ca Il exclud pe Dumnezeu din acest cadru.

            Pregatirea pleaca intotdeauna de la persoana proprie, care cauta rezolvarea problemelor sale, nu in factorii exteriori, ci in sine insasi[119]. Cu alte cuvinte, aceasta inseamna ca omul porneste in cautarea lui Dumnezeu pe calea curatirii de patimi: o viata de asceza si de participare la tainele Bisericii. Asupra acestui proces de curatire am staruit in capitolul al treilea si in prima parte a prezentului capitol. Retinem insa ca viata de asceza, inteleasa ca o golire continua de sine, de orgoliul si egoismul propriu, lasandu-se in acelasi timp cuprins si patruns permanent de viata lui Hristos, este cea care il apropie tot mai mult pe om de Dumnezeu, este un continuu dialog cu Acesta, pe fondul caruia omul se intareste si creste in viata duhovniceasca[120]. Asceza este intoarcerea continua catre Dumnezeu, este „efortul – nu unul voluntarist, ci un fel de lasare in voia harului, de atentie fara tensiune – de a smulge mastile impregnate pe fata noastra, personajele nevrotice care ne uzurpa vocatia personala, intr-un cuvant, efortul de a ne lepada pieile moarte si a lasa sa urce in noi, in credinta si smerenie, viata lui Hristos-inviat, adica suflarea Duhului”[121]. Pe fondul acestui proces permanent de innoire, gandurile omului, vorbele lui si faptele lui poarta pecetea prezentei lui Dumnezeu. Intreaga lui viata se impleteste cu viata dumnezeiasca, prin urmare, nici un act de-al sau si nici un eveniment trait nu mai sunt autonome, ci totul tinde sa devina o impreuna-lucrare cu Dumnezeu. In felul acesta, cel aflat pe calea ascezei va cauta de fiecare data implinirea voii lui Dumnezeu, si nu a voii sale, care de multe ori cand este lipsita de ajutorul lui Dumnezeu alege gresit. Mai mult, cata vreme omul este stapanit de patimi, privirea semenilor va fi una patimasa, ceea ce va face ca si alegerea pe care o va face in vederea casatoriei sa poarte amprenta vietuirii sale[122].

            Un rol deosebit de important in intreg acest proces il are rugaciunea prin care este  ceruta calauzirea lui Dumnezeu si descoperirea celui sau celei care urmeaza sa-i devina sot sau sotie[123]. Sfanta Scriptura si vietile sfintilor dau marturie in acest sens. De exemplu, atunci cand Eliazar, sluga patriarhului Avraam, este trimis de acesta pentru a-i aduce sotie fiului sau, Isaac, in urma rugaciunii, Dumnezeu i-o descopera pe Rebeca. Tot ca urmare a rugaciunii, Sara, fiica lui Raguel, se va casatori cu Tobie[124].

            Cel care doreste sa se casatoreasca traieste o perioada de asteptare si cautare, care va fi un prilej de apropiere mai mare de Dumnezeu, mai ales atunci cand anii trec, iar dorinta acestuia de a intemeia o familie nu se implineste. Legat de acest aspect, un duhovnic al zilelor noastre indemna pe fiii sai si fiicele sale duhovnicesti, care odata cu inaintarea in varsta constatau ca nu intalnesc persoana cu care sa se casatoreasca, sa priveasca aceasta perioada ca pe o sansa daruita de Dumnezeu pentru a se cerceta mai bine pe sine pentru a vedea ce anume le lipseste si pentru a se curati de patimi. Cu alte cuvinte, inainte ca Dumnezeu sa-i daruiasca pe cel sau cea alaturi de care sa intemeieze o familie, ii acorda posibilitatea de a se pregati cat mai bine pentru primirea acestui dar.

            Prin intreaga aceasta perioada de pregatire – care inseamna, in fond, o inaintare spre unirea cu Dumnezeu – omul invata sa descopere taina persoanei umane, sa-l vada pe celalalt asa cum Dumnezeu il vede, adica nepatimas, nu ca pe un obiect de la care se asteapta numai satisfacerea propriilor dorinte. Aceasta privire si percepere a tainei celuilalt este totodata foarte strans legata de Dumnezeu, este o deschidere catre Dumnezeu de unde si primeste puterea de a se manifesta ca atare: intreaga realitate (deci si omul, semenul sau) nu mai este opaca, limitata, finita, ci prin ea se vede Dumnezeu sau Dumnezeu este Cel care o lumineaza astfel incat are sansa de a primi totdeauna un suflu de prospetime, de nou, de irepetabil[125].

            Desigur, fiecare om isi are drumul vietii lui: Dumnezeu poarta cu fiecare un dialog absolut unic. Toate momentele de incercare, de cumpana, de asteptare – care pentru cineva ar putea parea numai infrangeri si neimpliniri – sunt tot atatea prilejuri prin care omul se poate apropia tot mai mult de Dumnezeu. Intreg acest proces de curatire de patimi si de inaintare catre Dumnezeu, va face ca atunci cand va fi intalnit pe viitorul sot sa existe incredintarea ca acesta este un dar al lui Dumnezeu. In felul acesta, intalnirea sotului sau sotiei nu va mai fi pusa pe seama intamplarii sau a calitatilor personale, ci va fi privita ca o lucrare a lui Dumnezeu; de asemenea, avand constiinta ca cel care va fi sot este un dar al lui Dumnezeu, atitudinea fata de el va fi cu totul diferita comparativ cu situatiile in care intalnirea este pusa pe seama intamplarii sau a intelepciunii proprii: acest dar va fi pretuit intrucat a fost dorit si asteptat, va fi privit cu ochii recunostintei si ai bucuriei, intrucat Dumnezeu i-a daruit acestuia o persoana fata de care sa poarte de grija si alaturi de care sa lucreze la mantuire.

16. Taina Casatoriei – Taina unitatii in Iisus Hristos

            S-ar putea ridica intrebarea: de ce o taina pentru insotirea barbatului cu femeia? Ce poate aduce in plus aceasta taina de vreme ce exista iubirea dintre cei doi? Cu toate ca majoritatea celor care ajung la casatorie au convingerea ca iubirea lor este totala si nepieritoare, realitatea dovedeste insa ca, limitata la puterile omenesti, iubirea dintre soti are prea putine sanse de a rezista si de a ajunge la implinire. „Nimic nu rezista melancolicelor gheare ale timpului, care schimba trasaturile iubitei si pune la grea incercare prospetimea primei dimineti si a inspiratiei initiale. Lupta redutabila impotriva duratei si repetitia mortificatoare sunt incercarile la care fiinta umana isi dovedeste cel mai mult vulnerabilitatea. Prozaicul vietii o fac sa coboare in infernul plictiselii”[126]. Rutina de zi cu zi, neputintele celuilalt si orgoliul propriu macina treptat temelia casniciei si duc la secatuirea iubirii. Chiar si atunci cand cei doi se incred in armonia lor – intelectuala sau fizica – pot constata ca dupa un timp relatia dintre ei „va imbatrani, se va scleroza si va muri odata cu módele si cu framantarile lumesti”[127]. Aceasta neputinta omeneasca este dovada ca fara ajutorul lui Dumnezeu nimic din ceea ce faptuieste omul nu are sansa de a dainui. Relatia definitorie, esentiala a omului este cea pe care o are cu Dumnezeu: daca aceasta exista, atunci intreaga lui viata capata noi valente. Prin urmare, pentru a realiza in mod deplin unitatea dintre soti, pentru a pastra iubirea si pentru a creste in iubire unul fata de altul, cei doi au nevoie de prezenta lui Dumnezeu in mijlocul lor. Aici intervine rolul Tainei Cununiei, prin care mirii primesc harul lui Dumnezeu pentru a putea merge impreuna pe calea mantuirii. Prin intreaga randuiala slujbei Cununiei mirii sunt ancorati in atmosfera vietii Bisericii. Am putea remarca trei directii ale Tainei: prima priveste spre trecut, a doua are in vedere momentul prezent, iar a treia se indreapta spre viitor.

            Sfanta Taina a Nuntii cuprinde numeroase momente in care atentia ne este indreptata spre trecut: este rememorata istoria cuplurilor de sfinti, de la inceputul lumii pana la venirea lui Hristos, Cel care a refacut si sfintit unirea dintre barbat si femeie. Aici aflam motivul pentru care Dumnezeu a creat polaritatea barbat – femeie, si nu in mod simplu o umanitate de un singur gen: este amintita crearea lui Adam si crearea Evei din coasta lui Adam, ca raspuns le nevoia de comuniune a acestuia[128]. Aceeasi nevoie ontologica de comuniune face ca si astazi un barbat si o femeie sa caute unitatea dintre ei, intemeind o familie. De aceea, asa cum spune Parintele Dumitru Staniloae, casatoria nu este un simplu remediu impotriva poftelor si nici nu are ca principal scop nasterea de prunci[129], ci este „un mijloc care face ca legatura dintre barbat si femeie sa fie cu adevarat o legatura completa, o legatura a unei comuniuni totale intre persoane, in care se realizeaza fiecare complet ca persoana, sau ca om adevarat, ajutandu-l si pe celalalt in acest scop, asa cum a voit-o Dumnezeu cand a creat pe om ca barbat si femeie, spre o completare reciproca”[130].

Slujba cununiei aminteste apoi de modul in care Dumnezeu a fost prezent in viata cuplurilor de sfinti ai Vechiului Testament, vrand sa arate prin aceasta mirilor ca, asa cum pentru aceia a fost un izvor de binecuvantare, in acelasi fel poate fi si pentru cei de fata[131]. Aproape toti cei mentionati au intampinat in viata lor greutati (Sarra, Rebeca, Rahela, Elisabeta nu puteau avea copii; Iosif, vandut de fratii lui, a fost pus in temnita nevinovat fiind, etc.), insa traind in rugaciune si ascultare de Dumnezeu au fost izbaviti de El din toate incercarile prin care au trecut. In felul acesta, toti acesti inaintasi pot fi considerati atat ca model de urmat, cat si ca mijlocitori catre Dumnezeu.

            Cea de-a doua directie a Tainei are in vedere momentul prezent: mirii primesc harul lui Dumnezeu care ii uneste[132] si le transfigureaza iubirea. Faptul ca Cel care ii uneste este Dumnezeu dovedeste ca temelia unitatii mirilor nu este in lumea aceasta (fie ca ar fi vorba de afinitati intelectuale, de armonia dintre ei), nu se afla in ei insisi, ci in Dumnezeu, altfel spus, temelia unitatii lor transcende lumea aceasta. Uniti in Hristos, cei doi pot ajunge la o unire pe care nu ar fi putut sa o atinga prin ei insisi: „nici barbatul si nici femeia nu au, in sine, in firea lor, capacitatea de a fi unime: deci nu-si pot oferi unul altuia ceva ce nu au. Dumnezeu este Acela Care-i uneste prin Taina Cununiei. (...) Dumnezeu e chiar iubirea pe care barbatul si femeia si-o vor oferi de acum unul altuia si prin care, de aci inainte, vor comunica intre ei”[133].

            Cea de-a treia directie a Tainei se indreapta spre viitor. Ea este o promisiune, o arvuna, un talant pe care cei doi trebuie sa-l lucreze si sa-l inmulteasca de-a lungul intregii lor vieti. Rugaciunile si binecuvantarile sunt o prezentare in rezumat a vietii lor de dupa momentul cununiei, fiind imaginea inaltimii la care vor putea ajunge daca vor starui in harul primit de la Dumnezeu cu acest prilej[134]. Fiind vorba de o intalnire personala intre Dumnezeu si om, si in cazul Tainei Cununiei Dumnezeu nu forteaza libertatea omului: El ofera totul, asteptand din partea omului ca raspunsul sa fie, de asemenea, total. La aceasta realitate ne trimite si actul incoronarii mirilor: ei primesc cununile, ca semn al biruintei de pana acum in lupta cu patimile si ca dovada a demnitatii lor imparatesti, insa nu le vor primi deplin decat la sfarsitul vietii, ca rasplata pentru biruintele pe care le vor castiga pana atunci.

 17. Prezenta lui Dumnezeu in mijlocul familiei

            Asa cum am vazut, casatoria este o cale spre mantuire pe care un barbat si o femeie aleg sa o parcurga impreuna. „Daca scopul vietii noastre este dobandirea vietii dumnezeiesti, inseamna ca fiecare moment al ei capata o importanta deosebita si fiecare aspect al ei trebuie tratat cu intelepciune. Intelepciunea omeneasca nu este insa suficienta pentru vietuirea in poruncile lui Hristos, caci fara Hristos nu putem implini nimic dumnezeiesc”[135]. Orice moment al vietii, orice eveniment – fie ca este unul de bucurie, fie ca este unul de incercare si durere – reprezinta tot atatea ocazii de intalnire si dialog cu Dumnezeu. Dialogul lui Dumnezeu cu omul este permanent si se exprima prin trairile de zi cu zi[136]. De aceea putem spune ca viata de familie insasi este o cale de asceza, insa o asceza in doi: fiecare lucreaza la mantuirea sa impreuna cu celalalt si prin celalalt, avandu-L intotdeauna pe Dumnezeu ca Cel care ii uneste si ii intareste. Alcatuind un singur trup, cei doi soti traiesc, nu in mod izolat, autonom unul fata de altul, ci fiecare isi are centrul sau de greutate in celalalt[137]. Aceasta o arata Sfantul Apostol Pavel atunci cand spune ca „femeia nu este stapana pe trupul sau, ci barbatul; asemenea nici barbatul nu este stapan pe trupul sau, ci femeia” (1 Cor. 7, 4).

