Despre unitatea Bisericii in Duhul Sfintei Treimi si in relatie cu primatul papal

Despre unitatea Bisericii in Duhul Sfintei Treimi si in relatie cu primatul papal Mareste imaginea.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, in randurile de mai jos doresc sa abordez o problema de eclesiologie foarte actuala si, totodata foarte importanta, care este, deseori, abordata in discutiile teologilor ortodocsi si romano-catolici la diferitele intalniri cu caracter teologic - bisericesc sau in cadrul diverselor intalniri ecumenice si anume, aceea a Unitatii Bisericii in relatie cu primatul papal.

Cunoastem cu totii rolul, locul si importanta „Cetatii Sfinte a Vaticanului” si a „Sfantului Scaun” – care este un Stat al carui conducator este „Sfantul Parinte – Papa Romei” si de aceea este necesara o (re)actualizare a statutului „Suveranului Pontif” in relatie cu reprezentantii si conducatorii celorlalte biserici, aceasta si din cauza mediatizarii foarte intensa a personalitatii si a rolului chiar politic si social al conducatorului Bisericii Catolice, fie el personajul de pie memorie Papa Ioan Paul al II – lea ori succesorul acestuia care este Papa Benedict al XVI – lea, ca sa ne raportam doar la ultimii doi. Dezideratul acesta urmareste nimic altceva decat clarificarea (pe cat este cu putinta) si intelegerea rolulului sau in istoria Bisericii si a Crestinismului de-a lungul timpului si, mai cu seama in istoria contemporana caci, adeseori se creaza unele confuzii pe fondul necunoasterii, a ignorantei multor persoane, mai ales dintre cele de rand, dar care, altminteri sunt, in cele mai multe situatii, de buna credinta, (si) ca atare o desbatere pe aceasta tema este intotdeauna binevenita.

In Enciclica sa „Ut unum sint”, Papa Ioan Paul al II – lea invita „responsabilii bisericesti si teologii lor” sa instaureze, impreuna cu el, un „dialog fratesc si rabdator” cu privire la exercitiul primatului in Biserica, „in care sa ne ascultam in afara polemicilor sterile, neavand in suflet decat vointa lui Hristos pentru Biserica Sa”, asta in conditiile in care relatiile si variatele intalniri intre Arhiepiscopul Romei si diferiti conducatori ai Bisercii Ortodoxe, de pilda, s-au intensificat si s-au multiplicat in ultima vreme.

In timpul lecturarii acestei Enciclice, ma gandeam ca foarte curand Vaticanul va initia o serie de intalniri intre episcopi si teologi ai celor trei mari confesiuni crestine, pentru a transpune, la modul cel mai punctual si mai concret, acest demers al papei, al popularului papa.

Dar ceva cat se poate de eficient si de consistent nu s-a realizat pana in ziua de astazi; caci aici, in cadrul acestor intalniri, trebuie analizat, indeosebi, subiectul extrem de delicat si de controversat al slujirii (ministeriului) papei in Biserica, constienti fiind ca pentru dialogul ecumenic reprezinta, inca, „piatra de poticnire cea mai importanta si cea mai disputata” – dupa cum marturisea chiar si Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului.

Suntem, in egala masura, constienti ca exercitiul papalitatii, asa dupa cum s-a dezvoltat la sfarsitul primului mileniu, si mai ales in al doilea mileniu, a contribuit foarte mult la schisma dintre Orient si Occident – care a debutat in anul 1054 si s-a desavarsit in 1204 in timpul cuceririi capitalei Imperiului Bizantin de catre cruciati, iar in interiorul Occidentului a provocat o noua ruptura, prin Reforma lui Luther din anul 1517, de asemenea si Contra-Reforma a provocat, la randul ei, o alta ruptura, de data aceasta in interiorul Ortodoxiei, prin uniatism, cu scopul atragerii ortodocsilor la obedienta fata de papalitate.

Ca urmare, toate aceste rupturi au condus la refuzarea si respingerea papalitatii in sine si chiar au ajuns la denaturarea constiintei despre unitatea Bisericii, ca si comuniune a Bisericilor locale ce au fost consolidate si cristalizate in primul mileniu in jurul Romei – care „prezida in dragoste” – conform relatarii Sfantului Ignatie al Antiohiei. In plus, Schisma, Reforma si Uniatismul au generat lupte interne si au provocat veritabile razboaie religioase ale caror urmari si consecinte le traim, din pacate, pana astazi. Memoria istorica se lasa cu greu vindecata. In special in Europa rasariteana, unde prozelitismul agita din nou spiritele si pune pe primul plan adversitatile mai vechi, care au ramas ca niste cicatrice pe trupul Bisericii.