            Daca fiecare din cei doi soti se afla intr-o relatie vie cu Dumnezeu, fiind preocupat de curatirea de propriile patimi si asemanarea cu El, acest mod de a fi se rasfrange si in relatiile sale cu partenerul de viata. Toate gesturile si actele sale vor purta pecetea prezentei lui Dumnezeu si nu vor mai fi inchise in ele insele, marginite si egoiste, ci vor tinde continuu spre o tot mai mare deschidere izvorata din relatia cu Dumnezeu. Astfel, cele mai banale activitati ale vietii de familie vor putea fi traite ca prilejuri de daruire catre celalalt si, in acelasi timp, ca trepte de inaintare pe calea mantuirii. Michel-Philippe Laroche retine marturia unei femei credincioase care, la scaunul spovedaniei afirma: „eu Il aflu pe Hristos ori de cate ori spal vasele”[138]. Pentru aceasta femeie, o activitate cat se poate de comuna si, de multe ori privita ca o povara, datorita faptului ca era savarsita ca pentru Dumnezeu si ca un act de daruire pentru sotul sau, a devenit un prilej de a simti prezenta lui Iisus Hristos. Daca omul cere de la Dumnezeu, prin rugaciune, luminarea si ajutorul chiar si pentru cele mai neinsemnate lucrari ale sale care privesc viata de zi cu zi din familie, intreaga realitate se lumineaza: „Mai intai totul ii apare ca fiind rugaciune: Eu Il aflu pe Hristos ori de cate ori spal vasele – devine o realitate spirituala, pentru ca toate actele vietii apar transfigurate. Si sunt cu adevarat transfigurate, de vreme ce sunt constient luminate cu lumina dumnezeiasca. Incercarile nu mai sunt socotite ca intamplatoare, ci ca necesare si firesti evolutiei spirituale. Casa aranjata nu mai e goala, ci plina de Duh Sfant”[139]. Traind astfel momentele vietii cotidiene ca pe o daruire catre celalalt[140], daruire luminata si intarita de relatia cu Dumnezeu, obisnuitele tensiuni generate de lasarea anumitor activitati si responsabilitati pe seama celuilalt vor putea fi depasite; daruirea, manifestata prin acte concrete si marunte – in ultima instanta, va genera din partea celuilalt daruire. Pentru cei care sunt treji in viata – si cautarea continua a lui Dumnezeu are darul acesta de a tine omul intr-o stare de trezvie – dragostea si grija unuia dintre soti fata de celalalt, exprimata asa cum spuneam chiar si prin cele activitatile ce par a fi cele mai neinsemnate, va fi un indemn pentru acela la o dragoste si mai mare: dragostea cheama la o dragoste mai mare. Insa, pentru ca aceasta dragoste sa fie vie, este nevoie ca fiecare din cei doi soti sa se „adape” din Dragostea insasi, Care este Dumnezeu. In afara Acestuia, totul este sortit stricaciunii, sclerozei si mortii. Desigur, a calatori in doi pe cararea acestei vieti inseamna a tine cont de faptul ca aceasta este presarata cu multe incercari si greutati. Inainte de toate, intalnirea insasi cu celalalt este o continua provocare la depasirea egoismului propriu, intrucat acesta (sotul sau sotia) isi are neputintele sale[141]. Dar tocmai aici sta frumusetea vietii, ca ajutat de Dumnezeu sa ajunga sa-l vada pe celalalt asa cum il vede Dumnezeu: in mod dinamic, cu speranta innoirii, si nu intr-un mod static, blocat la o anumita fapta gresita a aceluia pe care i-o reproseaza continuu. „Daca e o privire intelegatoare, iubitoare, plina de incredere si de speranta, cate posibilitati nu-i deschide celuilalt de a se ridica, de a se schimba, de a-si continua inaintarea... Harul lui Dumnezeu trece intotdeauna prin ochii celuilalt”[142].

            Prin urmare, participand la viata liturgica a Bisericii, impartasindu-se de harul Sfintelor Taine, si traind in rugaciune, cei doi soti vor aduce in familia lor o atmosfera de sfintenie, care se va transmite si copiilor, mult mai mult decat cuvintele: „daca ne rugam si invatam treptat sa traim in duhul rugaciunii, vom crea o atmosfera in care copiii vor capata gustul rugaciunii si al prezentei lui Dumnezeu. Daca traim in acest duh, chiar si fara a spune un cuvant, inainte sa inceapa sa vorbeasca, copiii vor capata in chip firesc gustul rugaciunii si dorinta de a-L cunoaste pe Dumnezeu”[143].

18. Munca – un mijloc de crestere in viata duhovniceasca

            Termenul „munca” are mai multe sensuri. Astfel, potrivit definitiei, prin munca se intelege „acea activitate constienta (specifica omului) indreptata spre un anumit scop, in procesul careia omul efectueaza, reglementeaza si controleaza prin actiunea sa schimbul de materii dintre el si natura pentru satisfacerea trebuintelor sale”; in acelasi timp, munca inseamna „efort de a realiza ceva, stradanie, ocupatie, indeletnicire; durere, suferinta, chin”[144]. Am putea distinge doua directii principale: prima, in care munca inseamna truda, suferinta, osteneala, si a doua, in care este inteleasa ca opera, productie, implinire de sine[145]. Asadar, pe de o parte, avem un sens pozitiv, iar pe de alta parte, un sens negativ (cu precizarea ca acesta din urma este, de cele mai multe ori, precumpanitor). Aceasta ambivalenta a muncii omului – in acelasi timp, truda si implinire – tine de conditia actuala a omului, posterioara caderii in pacat.

            Oprindu-ne asupra Facerii, observam ca in rai omul avea o activitate anume. Creat dupa chipul lui Dumnezeu, a fost asezat de Acesta ca un imparat si domn al intregii lumi create, care i-a fost incredintata: „Si a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a pus in gradina cea din Eden, ca s-o lucreze si s-o pazeasca” (Gen. 2, 15)[146]. Grija lui Adam fata de lume presupunea inainte de toate responsabilitate fata de aceasta: el trebuia sa descopere rationalitatea creatiei[147] si sa o indrepte spre Dumnezeu, proces in cadrul caruia realiza unificarea intregii lumi create. Era, de altfel, un raspuns la darul lui Dumnezeu: lumea ca dar pentru om era oferita din nou de acesta lui Dumnezeu, imbogatita de lucrarea sa asupra acesteia[148]. Activitatea pe care o avea de desfasurat omul in rai – munca sa – era usoara, deoarece era savarsita in atmosfera creata de prezenta lui Dumnezeu.

            Pacatul, inteles ca ruptura a omului de Dumnezeu – izvorul vietii, a atras o schimbare a relatiilor dintre om si lume, in sensul ca lumea nu i s-a mai supus in totalitate. „Din momentul in care relatia materiei cu trupul omului si prin el spre suflet si spre Dumnezeu s-a rasturnat, materia s-a inchis in sinea ei, miscarea ei a devenit oarba si ratata”[149]. Aceasta stare a influentat si activitatea omului. Astfel, munca devine acum un element a ceea ce Parintii Bisericii au numit „hainele de piele” – cea de-a doua baza existentiala a omului de dupa creatie – avand un caracter ambivalent: pe de o parte, o stare de chin, ca urmare a caderii in pacat, iar pe de alta parte, o sansa data de Dumnezeu pentru ca omul sa-si poata implini sensul existentei sale. Primul aspect se refera la munca chinuitoare, ca truda si efort: „pentru ca ai ascultat vorba femeii tale si ai mancat din pomul din care ti-am poruncit: sa nu mananci, blestemat va fi pamantul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale! Spini si palamida iti va rodi el si te vei hrani cu iarba campului! In sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta...” (Gen. 3, 17–19). Cel de-al doilea aspect (pozitiv) se refera la posibilitatea pe care Dumnezeu o da omului, astfel incat, folosindu-se bine de munca sa sa poata supravietui in noile conditii si, mai mult decat atat, sa ajunga din nou la Dumnezeu[150]. Aceasta ambivalenta care tine de conditia cazuta a omului explica de ce, atunci cand vorbim de munca descoperim in acelasi timp o latura in care se vede numai truda, efortul, oboseala (si aceasta prevaleaza cu cat omul este mai indepartat de Dumnezeu), si o latura care ofera bucurie si implinire a persoanei umane. Scopul imediat al muncii omului este, asadar, castigarea celor necesare traiului (mancare, imbracaminte, locuinta, etc.), pentru a putea supravietui in aceasta lume. In planul al doilea transpare si un alt scop, si anume acela de dezvoltare (imbogatire) a capacitatilor latente ale persoanei umane. Cu privire la locul pe care munca il ocupa in viata omului, se pot distinge doua atitudini. Prima tine in special de trecut, atunci cand munca se impletea atat de intim cu viata omului incat nu se putea face o separatie intre acestea: de dimineata pana seara si din primavara pana in iarna viata omului era, de fapt, munca sa: omul se identifica cu munca sa, cu mestesugul sau, cu pamantul pe care il lucra. De aceea am putea spune ca acest mod de viata presupunea o foarte stransa legatura a omului cu natura inconjuratoare.

Cea de-a doua atitudine o intalnim in special in zilele noastre. Incepand cu epoca industrializarii, apare munca salarizata care se desfasoara dupa un anumit program (in general, acesta fiind de opt ore pe zi). Aceasta schimbare a dus la o separare, o delimitare intre viata omului din afara ocupatiei sale obisnuite si munca sa pentru care e platit; cu alte cuvinte, viata omului se imparte in doua: munca si restul timpului[151]. Dupa un numar de ani, munca salarizata inceteaza si persoana respectiva se pensioneaza, eliminand din viata sa o activitate care ocupase un loc important pana atunci si ramanand numai cu celalalt timp al sau, cel privat. Daca insa acest timp nu a fost umplut de continut de-a lungul intregii vieti, perioada de dupa pensionare va fi traita cu sentimentul inutilitatii, al frustrarii si al tristetii.

            Aceasta disociere, separare intre viata particulara si munca este adancita de modul in care lumea contemporana intelege activitatea (profesia): in societatea actuala, omul devine o rotita intr-un sistem. I se cere sa functioneze bine, fara a crea probleme, pentru a contribui in felul acesta la binele intreprinderii unde lucreaza. In special in tarile apusene dezvoltate se observa cum munca devine mai importanta decat omul insusi, care i se subordoneaza. Sub argumentul lucrului savarsit bine (fapt apreciat si in spatiul rasaritean, unde nu exista o preocupare pentru munca bine facuta), se ajunge totusi la un cult al muncii: viata omului se desfasoara in functie de munca sa careia trebuie sa i se dedice tot mai mult[152], uneori in detrimentul timpului petrecut in familie.

            Legat de tema noastra, s-ar putea spune ca munca omului din zilele noastre nu ar avea nici o legatura cu viata duhovniceasca sau cu Dumnezeu. Care ar putea fi rolul lui Dumnezeu intr-o activitate ca maturarea strazilor, fabricarea unei masini sau tratarea danturii unui pacient? Aceste obiectii se ridica datorita faptului ca omul contemporan traieste o ruptura intre ceea ce el numeste viata sa religioasa si ocupatia sau munca sa. Astfel, dupa cum il descrie Michel-Philippe Laroche, el „este Doctorul Jekyll care merge duminica la liturghie, care are o activitate religioasa si chiar caritabila, si care se roaga uneori seara cu sotul sau cu sotia, cu copiii etc; si este Domnul Hyde care castiga in mod laborios viata sa aplicand regulile dure, cinice si adesea nedrepte ale societatii. Ar fi o rusine ca aceste doua persoane sa coabiteze si sa se intalneasca sau sa se confunde. Astfel, multi barbati si multe femei traiesc in mod inconstient un soi de dedublare a personalitatii: crestini in familie, seara, si atei in munca lor...”[153] Intelegand munca intr-un mod autonom, ca un loc unde Dumnezeu este absent, rezultatul la care se ajunge este perceperea acesteia mai mult negativ, drept o povara de care numai momentele de odihna ale sfarsitului de saptamana il mai pot salva pe om.

Cel care se afla insa intr-o cautare vie a lui Dumnezeu stie ca Acesta este prezent in toate activitatile sale, iar munca poate constitui un spatiu, un cadru in care isi poate lucra mantuirea tot asa cum un monah se osteneste in pustie sau in manastire. Daca Dumnezeu este absent, aceasta se datoreaza numai vointei omului care Il exclude din activitatea si trairile sale. De aceea, crestinul constient de credinta sa va avea o alta atitudine decat cea obisnuita fata de munca pe care o desfasoara in sanul societatii. Orice act al sau derulat la locul de munca va fi o dovada a impreuna-lucrarii cu Dumnezeu, fapt care il va deosebi de colegii sai pentru care Dumnezeu nu exista in viata lor. De exemplu, un medic credincios va trata cu totul altfel pacientii in comparatie cu un medic ateu sau homosexual (chiar daca fiecare din ei ar fi la fel de bine pregatiti profesional), tocmai pentru ca adancul fiintei umane se reflecta pana in cele mai mici amanunte in realitatea inconjuratoare[154].

Inainte de toate, pentru un crestin preocupat in mod autentic de curatirea de patimi si inaintarea spre Dumnezeu, munca reprezinta un cadru de dialog intre Dumnezeu si el: reusitele sau nereusitele sale sunt tot atatea prilejuri de apropiere de Dumnezeu. Acolo unde un necredincios nu vede decat intamplarea ori reaua intentie a superiorilor sau colegilor sai, un credincios va descoperi o cale prin care Dumnezeu ii vorbeste: „...Domnul se va sluji adesea de imprejurarile cotidiene ale locului de munca, precum si de dificultatile inerente acestuia, pentru a confrunta omul cu propriile sale rezistente interioare. Omul duhovnicesc va recunoaste ca in spatele obstacolelor pe care le intalneste in realizarea scopului sau material (insa un scop care ramane supus voii divine si care este sub privirea lui Dumnezeu) este, in realitate, confruntat cu propriile sale obstacole interioare”[155]. In felul acesta, blocajele de orice natura pe care le intalneste la locul de munca (inclusiv cele in care este nedreptatit[156]) vor contribui la descoperirea si vindecarea anumitor patimi sau neputinte sufletesti ale sale.

Un rol important in aceasta abordare a muncii il are rugaciunea catre Dumnezeu, care trebuie sa preceada si sa insoteasca fiecare moment din viata omului, deci si cel in care lucreaza. Redam in continuare modul in care Michel-Philippe Laroche vede impletirea muncii cu rugaciunea: „Sculandu-se dimineata, va face o scurta rugaciune pentru ca Domnul sa-i binecuvinteze intreaga zi. In tren, metrou, autobuz, masina, pe trotuar, pe strada va rosti continuu (...): Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul, amintindu-si ca aceasta rugaciune era pronuntata de toti cei care cereau de la Hristos un ajutor si vindecarea de neputintele lor. Ajuns la locul de munca, va cere in launtrul sau Domnului sa binecuvinteze locul si persoanele care lucreaza acolo, astfel incat sarcinile pe care le urmaresc cu totii sa se implineasca. Intrand in biroul sau, va cere ca Domnul sa binecuvinteze pe fiecare persoana cu care lucreaza in mod direct. Si de fiecare data cand o noua lucrare ii este incredintata sau o problema se iveste, trebuie sa ii ceara Domnului ajutorul pentru a le rezolva. (...) De fiecare data cand e pus intr-o situatie relationala cu un altul, sa-si aminteasca intotdeauna ca Iisus Hristos este legatura absoluta cu celalalt. El este comunicarea absoluta in Duhul Sfant cu celalalt si unitatea reala intre toti oamenii”[157]. Traind fiecare moment al vietii in dialog cu Dumnezeu, in legatura si comuniune cu El, munca insasi se va schimba; nu va mai fi resimtita ca o povara, ca o activitate facuta fara placere, ci va deveni un prilej de bucurie si implinire. Mai mult decat atat, imbratisand munca pe fondul relatiei personale cu Dumnezeu vom constata ca si ocupatiile considerate, de obicei, a fi lipsite de importanta si chiar degradante – cum ar fi, de pilda, maturarea strazilor, strangerea gunoaielor, etc. – capata valoare: fiind indeplinite de cineva care are o credinta vie in Dumnezeu, vor fi indeplinite nu ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu[158], astfel incat acele ocupatii vor deveni o descoperire si o manifestare a lui Dumnezeu in lume: „suntem trimisi pentru a fi aproape de oameni, as zice alaturi de universul intreg, de pamantul intreg, chiar pentru nevoile cele mai umile. Dumnezeu are nevoie sa trimita pentru El pe cineva pentru a matura strazile, de exemplu, si ca aceasta sa se faca pentru El si ca sa fie revelarea uneia din insusirile lui Dumnezeu. Desigur, descoperirea lui Dumnezeu ca maturator de strada, descoperirea lui Dumnezeu ca sofer de taxi. Tot atatea revelatii divine prin care Dumnezeu are nevoie de oameni si pentru care El zice: Pe cine voi trimite? Sa ne dea Dumnezeu har sa-i putem raspunde: Sunt nevrednic, nu indraznesc sa vin inaintea Ta, dar daca este vointa Ta, trimite-ma, trimite-ma...[159]

Concluzii

A gandi, a umbla, a visa, a vorbi, a iubi... a faptui. Acolo unde exista viata, exista miscare, exista dinamism. Singura lumea anorganica, neinsufletita este imobila, fiind miscata numai de altcineva: firele de nisip sunt purtate de vant, pietrele de apa. Insa, o floare, de exemplu, cauta lumina: floarea soarelui se indreapta intotdeauna catre soare, urmand calatoria zilnica a acestuia pentru a se impartasi de caldura si de lumina lui. Si cu cat ne adancim mai mult in complexitatea creatiei, cu cat urcam mai sus in ierarhia fiintelor, descoperim un dinamism tot mai bogat. La om, miscarea cumuleaza pe aceea a intregii creatii, depasind-o insa prin faptul ca este o miscare constienta, dorita, libera. 

            Pentru filozofia antica necrestina miscarea era o insusire a fiintelor nedesavarsite, tinea de cadere, de imperfectiune. Fiinta absoluta era gandita ca ceva imobil, nemiscat, care, gratie desavarsirii sale, atragea la sine fiintele din lumea schimbarii si a devenirii. Dar ce inseamna o perfectiune imobila, nemiscata? Este, in cele din urma, o perfectiune rece, distanta, moarta. Asadar tot ceea ce a imaginat mintea omului antic drept cea mai inalta forma de existenta este, in ultima instanta, lipsit de viata. Or, omul inseteaza dupa viata si iubire; constient sau nu, el cauta viata, vrea sa traiasca vesnic si, mai mult decat atat, are nevoie ca aceasta viata sa o imparta cu altcineva care sa-l iubeasca si pe care sa-l iubeasca.

            Persoana este noutatea absoluta pe care o pune in lumina credinta crestina. Si aceasta deoarece Dumnezeul crestin nu este dumnezeul filozofilor, un dumnezeu fara constiinta de sine si lipsit de daruire, ci un Dumnezeu viu, un Dumnezeu Care afirma despre Sine „Eu sunt Ce ce sunt” (Ies. 2, 14). Persoana e dincolo de orice lege, intrucat gandeste si se gandeste pe sine. In felul acesta, persoana este cea mai inalta forma de existenta: „Existenta fara constiinta care stie de ea, nu e o existenta implinita. Si nici nu se poate explica in calitatea ei de existenta. De aceea, constiinta de sine a existentei este completarea necesara a existentei sau treapta superioara a ei. Iar existenta constienta de sine este persoana. Toata existenta e data pentru persoana. Persoana da rost existentei. Persoana face din existenta un motiv de bucurie. Persoana e ratiunea de a fi a existentei. Persoana explica existenta. Si de aceea se poate spune ca o si produce”[160].

            In clipa in care am rostit cuvantul „persoana” ne-am plasat deja in universul misterului: fiind cineva, iar nu ceva, persoana e libera de orice determinare, e vesnic noua in actele sale si, aspect deosebit de important ce tine de insasi esenta sa, nu poate fi singura. Dumnezeul crestin nu este un Dumnezeu monopersonal, ci o Treime de persoane, tocmai pentru ca este existenta absoluta prin excelenta: „Dar existenta personala suprema n-ar putea fi desavarsita daca n-ar fi in acelasi timp o totala daruire de Sine si o bucurie produsa de aceasta darnicie si de primirea daruirii de sine de catre o alta constiinta sau persoana. Existenta desavarsit completa nu e numai existenta constienta de sine, ci si o inepuizabila miscare de autodaruire”[161]. A fi persoana inseamna a iesi din tine spre un altul, a te darui lui, a trai prin el: viata lui devine viata ta, dorintele lui devin dorintele tale, astfel incat, prin el, te imbogatesti.

            Omul a fost creat de Dumnezeu dupa chipul Sau – adica realitate personala – pentru a atinge si el acelasi mod de vietuire ca si Creatorul sau. Avand un inceput, neexistand din vesnicie asadar, insa fiind persoana, miscarea omului se poate indrepta in doua directii: spre Dumnezeu, inaintand tot mai mult in existenta cea buna, in viata, sau in afara lui Dumnezeu, refuzand pe Dumnezeu, indreptandu-se catre neexistenta si imputinandu-se din ce in ce mai mult de viata. Doua moduri de viata, doua maniere de a fiinta, de a faptui: impreuna cu Dumnezeu sau autonom, in izolare de Dumnezeu.

 Lucrarea de fata s-a dorit a fi o cercetare a celor doua moduri de a faptui, pentru a descoperi in ce conditii, cand anume manifestarile omului il reprezinta cu adevarat si pot contribui la implinirea lui sau, pentru a merge mult mai departe, la mantuirea lui. Aceasta deoarece, desi fiecare cauta sinceritatea, autenticul in relatia cu semenii – de cele mai multe ori, e drept, cerandu-l de la celalalt si mai putin de la sine – constatam ca aceasta cautare se loveste adesea de ipocrizie si falsitate. Punctul de plecare in analiza noastra l-a constituit asadar modul de viata autonom, cel in care omul, prin propriile sale forte, incearca sa atinga implinirea, mantuirea sa. Am constatat ca este destul de prezent in zilele noastre, si poate fi intalnit sub doua forme sau timpuri de faptuire.

            Primul este cel al omului necredincios, pentru care Dumnezeu nu face parte din viata sa, iar atunci cand exista o oarecare referire la Acesta, locul pe care il ocupa este cu totul periferic, neinsemnat. Ne-am referit aici la omul modern care, incepand cu renasterea, iluminismul si progresul tehnologic, a creat un anumit ethos ce poate fi intalnit astazi in orice colt al lumii. Acest ethos are ca principala trasatura asezarea omului in locul lui Dumnezeu si transformarea acestuia in masura a tuturor lucrurilor. Eliminand raportarea la Dumnezeu, la transcendent, singura realitate devine lumea terestra, iar scopul omului este acela de a-si cladi fericirea in acest cadru limitat. De aceea, el faptuieste, construieste, cerceteaza, scruteaza universul intreg pentru a-si crea confort si bunastare sau, pur si simplu, pentru a-si satisface setea de cunoastere. In toata aceasta cautare, manifesta dinamism si consuma multa energie. Este o faptuire care ii sporeste increderea in sine, care il face sa se simta puternic si important. Si totusi, intregul dinamism al omului zilelor noastre nu ii aduce si implinirea pe care, constient sau inconstient o cauta. In modul sau de a fi exista o ruptura: faptele sale nu il reprezinta intru totul, ci sunt de cele mai multe ori in discordanta cu adancul fiintei sale. Aceasta deoarece, traindu-si viata cu precadere in realitatea din jurul sau (altfel spus, fiind preocupat de formele vazute, concrete, palpabile ale manifestarilor sale, acelea care pot fi apreciate de cei din jur), neglijeaza omul sau launtric, universul sau sufletesc. In vreme ce imaginea exterioara este lucrata minutios pentru a se infatisa cat mai atragatoare, mai puternica si dincolo de orice probleme, sufletul ramane stapanit de neliniste, de goliciune, de contradictii generate de patimile care il framanta necontenit. Cata vreme adancul omului este tulbure si dominat de egoism, manifestarile sale – atat cele care se rasfrang asupra propriei persoane, cat si cele in raport cu ceilalti – sunt duplicitare, fragmentate, neautentice, nedepline, lipsite de statornicie. 

            Cel de-al doilea tip de faptuire se refera la omul religios, pentru care insa credinta se limiteaza la viata morala. Aici se inscriu curentele pietiste, dar si orice atitudine care face din fapte un scop in sine sau, altfel spus, care, asemenea fariseilor din vremea Mantuitorului, asaza litera mai presus de duh. Un astfel de om credincios – si, ceea ce este mai grav, uneori sincer in demersul sau – urmareste perfectiunea morala, implinirea minutioasa a poruncilor, impodobirea caracterului sau cu virtuti, insa toate acestea sunt savarsite fara ca el sa simta nevoia unei relatii personale, vii cu Dumnezeu. Fie ca a devenit credincios prin educatia din familie, fie ca s-a convertit la o varsta matura (desigur, o convertire care s-a oprit undeva, o convertire nedeplina[162]), intelege credinta ca pe o conformare fata de norme si, cu cat reuseste sa atinga un nivel mai inalt de viata virtuoasa, cu atat creste mai mult in increderea de sine si in autoadmiratie (chiar daca e inconstienta). In intreg acest proces, desi se face destul de des apel la Dumnezeu, Acesta ocupa un loc cu totul secundar in viata omului: e Cel care a dat poruncile, Cel care ajuta la implinirea lor si Cel care rasplateste sau pedepseste, dar nu Cel catre care ar trebui sa se indrepte omul cu toata fiinta sa. In felul acesta, din mijloace care duc spre Dumnezeu, virtutile, faptele omului devin scopuri in sine, sunt obiectivate si Il inlocuiesc pe Dumnezeu. De aceea si mantuirea nu este inteleasa ca impartasire directa de Dumnezeu prin energiile Sale necreate; Mantuitorul nostru Iisus Hristos nu este vazut ca Dumnezeu-Omul, ci mai mult ca un om cu puteri deosebite, ca un exemplu moral ce trebuie urmat, situatie care ne aminteste de erezia nestoriana. Aceasta duce la diluarea mesajului crestin insusi si acomodarea lui la filosofiile vremii. Atata timp cat omul, chiar religios, face din fapte, din virtuti un scop in sine, toate manifestarile credintei sale nu sunt mantuitoare. Tocmai de aceea Mantuitorul Hristos condamna faptele carturarilor si fariseilor, care erau facute pentru afisarea unei imagini cat mai evalvioase in fata oamenilor, iar nu pentru Dumnezeu si in raport direct cu Dumnezeu. Aceasta implinire a legii, a voii lui Dumnezeu in ultima instanta, savarsita de omul singur intr-un mod autonom, nu ii este de nici un folos, deoarece legea in sine, virtutile castigate in felul acesta[163], nu ii pot darui omului ceea ce are nevoie: viata vesnica. Numai persoana poate darui viata.

            Plecand de la aceasta constatare, si anume ca faptuirea autonoma nu il poate conduce pe om la implinirea destinului sau – fie ca este vorba de omul necredicios, fie de cel care se opreste la litera legii –  am cautat raspunsul in Vestea cea buna a Mantuitorului Hristos, pastrata in traditia Bisericii rasaritene. Pentru a sublinia specificitatea traditiei rasaritene, dar si cu scopul de a explica unele tendinte existente astazi in teologia apuseana, am socotit necesara o incursiune in istoria gandirii bisericesti, legata de tema intalnirii dintre harul dumnezeiesc si libertatea omului. Am putut vedea cum, in vreme ce Biserica rasariteana a ramas fidela mesajului Evangheliei prin afirmarea unei relatii stranse intre Dumnezeu si om, teologia apuseana, influentata de filozofia antica si de spiritul legalist roman, a ajuns sa conceapa raportul dintre om si Dumnezeu in termeni exteriori. Fara a vorbi de harul necreat al lui Dumnezeu, cel care face posibila impartasirea directa, nemijlocita de Dumnezeu, s-a ajuns la o oarecare tensiune si concurenta intre har (gandit a fi creat) si libertatea omului, harul fiind imaginat intotdeauna ca ceva care se supraadauga omului, ca ceva strain de el. De aici a fost foarte usor sa se ajunga la a transforma viata crestina intr-o viata morala: simpla implinire a poruncilor in vederea rasplatirii viitoare. Pentru Parintii Bisericii faptuirea se inscrie pe alte coordonate. Legat de caracterul personal al omului, de calitatea lui de chip al lui Dumnezeu, ideea de baza a teologiei rasaritene este aceea ca, prin insusi actul creatiei, intre Dumnezeu si om se stabileste o legatura foarte stransa: harul dumnezeiesc necreat este intim legat de natura umana si, asa dupa cum ochiul, desi desavarsit in el insusi, are nevoie de lumina pentru a vedea, la fel si omul, pentru a-si implini destinul sau, are nevoie de harul dumnezeiesc. Intrucat pentru Sfintii Parinti persoana ocupa locul central in gandirea lor – aceasta deoarece intreaga existenta se fundamenteaza pe realitatea personala a Sfintei Treimi – intalnirea dintre om si Dumnezeu nu este zugravita altfel decat pe fondul unei relatii personale, si anume, intalnirea dintre doua libertati: a lui Dumnezeu si a omului. Tocmai de aceea nu intalnim niciodata in spatiul teologic rasaritean o relatie concurentiala intre om si Dumnezeu, o suprapunere a harului fata de libertatea omului.