In prima parte a acestui modest material as dori sa prezint viziunea ortodoxa asupra unitatii Bisericii, pentru a urma cu definirea locului episcopului Romei in eclesilogia ortodoxa, urmand a incheia cu creionarea catorva concluzii.

Referindu-ne la viziunea ortodoxa asupra unitatii Bisericii trebuie sa remarcam faptul ca in profunzimea sa, Biserica este o taina care reflecta Taina Treimii Insasi. De altfel, fiecare persoana umana, ca si „chip si asemanare” a lui Dumnezeu, poarta in ea Taina Treimii - care este iubire, relatie si comuniune. De aceea Noul Testament descrie Biserica cu termeni ca „Trup al lui Hristos”, „Templu al Duhului Sfant” si „Casa a Tatalui”.

Biserica este, inainte de toate, „Trupul lui Hristos” care, din punct de vedere potential si virtual, ii include pe toti oamenii pentru a face din ei „un singur om nou” si pentru „a-i impaca cu Dumnezeu intr-un singur trup, prin cruce” (cf. Efeseni 2, 15-16). Din punct de vedere istoric, Biserica ii include si ii uneste pe toti cei care cred in Hristos pentru a le comunica acestora Viata Sa care este Inviere, deci biruinta asupra mortii. Asadar, este „taina vietii”, „loc al renasterii” sau „Hristos cel intreg in capul si trupul Sau” – dupa cum spunea Fericitul Augustin. De fapt, Biserica se constituie in slujirea liturgica – „ministerul misterelor”, unde Cuvantul lui Dumnezeu este citit si interpretat dar si consumat sub chipul painii si a vinului devenite, prin rugaciunea comunitatii si invocarea Duhului Sfant, Trupul si Sangele Domnului. Euharistia ne incorporeaza in Hristos. „De vreme ce este o singura paine, noi cei multi alcatuim un singur trup; pentru ca toti ne impartasim dintr-o singura paine. Iar painea este Hristos” (I Corinteni 10, 17).

Trup al lui Hristos, Biserica este in acelasi timp „Templu al Duhului Sfant”, deoarece aceasta taina a lui Hristos este inseparabil legata de misterul Duhului. In experienta Sa pamanteasca, Hristos a fost in mod constant plin de „Duhul lui Dumnezeu”. El a implinit si a desavarsit toate prin puterea Duhului, care constituia ungerea Sa mesianica. Duhul Sfant este Cel care inaugureaza, prin Pogorarea Sa in ziua Cincizecimii, prima comunitate crestina la Ierusalim si sub inspiratia Sa rostesc cuvant de invatatura Apostolii – Ucenicii fideli ai Mantuitorului. Ei savarsesc si desavarsesc totul sub inspiratia Duhului Sfant: boteaza, dezleaga pacatele, instituie episcopi, preoti si diaconi prin punerea mainilor in cadrul Hirotoniei, se roaga si fac minuni. Totul se face in Duhul si prin puterea Duhului. Iar Biserica este cu adevarat „Biserica a Duhului Sfant”.

Biserica este de asemenea „Casa Tatalui”. Ea participa, deci, la modul de existenta a Sfintei Treimi. Tainic, Biserica este Imparatia lui Dumnezeu pe pamant, este dragoste si libertate in Sfantul Duh. Viata divina, care vine de la Tatal, prin Fiul in Duhul Sfant, este comunicata oamenilor, chemandu-i pe acestia la o comuniune asemanatoare cu cea a Sfintei Treimi. Astfel in Hristos, prin suflarea si focul Duhului Sfant, exista un singur Om intr-o multitudine de persoane, dupa spusele teologului Olivier Clement. Cand vorbeste despre Taina Treimii, teologia ortodoxa este „personalista” si nu „esentialista” – tendinta care a predominat in Apus. Pentru Parintii Bisericii, unitatea divina nu trimite la esenta divina, ci la Persoana Tatalui. „Exista un singur Dumnezeu, pentru ca exista un singur Tata”, al Carui „nume este superior celui de Dumnezeu” (Sf. Chiril al Alexandriei). De asemenea, Tatal este singurul principiu al Treimii.

In Biserica primara, principiul eclesiologic fundamental il constituia unitatea Euharistiei in fiecare mare oras al Imperiului Roman. Apostolii, in calatoriile lor misionare, si-au pus mainile asupra batranilor (prezbiterilor) numiti curand „episcopi” adica „supraveghetori” si „pazitori” ai