            Cu alte cuvinte, acum in incheiere, vom sustine ca Dumnezeu il aduce pe om la existenta pentru a-l face partas plinatatii vietii dumnezeiesti sau, dupa cum spune Sfantul Apostol Petru, „partas dumnezeiestii firi” (2 Pt. 1, 4). Cu alte cuvinte, il cheama la comuniunea cu Sine. Intrucat Dumnezeu este izvorul vietii si al intregii existente, numai mentinerea intr-o stransa legatura cu Acesta putea face ca omul sa ajunga la desavarsire. Prin libertate insa, omul a ales calea separarii de Dumnezeu, cea a autonomiei, plecand pe un drum de instrainare, de risipire, de neimplinire. Excluzandu-L pe Dumnezeu, omul s-a pierdut, de fapt, pe sine. Insa, iubirea nemarginita a lui Dumnezeu pentru om nu l-a lasat pe acesta in starea cazuta, ci a ales cu intelepciune o cale de a-l ridica la starea cea dintai, fara a-i leza catusi de putin libertatea lui. Astfel, Fiul lui Dumnezeu isi face a Sa firea umana luata din Fecioara Maria si implineste El Insusi destinul omului, ridicand natura umana la nemurire, indumnezeind-o. In persoana Cuvantului lui Dumnezeu dumnezeirea si umanitatea ating cea mai intima unire posibila, motiv pentru care Mantuitorul Iisus Hristos este „piatra cea din capul unghiului” (Efes. 2, 20), adica puntea de legatura dintre Dumnezeu si oameni. Insa Iisus Hristos nu ramane izolat de oameni; El nu se aseamana altor intemeietori de religii care au lasat numai invatatura lor, fara a mai putea fi prezenti prin persoana lor. Mantuitorul Iisus Hristos, fiind Dumnezeu si om, continua sa ramana in mijlocul ucenicilor Lui: prin Duhul Sfant, El Se prelungeste in cei care cred in El, alcatuind Biserica. In Biserica, Trupul Sau, Iisus Hristos este continuu prezent, iar modul cel mai concret al lucrarii Sale il reprezinta Tainele Bisericii. Ceea ce subliniaza teologia rasariteana legat de Sfintele Taine este faptul ca prin ele se realizeaza o intalnire personala, directa a omului cu Hristos, deci cu Dumnezeu: „Iisus Hristos ce ni se comunica prin Taine nu e un Hristos static, ci Hristos in continuarea actelor sale mantuitoare. Iar prin ele impreuna cu El. Ceea ce a facut Hristos intai cu umanitatea Sa personala, face acum cu fiecare om, care Il primeste pe El”[164]. Asadar Tainele continua sau actualizeaza activitatea Mantuitorului Iisus Hristos pentru fiecare credincios, ajutandu-l pe acesta sa isi improprieze viata cea noua adusa si oferita de El.

            Inceputul vietii celei noi in Iisus Hristos il reprezinta Botezul, taina prin care omul moare impreuna cu Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos pentru existenta sa de mai inainte si invie impreuna cu El la o noua viata. Taina Botezului este asadar inceputul unei noi vieti, o viata in care omul, unit cu Iisus Hristos Care Se salasluieste prin Duhul Sfant in inima omului, isi uneste in mod intim lucrarea lui cu cea a lui Dumnezeu. Taina Mirungerii il intareste pe om in viata primita prin Botez, luminandu-i si transfigurandu-i simturile pentru a putea trai potrivit vietii duhovnicesti. Prin Taina Euharistiei primeste Trupul si Sangele lui Hristos, se impartaseste asadar de Iisus Hristos Insusi, astfel incat viata sa devine asemenea celei a lui Iisus Hrisos. De aceea, am putea spune ca viata crestina nu poate fi conceputa altfel decat ca o continua unire intre Dumnezeu si om, ca o relatie personala directa, vie, care trebuie sa creasca, sa se adanceasca permanent. Dumnezeu se impartaseste omului prin Sfintele Taine in Biserica, iar omul raspunde, la randul sau, printr-o viata de asceza si continua cautare a lui Dumnezeu. Fiind vorba de o intalnire personala intre Dumnezeu si om, singura schimbare autentica a acestuia din urma este schimbarea care pleaca din interior, din adancul fiintei sale. Aceasta schimbare este posibila intrucat, odata cu nasterea din nou prin Botez, Dumnezeu locuieste in adancul fiintei umane intarind-o spre cresterea in existenta cea buna.  Viata in Iisus Hristos exclude orice separare a existentei omului intr-o parte sacra si una profana, deoarece, unit cu Dumnezeu, omul traieste fiecare moment al vietii cu constiinta prezentei lui Dumnezeu, fiecare act al sau fiind chemat sa devina un prilej de intalnire cu Dumnezeu. Incepand cu gandul care, asa cum spuneau Sfintii Parinti, trebuie inchinat lui Dumnezeu si pana la materializarea acestuia in fapta, manifestarile omului se desfasoara intr-o impreuna-lucrare cu Dumnezeu. De aceea, in cadrul vietii in Hristos nu se poate concepe o stare de autonomie sau de faptuire autonoma a omului. Orice act pentru a fi autentic trebuie sa izvorasca din relatia de comuniune a omului cu Dumnezeu.

Asadar, faptuirea pe fondul fiintarii personale a omului catre Dumnezeu se infatiseaza asadar ca o expresie a unei noi vieti. Omul faptuieste nu pentru a fi vazut si laudat de ceilalti, ci avand constiinta ca intreaga sa viata se desfasoara in prezenta lui Dumnezeu, cautand ca prin orice manifestare a sa sa creasca in asemanarea cu El, ceea ce echivaleaza cu adancirea in intalnirea personala cu Dumnezeu. In felul acesta, faptele sale nu se vor mai masura in functie de criteriile omenesti, ci cu masura dumnezeiasca: „ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (1 Cor. 10, 31).

Drd. Stelian Gombos

[1] A se vedea Nikolaos MATZOUKAS, Istoria filozofiei bizantine, p. 197-203.

[2] Ibidem, p. 197.

[3] Încercând să definim ceea ce numim „interiorul omului”, descoperim greutatea de a cuprinde în cuvinte această realitate. Am putea spune că interiorul omului este centrul său existenţial, adâncul cel mai adânc fiinţei sale – ceea ce Părinţii Bisericii numeau „inimă” – „locul” care concentrează întreaga persoană şi de unde izvorăşte orice manifestare a sa.

[4] Numai relaţia personală, vie cu Dumnezeu face posibilă aşezarea autentică a omului în adevărul existenţei sale.

[5] Sunt multe cazurile în care Mântuitorul Hristos sancţionează o astfel de făptuire autonomă a binelui (adică săvârşirea binelui fără a-L avea pe Dumnezeu drept ajutor, ţintă şi partener de dialog), care, în realitate, nu este altceva decât o îndreptăţire a omului. „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Mt. 7, 21-23).

[6] Făptuirea autonomă, întrucât nu îşi are izvorul în adâncul sufletului aflat în unire cu Dumnezeu, duce întotdeauna la fragmentări şi contradicţii ale persoanei umane: fondul sufletesc, adevărata identitate a omului este ceva, în vreme ce manifestarea exterioară, actul văzut este cu totul altul. Întreaga preocupare a omului se limitează la imaginea exterioară (care se vrea a fi cât mai desăvârşită în ochii celorlalţi); starea în care se află adâncul fiinţei sale fiind, de cele mai multe ori, ignorată. Acesta este şi motivul pentru care viaţa nu mai are profunzime, ci se limitează la trăirile exterioare, de moment.

[7] „Cateheza 33” în Sfântul SIMEON NOUL TEOLOG, Cateheze. Scrieri II, Studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 338. Legat de virtuţile aparente, neautentice, care sunt o imitaţie fără substanţă a adevăratelor virtuţi (altfel spus, a adevăratei vieţi), este revelatoare descrierea făcută de Sfântul Ciprian al Antiohiei „slavei demonilor”, pe care o cunoscuse pe vremea când era vrăjitor: „Era chipul lui (al lui Satana, căpetenia demonilor, n.n.) ca o floare de iarbă şi capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, care lumina chipul acela şi hainele lui erau minunate” (Vieţile sfinţilor pe octombrie, retipărite şi adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române după ediţia din 1901-1911, ed. a II-a, Ed. Episcopiei Romanului, 1999, p. 22). În afara relaţiei cu Dumnezeu, orice virtute sau faptă bună este goală („deşartă”) întrucât se fundamentează pe ceva efemer: nefiind îndreptată către Dumnezeu (de la Care îşi primeşte forţa, tăria), făptuirea se limitează la scopuri ce ţin de lumea aceasta (în ultimă instanţă este autoafirmarea orgolioasă a omului).

[8] Când vorbim de dialog permanent cu Dumnezeu nu trebuie să înţelegem că avem de-a face cu un drum în contiună ascensiune, ca şi cum omul ar urca numai în linie dreaptă, săvârşind totdeauna, în mod necesar, binele (pentru simplul fapt că a pornit pe acest drum); călătoria spre îndumnezeire presupune multe poticniri şi căderi, însă ceea ce caracterizează această călătorie este tensiunea permanentă spre Dumnezeu, care face ca, fie că a păcătuit, fie că a săvârşit o faptă bună, credinciosul să-L aibă mereu înaintea sa pe Dumnezeu. Este vorba, am putea spune, nu atât de fapte – bune sau rele, care pot fi măsurate ca atare prin criteriile sociale – cât de stări, de trăiri (care pot fi mult mai adânci şi mai extinse decât o simplă faptă), de orientarea continuă a omului spre Dumnezeu. Este ceea ce subliniază Tomas SPIDLIK atunci când arată că, în vreme ce spiritualitatea apuseană se preocupă în special de „act”, de faptă, cea răsăriteană e interesată mai degrabă de starea omului: „Astfel, pentru Sfântul Teofan Zăvorâtul, sentimentul care-mi spune: sunt păcătos e mai important decât declaraţia prin care spun: am păcătuit” (Spiritualitatea Răsăritului creştin. I. Manual sistematic, p. 227-228).

[9] „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5, 16).

[10] Christos YANNARAS, Libertatea moralei, p. 58-59.

[11] Michel-Philippe LAROCHE vorbeşte de „ispita de a percepe maniheist o distincţie netă şi un antagonism artificial între viaţa spirituală şi viaţa socială. Biserica, participarea la viaţa liturgică, rugăciunea – ar constituti elementele vieţii spirituale, iar viaţa cotidiană din familie, munca pentru asigurarea unei existenţe materiale – ar fi elementele vieţii sociale, să-i zicem profane, care ajunge să se constituie astfel ca o a doua existenţă a noastră, unde, fără prea multe ezitări, ne-am putea permite să fim egoişti, să dăm frâu liber ispitelor de putere, de lene, de judecată...” (Un singur trup – aventura mistică a cuplului, p. 44).

[12] Morala ortodoxă, ed. a III-a, Ed. „Panagiotis Pournaras”, Tesalonic, 2003 (în gr.). p. 31. (Pentru lucrarea de faţă am folosit traducerea manuscris a Diac. Drd. Cornel Coman).

[13] Nikolaos MATZOUKAS, Istoria filozofiei bizantine, p. 220. Ethosul este un termen mult mai cuprinzător decât cel de „etică”. Astfel, ethosul este definit drept „un ansamblu de trăsături specifice unui grup social sau unei epoci” (cf. Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 351), în vreme ce etica se referă la normele de conduită morală.

[14] „Epistola către Diognet”, în PSB, vol. 1, traducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 340. La rândul său, Sf. IOAN GURĂ DE AUR spune: „Se cuvine ca un creştin să strălucească nu numai prin cele ce a luat de la Dumnezeu, ci şi prin cele ce aduce el lui Dumnezeu. Totul să-l arate creştin: mersul, privirea, îmbrăcămintea, glasul” („Omilii la Matei”, în PSB, vol. 23, traducere, introducere, indici şi note de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 58).

[15] Unirea cu Dumnezeu face ca unicitatea fiecărei persoane să fie pusă tot mai mult în lumină, în vreme ce păcatul produce o nivelare între oameni, ştergând trăsăturile specifice ale fiecăruia.

[16] „Noi însă avem gândul lui Hristos” (1 Cor. 2, 16).

[17] „Primiţi-vă unii pe alţii, precum şi Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu” (Romani 15, 7).

[18] „...trupul vostru este templu al Duhului Sfânt Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu...” (1 Corinteni 6, 19)

[19] Omul şi Dumnezeul-om. Abisurile şi culmile filozofiei, Studiu introductiv şi traducere de Pr. Prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 176.

[20] La rândul său, Sfântul Apostol Petru spune: „Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea lui Dumnezeu...” (1 Petru 4, 11). Acesta este un aspect foarte important: făptuirea credinciosului are ca unic reper pe Dumnezeu, nu omul (nici pe celălalt, nici măcar persoana proprie). Orice faptă se raportează înainte de toate la Dumnezeu.

[21] Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, p. 245-246.

[22] Panayotis NELLAS, Omul – animal îndumnezeit, p. 140.

[23] Georgios MANTZARIDIS, Morala..., p. 66.

[24] Ne gândim la fariseul din Evanghelie care împlinise cu exactitate legea: nu era răpitor, nu era nedrept, nu era adulter, postea şi dădea zeciuială după cum cerea legea (Lc. 18, 11-12). Împlinitor al legii era şi tânărul bogat (Mt. 19, 16-22) care, încă din copilărie respectase poruncile. Însă, spre deosebire de fariseu care era mulţumit de performanţele sale, tânărul bogat simţea în sine că simpla împlinire a legii nu însemna totul, că ceva îi lipsea, acesta fiind şi motivul pentru care venise la Mântuitorul pentru a-L întreba despre viaţa veşnică. Cheia înţelegerii acestei situaţii o oferă Sfântul Apostol Pavel care spune despre sine că, „în ce priveşte dreptatea cea din lege”, era fără de prihană, adică o împlinise întru totul (Filipeni 3, 6-9). Cu toate acestea, ceea ce conta pentru el nu era dreptatea care venea din împlinirea legii, ci „înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus”, pentru ca, devenind părtaş la patimile Lui, făcându-se asemenea cu El în moartea Lui, să poată ajunge la învierea cea din morţi (v.10-11).

[25] Când împlinirea legii devine scop în sine, Dumnezeu Însuşi ajunge să ocupe un rol cu totul secundar în viaţa omului – acela de ajutor în dobândirea virtuţii. În prim plan va fi întotdeauna omul care va face caz de dreptatea lui.

[26] Cultura Duhului, p. 66.

[27] „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi. Eu însă vă spun vouă că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă...” (Mt. 5, 21-22). În acelaşi fel vorbeşte şi despre adulter, jurământ, răzbunare, iubirea duşmanului.

[28] Ierom. Rafail NOICA, Cultura Duhului, p. 67.

[29] Orice faptă bună (sau virtute) săvârşită de om nu are nici o valoare dacă este privită în ea însăşi (situaţie în care devine idol), ci numai în măsura în care reprezintă o cale spre ţinta care este Dumnezeu: „Orice virtute se realizează în baza unei participări la Persoana vie a lui Hristos, Care este Virtutea, care este de fapt toate virtuţile” (Marko I. RUPNIK, „Parabola Tatălui milostiv”, p. 69). Este ceea ce subliniază Sfântul IOAN CASIAN: „Aşadar postul, veghea, cititrea Scripturii, lipsa de îmbrăcăminte şi alte lucruri necesare nu constituie desăvârşirea, ci sunt mijloace ale desăvârşirii, fiindcă scopul ultim al practicii acestora nu constă în ele însele, ci prin ele se ajunge la scop. Zadarnic aşadar va practica acesta exerciţii cel care, mulţumit de ele, se va opri aci în încordarea minţii sale şi nu-şi va extinde efortul virtuţilor către atingerea ţelului pentru care ele sunt practicate, făcând din aceste exerciţii un scop şi uitând de rostul cel mai de pe urmă care încoronează opera” („Întâia cuvântare cu părintele Moise, VII, 3-4, p. 312).

[30] „Faptul că cele mai multe vindecări s-au săvârşit de către Hristos sâmbăta, sugerează, pe de o parte, duhul dragostei şi al libertăţii, duh ce trebuie să existe totdeauna în ţinerea poruncilor dumnezeieşti, şi, pe de altă parte, se întoarce împotriva dispoziţiei ipocrite a fariseilor, care vedeau legea ca pe un cod rece şi impersonal” (Georgios MANTZARIDIS, Morala..., p. 41).

[31] Mântuitorul Hristos precizează în Predica de pe munte: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc (Mt. 5, 17). Apostolul Pavel, la rândul său, arată că a vieţui prin credinţă nu înseamnă călcarea legii: „Desfiinţăm deci noi Legea prin credinţă? Nicidecum! Dimpotrivă, întărim Legea” (Rm. 3, 31).

[32] Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, p. 278.

[33] Părintele Alexandru SCHMEMANN insistă asupra faptului că spiritualitatea ortodoxă nu vorbeşte niciodată de faptele meritorii ale omului sau de vrednicia lui în faţa lui Dumnezeu: „Primul şi cel mai important rod al întregii vieţi şi spiritualităţi creştine, aşa cum se întâmplă la sfinţi, nu este sentimentul şi conştientizarea vreunei vrednicii, ci a unei nevrednicii. Cu cât te apropii mai mult de Dumnezeu, cu atât devii mai conştient de nevrednicia ontologică a întregii făpturi înaintea lui Dumnezeu, de darul Său către noi. O astfel de spiritualitate este absolut incompatibilă cu ideea de merit, cu orice care ne poate face, în sine şi prin sine, vrednici de acel dar (...) A măsura acel dar cu meritele şi vrednicia noastră este începutul acelei trufii duhovniceşti care este adevărata esenţă a păcatului” (Posul cel Mare, traducere de Andreea Stroe şi Laurenţiu Constantin, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995, p. 129).

[34] Este ceea ce arată Sfântul Apostol Pavel în capitolul 13 al primei epistole către Corinteni: „De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împăţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (v.1-3). Fără dragoste, adică fără o relaţie vie cu Dumnezeu şi cu ceilalţi oameni, ştiinţa, credinţa, milostenia, martiriul nu au nici o valoare.

[35] Panayotis NELLAS, Omul – animal îndumnezeit, p. 165.

[36] Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 2, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1995, p. 26-29.

[37] Sfântul Marcu Ascetul insistă foarte mult asupra faptului că Hristos este ascuns în poruncile Sale şi că împlinirea acestora duce la întâlnirea cu El: „Domnul este ascuns în poruncile Sale şi cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor” („Despre legea duhovnicească”, în Filocalia, vol. 1, p. 247).

[38] Despre împărtăşirea de Dumnezeu şi intrarea în relaţie personală cu El prin intermediul cuvântului Scripturii, părintele Constantin COMAN spune: „Sfânta Scriptură nu se citeşte în primul rând pentru a satisface setea de cunoaştere sau pentru a învăţa şi a afla lucruri despre Dumnezeu sau răspunsuri la întrebări care te frământă, ci pur şi simplu ca o cale de a comunica cu Dumnezeu, aşa cum se citeşte scrisoarea de la o persoană dragă, pentru care ţi-ar fi suficient o singură lectură ca să afli conţinutul informaţional al ei, dar o reciteşti de multe ori tocmai pentru că ea reprezintă o întâlnire la nivelul cuvântului cu resprectiva persoană dragă. Lectura ei nu satisface setea de cunoaştere, ci dorul de persoana dragă; nu-ţi lărgeşte sfera cunoştinţelor, ci îţi îndulceşte inima, dă consistenţă relaţiei tale cu acea persoană” (Erminia Duhului. Texte fundamentale pentru o ermineutică duhovnicească, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 272-273).

[39] „Prin împărtăşirea de Dumnezeiasca Euharistie viaţa credinciosului se împleteşte cu viaţa lui Dumnezeu. Omul se aduce pe sine însuşi lui Dumnezeu, iar Dumnezeu vine şi se sălăşluieşte în om” (Georgios MANTZARIDIS, Morala..., p. 69).

[40] Legat de aceasta, Sfântul Apostol Pavel spune că „acum vedem ca în oglindă, ca în ghicitură, iar atunci (în viaţa de dincolo, n.n.), faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (1 Co. 13, 12). Este ceea ce se roagă şi preotul la fiecare Dumnezeiască Liturghie, după împărtăşire: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împătăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale” (Liturghier, p. 180).

[41] In. 6, 53. În continuare adaugă: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (v. 56).

[42] „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (In. 15, 5).

[43] Serafim FĂGĂRĂŞANUL, „Deasă sau rară împărtăşanie?” în N. Kavsokalivitul şi N. Aghioritul, Despre Dumnezeiasca Împărtăşanie cu preacuratele lui Hristos Taine, Fundaţia Orthodoxos Kypseli, Tesalonic, 1992, p. 18.

[44] Ioan 6, 55.

[45] Alexandru SCHMEMANN, Din apă şi din Duh, p. 106.

[46] „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).

[47] Despre viaţa în Hristos, p. 195. La rândul său, părintele Dumitru STĂNILOAE spune: „Unirea cu Domnul în Euharistie e o unire deplină tocmai pentru ce El nu mai este lucrător în noi numai prin energia adusă în noi de Duhul Său, ci cu trupul şi sângele Lui imprimate în trupul şi sângele nostru” (Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, p. 89).

[48] Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, p. 206-207.

[49] „Căci, pe când hrana trupească se schimbă înlăuntru în izvor de viaţă, adică peştele, pâinea şi orice mâncare se prefac în sânge hrănitor, în Împărăşanie lucrurile stau chiar dimpotrivă: însăşi Pâinea vieţii schimbă, preface şi umple de viaţă pe cel ce se împărtăşeşte, pentru că intrând în creieri şi în inimă, prin această Pâine ne mişcăm şi vieţuim, ca una care singură are viaţă întru sine” (Nicolae CABASILA, Despre viaţa in Hristos, p. 204).

[50] Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, p. 84.

[51] Mântuitorul Hristos împlineşte orice trebuinţă omenească a creştinului: „El îi dă viaţă, îl creşte, îl hrăneşte, El este lumina şi suflarea lui, El îi deschide ochii, îi luminează şi îi dă puterea să-L vadă şi pe El, Domnul. El e şi hrănitorul şi hrana sufletului nostru; El e cel ce ne dă pâinea vieţii, pâine care nu-i altceva decât însăşi bunătatea Lui; viaţă pentru cei ce trăiesc, mireasmă pentru cei ce respiră, îmbrăcăminte pentru cei goi. Şi nu numai că sufletul nostru merge spre El, dar tot El ne arată şi drumul, ca unul care ne este şi lăcaş de petrecere aici pe pământ, dar în acelaşi timp şi ţintă a călătoriei noastre prin lume. Noi suntem mădularele, El ni-e capul. De trebuie să luptăm, şi El luptă împreună cu noi; de ne luăm la întrecere, El ne stă arbitru; de câştigăm, El ni se face cunună de lauri” (Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, p. 134-135).

[52] În Liturghia Sf. Vasile cel Mare preotul se roagă lui Dumnezeu: „Iar pe noi pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh şi pe nici unul dintre noi să nu ne faci a ne împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge al Hristosului Tău spre judecată sau osândă, ci să aflăm milă şi har împreună cu toţi sfinţii, care din veac au bine-plăcut Ţie (...)” (Liturghier, p. 234).

[53] Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, p. 203-204.

[54] Iconomia Sfintei Liturghii conduce spre împărtăşirea credincioşilor cu trupul şi sângele lui Hristos. Dacă nu se împărtăşeşte nimeni la o Liturghie, rugăciunile care se rostesc nu îşi mai găsesc justificarea. De exemplu, după sfinţirea Darurilor, preotul se roagă: „Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă” (Liturghier, p. 165). În acelaşi fel, chemarea pe care o adresează preotul: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”, dacă nu primeşte nici un răspuns, nu mai are sens. Şi exemplele pot continua. De altfel, se poate constata că o biserică unde nu se împărtăşeşte nici un credincios la o Sfântă Liturghie este o biserică anchilozată, o comunitate lipsită de viaţă. Pentru a explica această situaţie, unii preoţi spun că motivul pentru care credincioşii participă la Sfânta Liturghie este acela de a se ruga împreună. Se înţelege că o astfel de explicaţie nu acoperă întregul scop pe care îl vizează Liturghia.

[55] Aşa cum o dovedesc rugăciunile de pregătire pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, oricâte fapte bune şi de pocăinţă ar săvârşi omul, va avea totdeauna simţământul nevredniciei în faţa lui Dumnezeu. Este simţământul puţinătăţii şi sărăciei sufleteşti în întâlnirea cu dragostea nemărginită a lui Dumnezeu, simţământ însoţit în acelaşi timp de încrederea în milostivirea lui Dumnezeu, deoarece prin harul dumnezeiesc este învrednicit spre împărtăşire cu Sfintele Taine: „Ştiu, Doamne, că mă împărtăşesc cu nevrednicie cu Preacuratul Tău Trup şi cu Scump Sângele Tău şi vinovat sunt şi asândă mie însumi mănânc şi beau, neputându-mi da seama, precum se cuvine, de Trupul şi Sângele Tău, Hristoase, Dumnezeul meu. Ci îndrăznind spre îndurările Tale, mă apropii de Tine, Cel ce ai zis: Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru Mine rămâne şi Eu întru el...” (Rugăciunea a şasea, a Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, p. 328). Tot legat de rolul Sfintei Împărtăşanii şi de vrednicia omului, redăm în continuare cuvintele Sfântului IOAN CASIAN: „Nu trebuie să nu primim duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţia cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui har să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. N-am fi, de altfel, vrednici să primim nici împărtăşania anuală, dacă ne-am lua după unii care, stând în mănăstiri, în aşa chip măsoară vrednicia, sfinţenia şi meritul tainelor cereşti, încât socotesc că împărtăşania nu trebuie luată decât de cei sfinţi şi năpătaţi şi nu mai degrabă pentru că această participare să ne facă sfinţi şi curaţi. Aceştia, fără îndoială, cad într-o mai mare trufie decât cea de care li se pare că se feresc, fiindcă cel puţin atunci când o primesc ei se socotesc vrednici de a o primi. Cu mult este însă mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pe merit de Sfintele Taine, s-o primim ca un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşarta trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a lua parte la Sfintele Taine” („A treia convorbire cu părintele Theonas” în PSB vol. 57, p. 722).

[56] „Cel ce de bunăvoie mi-ai dat mie spre hrană Trupul Tău, foc fiind, care arde pe cei nevrednici, să nu mă arzi pe mine, Făcătorul meu, ci mai vârtos întră în alcătuirea mădularelor mele şi în toate încheieturile, în rărunchi şi în inimă şi arde spinii tuturor păcatelor mele; curăţeşte-mi sufletul; sfinţeşte-mi gândurile şi oasele; numărul deplin al celor cinci simţuri îl luminează; peste tot mă pătrunde cu frica Ta; pururea mă acoperă şi mă apără şi mă păzeşte de tot lucrul şi cuvântul pierzător de suflete; curăţeşte-mă, spală-mă şi mă îndreptează; înţelepţeşte-mă şi mă luminează; arată-mă locaş numai al Duhului Tău şi să nu mai fiu sălaş păcatului, ci Ţie, casă, prin primirea împărăşirii...” (Rugăciunea a treia de mulţumire, a Sfântului Simeon Metafrastul în Liturghier, p. 339).

[57] Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, p. 202.

[58] Pentru istoricul frecvenţei împărtăşirii, vezi Georgios MANTZARIDIS, Morala..., p. 70 şi Karl Christian FELMY, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric, traducere Pr. Prof. Ioan I. Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 81-83.

[59] Ierom. Rafail NOICA, Cultura Duhului, p. 161.

[60] P.S. Serafim JOANTĂ, „Ortodoxia văzută de un occidental”, înterviu cu Olivier Clement, în Pr. Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiune istoriei. Inerviuri, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995, p. 264.

[61] Părintele Rafail NOICA face un comentariu interesant spunând că, întrucât o zi este imaginea veşniciei, ar trebui ca în fiecare zi să se poată ajunge la primirea Sfintelor Taine „ca să începem fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare vecinicie s-a sfinţim cu Dumnezeu. Împărtăşindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trăi poate chiar ceea ce cerem în Liturghie, ziua întreagă, desăvârşită, sfântă, fără de păcat” (Cultura Duhului, p. 157-158).

[62] Ierom. Rafail NOICA, Cultura Duhului, p. 161.

[63] Nicolae CABASILA spune că, participând la Sfânta Liturghie, trebuie să ajungem „oarecum să vedem sărăcia Celui ce stăpâneşte, pribegia pe pământ a Celui ce este în tot locul, ocările îndurate de Cel binecuvântat, patimile Celui fără patimă; să vedem cât de mult ne-a iubit Cel care a fost răsplătit cu atâta ură, cât S-a smerit pe Sine Cel ce este nevuprins de fire, câte a pătimit şi câte a făcut pentru ca să ne pregătească nouă Masa dumnezeieştilor Daruri. Şi astfel, cutremuraţi de măreţia mântuirii noastre, pătrunşi de marea îndurare a lui Dumnezeu faţă de noi, să venerăm pe Cel ce S-a milostivit şi ne-a mântuit în acest chip, să-i încredinţăm sufletele, să-i dăruim viaţa şi să ne înflăcărăm inimile cu focul iubirii Lui; şi aşa pregătiţi să ne apropiem cu credinţă şi cu dragoste de focul Sfintelor Taine” (Despre viaţa în Hristos, p. 30).

[64] Panayotis NELLAS, L’Eglise, un lieu pour renaître..., p. 97.

[65] Redăm în continuare un fragment dintr-o rugăciune către Sfântul Duh, care vine în sprijinul celor afirmate: „Proslăveşte-mă, Mângâietorule bunule, cu darurile Tale cele de multe feluri. Dăruieşte-mi mie duhul înţelepciunii, al priceperii, al sfatului, al tăriei, al cunoştinţei, al evlaviei, al temerii de Dumnezeu” (Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei, p. 81-82).

[66] Georgios MANTZARIDIS, Morala..., p. 73.

[67] Panayotis NELLAS, Omul – animal îndumnezeit, p. 159.

[68] Cuv. SILUAN ATONITUL, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei. Însemnări duhovniceşti, studiu introductiv şi traducere diac. Ioan I. Ică jr., ed. a III-a, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 60.

[69] Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, traducerea Gabriela Moldoveanu şi Pr. Lect. Dr. Vasile Răducă, Asociaţia medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1994, p. 81.

[70] Vezi Cuv. MARCU ASCETUL, „Răspuns acelora care se îndoiesc de dumnezeiescul Botez”, p. 328-330, şi Cuv. NICODIM AGHIORITUL, Războiul nevăzut, p. 23-25.

[71] Michel Philippe LAROCHE, Un singur trup..., p. 49-50.

[72] Apud Maica MAGDALENA, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 26 – 28.

[73] „Nimeni nu se întoarce deşert de la rugăciune. Tot cel ce cere, ia. E de ajuns să ceară cum se cuvine. Iar luarea poate consta şi în neîmplinirea cererii sau în împlinirea ei altfel decât voia omul. De multe ori ceri mila lui Dumnezeu, dar fiindcă aceasta vine precum Dumnezeu găseşte de cuviinţă, o respingi, că nu a venit precum voiai tu. Însă doar Dumnezeu cunoaşte ce îi este cu adevărat de folos omului. Mai mult, rugăciunea însăşi este o răsplată pentru cel ce se roagă. „Nu zice că, zăbăvind în rugăciune, scrie Cuviosul Ioan Scărarul, n-ai dobândit nimic, căci iată ai şi dobândit. Căci ce bine mai înalt este ca acela de a fi fost lipit de El şi de a fi stăruit neîntrerupt în unirea cu El?”. În fine, ceea ce are o importanţă deosebită este că Dumnezeu aude întotdeauna cererile oamenilor. Iar când omul cunoaşte lucrul acesta, este încredinţat că i se va împlini cererea potrivit cu ceea ce îi este într-adevăr de folos” (Morala..., p. 77).

[74] Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, p. 140.

[75] Este ceea ce spune Sf. Apostol Pavel: „Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte” (1 Cor. 2, 14).

[76]Ιωαννου Χρυσοστομου, Άπαντα ταΈργα, τομος 18, Πατερικες Εκδοσεις Γρηγοριος ό Παλαμας, Θεσσαλονικη, 1979, p. 120-122, apud Pr. Dr. Constantin COMAN, Erminia Duhului, p. 111.

[77] În faţa atotprezenţei lui Dumnezeu, psalmistul David exclamă cu uimire: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta. Şi am zis: Poate întunericul mă va acoperi şi se va face noapte lumina dimprejurul meu. Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina” (Ps. 138, 7-12).

[78] Père Matta EL-MASKÎNE, L’expérience de Dieu dans la vie de prière, Spiritualité Orientale, Abbaye de Bellefontaine, Bégarolles-en-Manges, 1997, p. 10.

[79] „...prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor în fugă; (prin ei) unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi” (v. 33-35).

[80] „Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului” (v. 36-38).

[81] Privită din afară, cel mai greu poate fi înţeleasă problema suferinţei. Dacă pentru omul obişnuit a fi fericit înseamnă a fi lipsit de griji, de necazuri, a avea o situaţie materială bună, în universul credinţei întâlnirea cu Dumnezeu, prezenţa Lui în viaţa omului face ca acesta să trăiască bucuria chiar în necazurile şi suferinţele pe care le întâmpină în lume. Necazurile şi suferinţa pot constitui tot atâtea căi prin care Dumnezeu îi vorbeşte omului şi prin care acesta se apropie tot mai mult de Dumnezeu. De aceea, Apostolul Pavel a putut afirma, scriind corintenilor despre încercările pe care le întâmpinase în Asia: „Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru...” (2 Corinteni 1, 3-4). La rândul său, Gheron IOSIF arată cum necazurile şi încercările ajută omului să înainteze spre Dumnezeu: „Înainte de orice lucru, cel care cere har de la Dumnezeu trebuie să îndure ispitele şi necazurile, în orice fel ar veni acestea. (...) Dacă cineva a aflat care este darul lui Dumnezeu; cum că sunt necazurile şi, în general, tot ceea ce ne aduc ispitele, acesta a aflat cu adevărat care este calea Domnului. Acesta aşteaptă ispitele să vină pentru că prin acestea se curăţeşte, răbdând se luminează şi ajunge să vadă pe Dumnezeu” (Mărturii din viaţa monahală, vol. 1, p. 79).

[82] Sf. Apostol Pavel descrie această credinţă ca depăşind orice logică omenească: tot ceea ce, din punct de vedere omenesc – mai exact, din perspectiva omului firesc – pare a fi limită de netrecut sau realitate de necontestat, păleşte în faţa credinţei: „Împotriva oricărei nădejdi, Avraam a crezut cu nădejde că el va fi părinte al multor neamuri, după cum i s-a spus: Aşa va fi seminţia ta. Şi neslăbind în credinţă, nu s-a uitat la trupul său amorţit – căci era aproape de o sută de ani – şi nici la amorţirea pântecelui Sarrei; şi nu s-a îndoit, prin necredinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu, şi fiind încredinţat că Cel ce i-a făgăduit are putere să şi facă. De aceea, credinţa i s-a socotit ca dreptate” (Rm. 4, 18-22).

[83] Aici am putea aminti şi de basmele copilăriei noastre în care se spune că „la început, Dumnezeu umbla pe pământ cu Sfântul Petru”. Dincolo de caracterul lor „apocrif”, acestea exprimă o realitate, şi anume conştiinţa omului simplu că, cel puţin în alte timpuri, Dumnezeu a fost foarte apropiat de om şi că acesta din urmă putea vorbi „faţă către faţă” cu El.

[84] „...El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45).

[85] „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacob 1, 17).

[86] În Evanghelia după Luca găsim aceeaşi formulare: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei” (Luca 6, 32).

[87] În privinţa răzbunării, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe creştinii din Roma să nu răspundă răului cu rău, ci, din contră, să facă bine duşmanilor: „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci făcând aceasta vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui” (Romani 12, 20). La o lectură rapidă, am putea interpreta cuvintele Apostolului ca pe un o cale mult mai rafinată de răzbunare. În realitate, „cărbunii de foc” grămădiţi pe capul vrăjmaşului nu înseamnă în nici un caz răzbunare, ci fapta cea bună care va răspunde răului va contraria pe cel ce l-a săvârşit (care s-ar fi aşteptat, în mod „firesc”, la răzbunare); pentru el va fi ceva neobişnuit şi, ars ca de un foc, va avea şansa de a-şi pune cel puţin întrebări cu privire la acel mod „nefiresc” de a fi, dacă nu cumva acesta va însemna pentru el un început al schimbării. (Desigur, vorbim de fapta bună autentică, izvorâtă din puterea lui Hristos, nu de cea superficială, de faţadă, care este falsă. Nimeni nu va putea săvârşi binele şi iubi pe vrăjmaşul său fără a fi unit cu Hristos, fără a avea iubirea lui Hristos).

[88] Interesantă este remarca pe care o face Gabriel LIICEANU: „ne temem mai mult de judecătorul de cartier, decât de Judecătorul Suprem” (Despre limită, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 145). Tendinţa omului firesc este aceea de a avea ca reper al faptelor sale legea. El va făptui binele de teama pedepsei. Când însă nimeni nu îl vede şi nu există pericolul de a fi pedepsit, nu se va mai supune legii. Cel care trăieşte în Hristos (cel care are o credinţă vie, raportată constant la Dumnezeu), va ţine cont înainte de toate de Dumnezeu, faţă de care se va strădui să nu greşească, ceea ce va exclude fluctuaţiile în săvârşirea binelui.

[89] Pr. Prof. Dumitru STĂNILOAE, „Faptele bune în învăţătura ortodoxă şi catolică”, p. 509.

[90] Viaţa liturgică a Bisericii Ortodoxe cunoaşte multe rugăciuni care arată foarte limpede că buna făptuire se naşte şi se desăvârşeşte din strânsa legătură a omului cu Dumnezeu, cel Care îi dă putere omului spre tot lucrul bun săvârşit de acesta: „Povăţuieşte-ne pe noi cu razele dumnezeieştii Tale insuflări spre desluşirea adevărului şi a minţii, spre primirea celor bune, spre fugirea de cele rele, spre depărtarea de cele vătămătoare, spre alegerea celor folositoare. Căci fără dumnezeiasca Ta luminare, orbi fiind cu adevărat, nu putem să desluşim nici întru judecăţi adevărul, nici întru fapte binele, nici întru bunătăţi folosul, ci, cu prefacerile lucrurilor amăgindu-ne, de zeci de mii de ori greşim” („Rugăciune de umilinţă către Sfânta Treime” în Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei, Ed. Anastasia, ed. a II-a, Bucureşti, 1998, p. 87).

[91]  Sunt cunoscute pildele din Pateric în care părinţi încercaţi, care au petrecut ani întregi în înfrânare şi viaţă plăcută lui Dumnezeu, pentru că s-au depărtat de El şi s-au încrezut în ei înşişi, au căzut, pierzând întreaga lor strădanie de până atunci. Un exemplu tulburător este cel relatat de Sfântul Ioan CASIAN: bătrânul Heron, care timp de 50 de ani petrecuse în pustiu „respectând cu o rigoare unică şi din toată inima regulile ascetismului şi singurătatea pustiului mai presus decât toţi ceilalţi”, înşelat fiind de diavol, s-a aruncat într-o fântână, „fără să se îndoiască de asigurarea îngerului celui rău că, faţă de virtuţile şi ostenelile sale, nu i se va întâmpla nimic rău”. Scos aproape mort de acolo de către fraţi, în cele trei zile cât a mai trăit nu s-a lăsat nicidecum convins că a fost prada unei amăgiri diavoleşti; părinţii abia au putut obţine aprobarea egumenului Pafnutie de a-l îngropa creştineşte „pentru meritul atâtor chinuri de bunăvoie şi pentru numărul anilor pe care i-a trăit în pustie”, pentru a nu fi aşezat astfel în rândul sinucigaşilor” (vezi „A doua convorbire cu părintele Moise”, în PSB, vol. 57, p.330-331). Sfântul Ioan Casian arată şi motivul care a dus la cădere: faptul că, în rigoarea pe care şi-o impusese de a duce o viaţă ascetică foarte aspră, a ajuns să se încreadă în performanţele sale, uitând în felul acesta de Dumnezeu şi lipsindu-se de dreapta socoteală.

[92] Aici ar fi necesară o precizare: cu toate că scrierile ascetice au fost adresate cu precădere monahilor, nu înseamnă că acestea nu ar avea nici o legătură cu viaţa de familie. Chiar dacă s-a creat impresia falsă că monahismul este calea maximalismului evanghelic, în vreme ce familia ar reprezenta un stadiu inferior, chemarea la desăvârşire este absolută, totală pentru fiecare credincios în parte. Sfântul Ioan GURĂ DE AUR spune în acest sens: „te înşeli amarnic, iubitule, şi greşeşti dacă socoteşti că laicului i se cere îndeplinirea unor porunci, iar monahului, a altora. Deosebirea dintre un laic şi un monah stă numai în aceea că unul este căsătorit, şi celălalt e necăsătorit. Pentru toate celelalte porunci, vor da socoteală la fel amândoi” (Apologia vieţii monahale, traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 290), iar puţin mai departe, adaugă: „Prin urmare, este de neapărată trebuinţă ca şi laicul şi monahul să se urce la aceeaşi înălţime; atât unul, cât şi celălalt vor căpăta aceleaşi pedepse dacă vor cădea. Socot deci că nici cel mai certăreţ om şi mai lipsit de simţul judecăţii nu mă va mai contrazice în această privinţă” (ibidem, p. 298). Aşadar, şi cel care trăieşte în lume are nevoie în egală măsură de pocăinţă, de rugăciune, de înnoirea vieţii (ţinând cont, desigur, de particularităţile contextului în care trăieşte), după cum şi monahul are nevoie de ele. De aceea, ceea ce monahii au descoperit sondând adâncurile fiinţei umane, cu mici excepţii sau adaptări, poate fi aplicat şi în viaţa celui căsătorit.

[93] „Căsătoria, cale spre sfinţenie” este titlul unei cărţi scrisă de David şi Mary FORD (tradusă în limba română de Constantin Făgeţan şi apărută la Editura Sophia în 2001), în care autorii au strâns laolaltă vieţile sfinţilor căsătoriţi, dorind să arate prin aceasta că sfinţenia, mântuirea omului este la fel de accesibilă celor căsătoriţi ca şi monahilor; mântuirea nu presupune anumite condiţii speciale, ci înnoirea modului de viaţă prin relaţia directă şi personală cu Dumnezeu. Este ceea ce subliniază şi Nicolae CABASILA, când spune că pentru a ne mântui „nu ni se cere să trăim singuri la marginea lumii, nici să ne hrănim cu mâncăruri neobişnuite, nici să ne schimbăm îmbrăcămintea ori să ne primejduim vreunul din noi sănătatea, sau să facem vreo bravură ce întrece puterile noastre, ci doar, rămânând acasă, aşa cum suntem şi, nepierzând nimic din avutul nostru, să petrecem cugetând într-una la Legea Domnului” (Despre viaţa în Hristos, p. 245 – 246). Cu alte cuvinte, mântuirea nu este o schimbare de loc, adică una ce ar ţine de condiţiile exterioare de viaţă, ci una ce priveşte de modul de a trăi şi care se referă la schimbarea care pleacă din adâncul fiinţei umane.

[94] O a treia cale am putea-o socoti pe cea a celibatului. Ea este destul de rară şi, am zice, presupune mult mai multe greutăţi de asumat. Pentru o descriere a acestei căi, a se vedea Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, traducere de Gabriela Moldoveanu şi Pr. Lect. Dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, Bucureşti, 1994, p. 124 – 135.

[95] Se cunosc încercările unor grupări eretice care, de-a lungul secolelor, au căutat să arunce o umbră negativă asupra căsătoriei, faţă de care atitudinea Bisericii a fost foarte fermă. De pildă, Sinodul de la Gangra a condamnat aspru pe cei care dispreţuiau căsătoria: „Dacă cineva se dedică fecioriei şi înfrânării, nu pentru bunătatea şi sfinţenia fecioriei, ci pentru că, scârbindu-se, se îndepărtează de căsătorie, să fie anatema” (canonul 9).

[96] Taina iubirii..., p. 83. La rândul său, Pavel FLORENSKI spune că „numai fecioria autentică este capabilă să înţeleagă în întregime importanţa căsătoriei. Înălţimea poate fi apreciată numai de la înălţime; munţii cresc în faţa ochilor noştri pe măsură ce urcăm tot mai sus pe culmea de vizavi. La fel, numai de la înălţimea unei conştiinţe feciorelnice poate fi înţelească sfinţenia căsătoriei şi modul cum se diferenţiază ea calitativ de desfrânare; numai o feciorie autentică, harică înţelege căsătoria nu ca o instituţie a vieţii civile, ci ca un aşezământ ale cărui începuturi se trag de la Dumnezeu. Şi dimpotrivă, numai o căsătorie curată, numai o conştiinţă harică a căsătoriei permite să se înţeleagă importanţa fecioriei: numai un om căsătorit înţelege că monahismul nu este o instituţie a structurii ecleziastico-juridice, ci un şezământ al lui Dumnzeu Însuşi, care se deosebeşte calitativ de burlăcie” (Stâlpul şi temelia adevărului..., p. 192).

[97] Miche-Philippe LAROCHE, Un singur trup..., p. 11.

[98] Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii..., p. 94. Prin expresia „cei doi versanţi ai Taborului” Evdokimov vrea să întărească faptul că atât căsătoria, cât şi monahismul sunt două căi de aceeaşi valoare către mântuire: pe muntele Taborului, la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului Hristos, s-au arătat, de o parte şi de cealaltă a Lui, Moise, care a fost căsătorit, simbolizând astfel calea casătoriei,  şi Ilie, care nu a fost căsătorit, reprezentând tipul monahului.

[99] Cu privire la acest subiect, Christos YANNARAS afirmă că „în ultimele decenii instituţia familiei – ale cărei origini se pierd în hăuri preistorice – este teoretic şi practic contestată pentru întâia oară în mod radical şi absolut” (Libertatea moralei, p. 176).

[100] Pentru această situaţie se potrivesc cuvintele lui Pavel FLORENSKI care spune că acolo unde nu există credinţă, sau aceasta este lipsită de profunzime, „desfrânarea este ceva de felul căsătoriei, iar căsătoria se deosebeşte prea puţin de desfrânare: ambele sunt reduse la un fel de semi-căsătorie, de semi-desfrânare...” (Stâlpul şi temelia adevărului..., p. 192).

[101] Libertatea moralei, p.177.

[102] „Într-o cultură în care orientarea spre piaţă este preponderentă şi în care succesul constituie principala valoare, nu avem motive să fim surprinşi că relaţia umană de iubire urmează aceleaşi reguli ale schimbului care guvernează şi piaţa produselor şi a muncii” (Erich FROMM, Arta de a iubi, p. 11).

[103] Arta de a iubi, p. 81.

[104] Dăm ca exemplu cânteva titluri ale unor cărţi traduse în limba română, care se găsesc în prezent pe piaţă. Ne-am oprit numai la cele scoase de Editura Curtea Veche: Dale Carnegie, Arena conjugală. Soluţionarea conflictelor; Gary Smalley, Cum să-ţi înţelegi soţia la bine şi la greu; idem, Cum să-ţi înţelegi soţul la bine şi la greu; A. Pease, De ce bărbaţii se uită la meci, iar femeile în oglindă; Les Giblin, Arta dezvoltării relaţiilor interumane; Zig Ziglair, Secretul căsniciei fericite; Toate aceste cărţi, ca şi altele de aceeaşi factură, deşi îşi propun să rezolve conflictele din viaţa de familie şi să conducă la fericire, soluţiile pe care le recomandă sunt îmbibate de mentalitatea omului zilelor noastre, care aşază la temelia tuturor eul propriu şi succesul individual. Se înţelege că astfel de soluţii nu vor avea niciodată rezultatul dorit, ci cel mult vor realiza o cosmetizare a caracterului, fabricând măşti zâmbitoare şi frumos colorate.

[105] Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Ascetica şi mistica ortodoxă, vol. 1, p. 138.

[106] Olivier CLÉMENT surprinde foarte bine diferenţa între apropierea lacomă de un lucru (aceea care vede în orice realitate înconjurătoare – inclusiv în persoana umană – un bun de consumat) şi abordarea duhovnicească a aceluiaşi lucru, atitudine care deschide porţi nebănuite: „de la privirea lacomă aruncată unui măr până la gura care-l muşcă nu e decât o clipă. De la privirea atentă până la mărul pictat de Cézanne se află deschiderea către taină. De la privirea adâncită de rugăciune la acelaşi măr se află transfigurarea tainei în întâlnirea cu Suflarea dătătoare de viaţă şi frumuseţe. (...) fiecare făptură, percepută ca un cuvânt al Cuvântului, se deschide la infinit” (Trupul morţii şi al slavei. Scurtă introducere la o teopoetică a trupului, traducere de Sora Eugenia Vlad, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996, p. 52). Atunci când ceva se obţine cu uşurinţă, nu va fi preţuit ca atare, ci se ajunge destul de repede la saturare şi plictiseală. De aici şi dorinţa de a schimba destul de repede lucrurile sau persoanele care nu mai prezintă interes. Sfântul GRIGORIE TEOLOGUL arată calea ce duce la aprecierea lucrurilor sau persoanelor care ajung să facă parte din viaţa noastră: „Ceea ce doreşte cineva să ţină mai mult, caută să câştige cu mai multă osteneală, ca să nu arunce cu uşurinţă ceea ce a câştigat cu uşurinţă, gândind că poate câştiga iarăşi. Şi astfel, cei ce au minte socotesc o binefacere de a nu avea uşor ceea ce le este spre binefacere” (Cele cinci cuvântări teologice, p. 30).

[107] Erich FROMM, Arta de a iubi, p. 12.

[108] José ORTEGA Y GASSET face distincţie între îndrăgostire şi iubire. Îndrăgostirea, etapă firească şi necesară în iubire, este „o stare sufletească foarte complexă în care dragostea în sens restrâns ocupă un rol secundar”; este „o hiperactivitate a sufletului, aş vrea să spun că este mai degrabă o îngustare şi o relativă paralizare a vieţii noastre conştiente” (Studii despre iubire, traducere de Sorin Mărculescu, Ed. Humanitas, 1995, p. 35 – 35). Aşa cum arată şi Erich FROMM, îndrăgostirea trebuie să se deschidă în iubire, altfel relaţia dintre cei doi rămâne superficială şi nu are şanse să reziste: „Înainte de toate, trebuie spus că această formă de iubire (se referă la iubirea dintre un bărbat şi o femeie, n.n.) este foarte frecvent confundată cu trăirea impetuoasă a îndrăgostirii, cu căderea bruscă a barierelor ce existau pânaă atunci între doi străini. Dar (...) această relaţie intimă atât de bruscă apărută este, prin natura sa, de scurtă durată. După ce străinul a devenit o persoană intim cunoscută, nu mai există bariere de trecut, nu mai există o apropiere bruscă de realizat. Ajungem să cunoaştem persoana iubită la fel de bine ca pe noi înşine. Sau, poate ar fi mai bine să spun: la fel de puţin. Dacă ar exista mai multă profunzime în trăirea persoanei celeilalte, dacă am putea simţi nemărginirea personalităţii sale, persoana cealaltă nu ar ajunge niciodată să ne fie atât de familiară şi miracolul depăşirii barierelor s-ar putea produce iarăşi şi iarăşi, în fiecare zi” (Arta de a iubi, p. 52).

[109] Naşterea din apă şi din Duh prin Botez este un dar al lui Dumnezeu pe care omul cu nimic din lumea aceasta nu l-ar putea plăti; totuşi, pilda celui aflat la nunta împărătească fără haină potrivită (Matei 22, 2 – 13) este un argument că darul lui Dumnezeu nu poate fi primit cu nepăsare. Despre importanţa pregătirii pentru primirea harului dumnezeiesc, Sf. CHIRIL AL IERUSALIMULUI spune: „curăţeşte-ţi vasul ca să primeşti mai mult har! Iertarea păcatelor se dă în chip egal tuturor, dar împărtăşirea Sfântului Duh s-a dăruit după măsura credinţei fiecăruia. Dacă te osteneşti puţin, puţin primeşti. Dacă lucrezi însă mult, mare este răsplata. Alergi pentru tine însuţi: urmăreşte folosul!” („Cateheza I”, 5, în Cateheze, p. 21-22). Sfântul Chiril se referă aici la Taina Botezului, însă cuvintele sale sunt valabile pentru orice taină. Întreaga pregătire pentru primirea tainei este, de fapt, o deschidere, o sensibilizare şi o conştientizare a omului în faţa întâlnirii cu Dumnezeu. Tocmai de aceea am putea spune că, deşi harul este un dar al lui Dumnezeu, el nu devine eficient decât în cel care se deschide lucrării lui, prin urmare, doreşte să fie în relaţie cu Dumnezeu.

[110] În „Scrierile Părinţilor Apostolici”, PSB vol. 1, traducere, note şi indici de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 28.

[111] O pregătire din partea preotului care săvârşeşte Taina Botezului se cere şi astăzi. O dovedeşte rugăciunea pe care preotul o rosteşte în taină la începutul slujbei: „Îndurate şi Milostive Dumnezeule, ...să nu Te scârbeşti de mine, nici să-Ţi întorci faţa Ta de la mine, ci treci greşelile mele în ceasul acesta, Cel care treci cu vederea păcatele oamenilor când se pocăiesc. Şi-mi spală necurăţia trupului şi întinăciunea sufletului şi pe mine întreg cu totul mă sfinţeşte, cu puterea Ta cea nevăzută şi cu dreapta cea duhovnicească; ca nu cumva, propovăduind altora slobozirea şi făgăduind-o cu deplină încredinţare în iubirea Ta de oameni cea negrăită, să nu mă arăt eu însumi netrebnic rob al păcatului...” (Molitfelnic, p. 28).

[112] Pr. Dr. Constantin MIHOC, Taina Căsătoriei şi familia creştină în învăţăturile marilor Părinţi ai Bisericii din secolul IV, Ed. Teofania, Sibiu, 2002, p. 67-72.

[113] Pr. Prof. Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Taina iubirii. II, Alba Iulia, 1996, p. 90-130.

[114] Pentru versiunea românească vezi „Cuvânt despre cum se cade să-şi crească părinţii copiii” al celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, traducere diac. Ioan I. Ică jr., în Maica Magdalena, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă a copiilor de azi, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 105-136.

[115] Adevărul şi frumuseţea căsătoriei..., p. 110.

[116] Ibidem, p. 111.

[117] Ibidem, p. 115-120.

[118] Întreaga educaţie, întreaga ştiinţă, calităţile unui om, câtă vreme acesta se află în afara relaţiei cu Dumnezeu, sunt aunonome, prin urmare, neputincioase în a contribui la zidirea şi dăinuirea unei relaţii. 

[119] Este o atitudine contrară mentalităţii comune, potrivită căreia primul impuls este acela de a căuta cauzele reuşitelor şi, în special, a nereuşitelor noastre în cei din jur sau în diferitele împrejurări exterioare nouă.

[120] Pentru tradiţia Bisericii răsăritene, asceza nu poate fi concepută niciodată ca un efort pur omenesc, chiar dacă în întreg acest proces ar apărea mai mult strădania omului; ea nu se poate realiza fără Dumnezeu, în afara prezenţei iubitoare a Lui, cea care îndeamnă şi cheamă omul la un nou mod de viaţă. Numai dragostea unei persoane ne poate mişca spre schimbare, spre înnoire; o lege va fi totdeauna ceva constrângător şi exterior nouă.

[121] Olivier CLEMENT, Trupul morţii şi al slavei..., p. 44.

[122] José ORTEGA Y GASSET arată că un bărbat va alege întotdeauna femeia care i se potriveşte profilului său sufletesc, şi invers, o femeie se va opri asupra bărbatului care corespunde trăsăturilor sufletului său: „În alegerea iubitei, bărbatul îşi revelează fondul esenţial, ceea ce şi femeia face în alegerea iubitului. Tipul uman pe care-l preferăm în celălalt schiţează profilul propriei noastre inimi” (Studii despre iubire, p. 62). De aceea nu este indiferentă starea de curăţire a sufletului cuiva în momentul alegerii iubitului sau iubitei.

[123] Maica MAGDALENA spune în acest sens: „Cei care doresc să se căsătorească pot fi sfătuiţi să ceară lui Dumnezeu să le găseasă un soţ sau o soţie cu care să poată trăi o viaţă creştinească şi să-şi crească împreună copiii în duh creştin” (Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă..., p. 14).

[124] Sara fusese cerută în căsătorie de şapte bărbaţi, pe care demonul Asmodeu i-a omorât în noaptea nunţii. (Michel-Philippe LAROCHE explică această stare prin aceea că toţi cei şapte bărbaţi care o peţiseră pe Sara înaintea lui Tobie nu căutau decât plăcerile trupeşti: „aceştia voiau să se unească mai întâi trupeşte cu Sara şi de abia apoi sufleteşte” – Un singur trup..., p. 105). Fiind ocărâtă de una din slujnicele tatălui său, Sara caută scăpare la Dumnezeu, prin rugăciune: „Binecuvântat eşti, Tu, Doamne Dumnezeul meu, şi binecuvântat să fie numele Tău cel sfânt şi slăvit în veci! Să Te binecuvânteze pe Tine toate făpturile Tale în veci! Şi acum către Tine, Doamne, îmi întorc ochii şi faţa mea şi mă rog. Ia-mă de pe pământul acesta şi nu-mi da să mai aud ocări! Tu ştii, Doamne, că sunt curată, că nici un bărbat nu s-a atins de mine. Şi nu mi-am necinstit numele, nici numele tatălui meu în pământul robiei mele. Sunt singură la tatăl meu, el n-are ale copil ca să-l moşenească, nici frate pe lângă el, nici rudă, pentru care să fiu păstrată spre a-i fi soţie. Până acum am pierdut şapte bărbaţi. De ce aş mai trăi? Iar dat Tu nu binevoieşti să faci să mor, atunci binevoieşte a căuta spre mine şi a mă milui, ca să nu mai aud ocări!” (Tobit 3, 11-15).

[125] Este ceea ce spune Olivier CLEMENT, arătând care sunt efectele unei vieţi de asceză: „Asceza (...) îngăduie omului să vadă şi altceva decât obiecte de posedat, de consumat, de distrus; să vadă în lucruri cuvintele fără grai ale Cuvântului, aceleaşi cuvinte care se fac auzite în Scriptură şi de dăruiesc ca mâncare în Euharistie” (Trupul morţii  şi al slavei..., p. 45).

[126] Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii..., p. 146.

[127] Michel-Philippe LAROCHE, Un singur trup..., p. 13.

[128] „...Cel ce din început ai zidit pe om şi l-ai pus pe dânsul ca pe un stăpân al făpturii şi ai zis: nu este bine să fie omul singur pe pământ; să-i facem lui ajutor dintr-însul; şi luând una din coastele lui, i-ai zidit femeie, pe care văzând-o Adam a zis: iată acum os din oasele mele şi trup din trupul meu; aceasta se va numi femeie, căci din bărbatul său s-a luat...” (Molitfelnic, p. 74).

[129] Venind pe filieră occidentală (a se vedea la Paul EVDOKIMOV, Taina iubirii..., p. 155 – 159), există şi în spaţiul ortodox opinia potrivit căreia scopul principal al căsătoriei ar fi naşterea de prunci. (Vezi, de pildă: Pr. Prof. Vasile MIHOC, „Căsătoria şi familia în lumina Sfintei Scripturi. Naşterea de prunci, scop principal al căsătoriei”, în Mitropolia Ardealului, XXX (1985), nr. 9 – 10, p. 581 – 591). Într-o familie a cărei temelie este Hristos, naşterea copiilor este un fapt de la sine înţeles, aducând o împlinire a celor doi soţi; a face însă din naşterea de prunci scopul căsătoriei înseamnă a muta accentul de la esenţial la secundar, mai ales că există cupluri care nu pot avea copii. Olivier CLEMENT spune: „Copilul nu este scopul şi justificarea iubirii – care nu are nevoie de justificare – ci se naşte din praplinul iubirii” (Trupul morţii şi al slavei..., p. 80).

[130] Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, p. 191.

[131] „Cel ce ai binecuvântat pe robul Tău Avraam şi ai deschis pântecele Sarrei, şi l-ai făcut tată a multe neamuri; Cel ce ai dăruit e Isaac Rebecăi şi ai binecuvântat naşterea ei; Care ai însoţit pe Iacov şi pe Rahela şi dintr-însul ai arătat doisprezece patriarhi; Cel ce ai însoţit pe Iosif cu Asineta şi le-ai dăruit lor prunci pe Efrem şi pe Manase; Care ai primit pe Zaharia şi pe Elisabeta şi le-ai dat lor prunc pe Înaintemergătorul; Cel ce din rădăcina lui Iesei după trup ai crescut pe pururea Fecioara, şi dintr-însa Te-ai întrupat şi Te-ai născut spre mântuirea neamului omenesc...” (Molitfelnic, p. 73).

[132] „...Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din Sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N), cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoţeşte bărbatul cu femeia...” (Molitfelnic, p. 76).

[133] Michel-Philippe LAROCHE, Un singur trup..., p. 39.

[134] „...dă robilor Tăi acestora (N) viaţă paşnică, lungime de zile, înţelepciune, dragoste unuia către altul întru legătura păcii, dar de prunci, seminţie cu viaţă îndelungată, cununa cea neveştejită a măririi. Învredniceşte-i pe dânşii a-şi vedea pe fiii fiilor lor. Păzeşte viaţa lor fără bântuială. Şi le dă lor din roua cerului de sus şi din belşugul pământului. Umple casele lor de grâu, de vin, de untdelemn şi de toată bunătatea, ca să dea şi celor lipsiţi...” (Molitfelnic, p. 73). „...păzeşte-i în pace şi bună-înţelegere. Arată nunta lor cinstită, fereşte patul lor neîntinat. Binevoieşte să-şi petreacă viaţa lor fără prihană. Şi-i învredniceşte pe dânşii să ajungă bătrâneţi fericite, cu inimă curată împlinind poruncile Tale.” (ibidem, p. 79).

[135] Maica MAGDALENA, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă..., p. 9.

[136] Această realitate l-a făcut pe Părintele Dumitru STĂNILOAE să vorbească de cunoaşterea lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieţii, la care are acces orice credincios. Vezi Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, p. 140.

[137] „Iubirea este un schimb de fiinţă, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfârşit...” (Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, p. 181). Aceeaşi idee o întâlnim şi la Erich FROMM, care spune: „Ce oferă o persoană alteia? Se oferă pe sine, oferă ceea ce are mai preţios, îşi oferă viaţa. (...) îi dăruieşte ceea ce este viu în el; îi dăruieşte bucuriile sale, ceea ce i se pare interesant, ceea ce gândeşte, ceea ce ştie, umorul său, tristeţile sale – toate expresie a ceea ce este viu în el. Oferind astfel din viaţa lui, îl îmbogăţeşte pe celălalt, îl face să simtă mai intens că trăieşte şi, totodată, simte el însuşi mai intens că trăieşte. El nu dă ca să primească; a da este în sine o extraordinară bucurie” (Arta de a iubi, p. 28).

[138] Un singur trup..., p. 45.

[139] Ibidem, p. 50.

[140] Din perspectivă creştină, iubirea nu poate fi ceva abstract, ci este îndreptată întotdeauna către celălalt; toate actele săvârşite sunt secundare în raport cu persoana iubită: „Iubirea autentică este totdeauna o iubire a ceva concret, este totdeauna iubirea persoanei, viziunea sa în Dumnezeu şi afirmarea vieţii sale eterne. Sensul ei autentic şi scopul ei nu rezidă atât în ajutorul pe care-l acorzi celui căruia te adresezi, în faptele bune sau în virtuţile prin care înnobilezi subiectul iubit, mijlocindu-i astfel calea spre desăvârşire, cât în unirea sufletelor” (Pr. Prof. Ilie MOLDOVAN, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei…, p. 97).

[141] Tocmai de aceea o viaţă lipsită de responsabilitatea faţă de celălalt, aşa cum este cea a legăturilor libere, fără angajamentul căsătoriei, pare a fi mai de dorit: „E mai uşor să fii amant decât soţ, pentru motivul că-i mai greu să fii spiritual în fiecare zi, decât să spui lucruri plăcute din când în când” (Honoré DE BALZAC, Codul căsniciei, traducere şi adaptare de Florentin Georgescu, Casa de editură Excesior-Multi-Press, Bucureşti, 1992, p. 48). În schimb, perspectiva creştină – mai grea, însă dătătoare de mult mai multă bucurie – ţine cont de neputinţele celuilalt: „A-l descoperi pe celălalt ca persoană înseamnă să-l descoperi în durata lui şi nu numai în jocul seducţiei şi în clipa erotică. Înseamnă să-l accepţi cu trecutul său, dureros poate, dar cu un respect care interzice gelozia; înseamnă să-i asculţi povestea copilăriei, mărturisirea rătăcirilor, durerea şi bucuria lentei sale afirmări de sine. Şi nu doar să-l asumi în trecutul său, ci să devii responsabil pentru el în viitorul lui” (Olivier CLEMENT, Trupul morţii şi al slavei, p. 70).

[142] Michel-Philippe LAROCHE, Un singur trup..., p. 32 – 33. În continuare, Laroche arată că, de fapt, atitudinea faţă de celălalt este o oglindire a stării de sănătate sufletească a fiecăruia: „...omul îşi vede aproapele cam tot aşa cum se vede pe sine. Dacă îşi descoperă sufletul în ochii lui Dumnezeu, Care îi arată greşelile şi în acelaşi timp i le iartă, tocmai prin experierea darului de a fi iertat, adică iubit, va învăţa ca şi el, după cuvintele din Tatăl nostru, să ierte la rândul său. Dacă din contră, se culpabilizează şi, din orgoliu, refuză iertarea, adică se judecă şi se condamnă singur, socotind că numai şi numai părerea pe care o are el despre sine contează, refuzând privirea lui Dumnezeu, asemenea om va fi cu siguranţă necruţător faţă de aproapele său” (ibidem).

[143] Maica MAGDALENA, Sfaturi pentru o educaţie ortodoxă..., p. 18.

[144] Dicţionarul Explicativ al limbii române, p. 661.

[145] Hugues PUEL, „Travail”, in Catholicisme hier, aujourd’hui, demain, col. 252.

[146]  A se vedea şi textele conexe: Gen. 1, 26; 28.

[147] Descoperind raţionalitatea creaţiei, omul descoperea, de fapt, mesajul lui Dumnezeu pentru el, cuvântul lui Dumnezeu către el, întipărit în lumea creată.

[148] Legat de acest aspect, Părintele Dumitru STĂNILOAE spune: „...lucrurile date nouă de Dumnezeu pot deveni darul nostru către Dumnezeu, prin faptul că suntem liberi în întoarcerea lucrurilor către Dumnezeu. Noi transformăm lucrurile în daruri ale noastre prin actul libertăţii noastre şi prin iubirea ce-o arătăm în felul acesta lui Dumnezeu” (Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, p. 341).

[149] Panayotis NELLAS, Omul – animal îndumnezeit..., p. 118.

[150] Vladimir LOSSKY leagă apariţia tehnicii de îndepărtarea omului de Dumnezeu. Astfel, urmaşii lui Cain vor fi „primii cetăţeni, inventatorii artelor şi ai tehnicii. Civilizaţia apare odată cu ei – uriaşă compensaţie pentru lipsa lui Dumnezeu! Dumnezeu trebuie să fie uitat sau înlocuit: să-L uite prin prelucrarea metalelor, acceptând să devină captivi ai greutăţii pământului şi ai puterii opace pe care o conferă, precum Tubal-Cain „fierarul, tatăl tuturor făurarilor în aramă şi fier” (Facere 4, 22); să-L înlocuiască (pe Dumnezeu) prin sărbătoarea artei, prin consolarea nostalgică a muzicii, asemenea lui Jubal, „tatăl tuturor celor ce cântă din liră şi din fluier” (Introducere în teologia ortodoxă, p. 120). Desigur, Lossky are în vedere aici folosirea „hainelor de piele” într-o direcţie negativă, aceea care le autonomizează, deoarece deschise către Dumnezeu, toate creaţiile omenirii sunt bune.

[151] Aşa cum arată Hugues PUEL, munca salarizată „ocupă cea mai mare parte a vieţii conştiente a individului şi mobilizează cele mai bune capacităţi ale sale. Reprezintă pentru el locul cel mai semnificativ al participării sale la viaţa colectivă şi a identităţii sale sociale” („Travail”, col. 256).

[152] A se vedea atitudinea recentă a unor mari societăţi franceze şi germane care, pe fondul primirii de noi state în Uniunea Europeană, folosindu-se de şantajul mutării societăţilor respective în ţări din Estul Europei unde mâna de lucru este mai ieftină, au reuşit să obţină acordul angajaţilor pentru creşterea programului de lucru, menţinând acelaşi salariu.

[153] Sur la terre comme au ciel. La vie spirituelle au quotidien, Nouvelle Cité, Paris, 1985, p. 18.

[154] Celebrul medic rus, Voino-Iaseneţki, devenit ulterior arhiepiscop al Crimeii († 1958), în lucrarea pe care a alcătuit-o în 1943: „Studii de chirurgie septică”, nu se limitează la a le oferi viitorilor medici numai nişte informaţii tehnice, ci se preocupă şi de cei care aveau a fi trataţi: „Când purcedem la operaţie, trebuie să avem în vedere nu numai cavitatea abdominală, ci întreg bolnavul, pe care, din păcate, medicii îl numesc atât de des caz. Omul este cuprins de tristeţe şi frică de moarte, inima i se cutremură nu numai la propriu, ci şi la figurat. Ca atare, nu vă mulţumiţi cu îndeplinirea sarcinii foarte importante de a întări inima cu camfor sau digitalice, ci aveţi grijă să îl scăpaţi de greaua traumă psihică provocată de vederea mesei de operaţie, a instrumentelor întinse, a oamenilor în halate albe, măşti, mănuşi de cauciuc: adormiţi-l în afara sălii de operaţie. Aveţi grijă de încălzirea lui în timpul operaţiei, fiindcă acesta este un lucru extrem de important” (vezi Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeii, Am iubit pătimirea, traducere din limba rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 51).

[155] Michel-Philippe LAROCHE, Sur la terre..., p. 83. Legat de acest aspect, interesantă este remarca lui Laroche privind greutăţile pe care un credincios le întâmpină la avansarea sa în muncă pe scara ierarhică: „În general, înaintarea în cariera profesională a unui creştin conştient este mai anevoioasă decât pentru ceilalţi oameni” (Ibidem, p. 84). Aceasta deoarece este strâns legată de experienţa sa duhovnicească.

[156] „...chiar dacă istoric vorbind este nedreptăţit, el va descoperi ce anume din sine e nedrept, murdar, întunecat şi va profita de ocazie pentru ca, prin lumina necreată, să împrăştie tenebrele, să cureţe mizeria şi să îndrepte strâmbătatea. (...) după regăsirea păcii interioare, va putea să acţioneze cu mai multă forţă şi mai eficient” (Michel-Philippe LAROCHE, Un singur trup..., p. 47).

[157] Sur la terre..., p. 110 – 111.

[158] Acesta este, de altfel, îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni” (Coloseni 3, 23).

[159] Archim. Lev GILLET, in Contacts XXII (1970), p. 6.

[160] Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, „Sfânta Treime, creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor creştinilor”, p. 14.

[161] Ibidem, p. 14-15.

[162] „Omul poate să treacă pe lângă esenţial având, cu toate acestea, un început bun în viaţa sa duhovnicească, deoarece se instalează într-un fel de confort: este în Biserică, trăieşte la adăpostul legilor sale împlinindu-le, prin rituri, o practică liturgică, prin posturi chiar, sau prin caritate, toate lucruri care în ele însele sunt drepte sar care pot de asemenea să fie trăite într-un formalism care opreşte Duhul; noutatea veşnică a Duhului Sfânt îi scapă...” (Michel-Philippe LAROCHE, Sur la terre..., p. 47).

[163] Faptele bune şi virtuţile, oricât de numeroare şi de importante ar fi, atunci când sunt privite în ele însele, când sunt săvârşite ca scop în sine (autonom, am zice), nu îi sunt de nici un folos omului în împlinirea / mântuirea sa. Trimitem din nou la capitolul 13 al primei epistole către corinteni a Sfântului Apostol Pavel în care vedem cum ştiinţa, credinţa, minunile, martiriul nu au valoare în afara iubirii, adică a relaţiei personale. Nu fapta în sine are valoare, ci întâlnirea cu persoana faţă de care are loc orice manifestare.

[164] Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, „Fiinţa Tainelor în cele trei confesiuni”, în Ortodoxia, VIII (1956), nr. 1, p. 12.

 

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3357

Voteaza:

Despre realizarea comunitara a spiritualitatii ortodoxe in Sfanta Liturghie si societate 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE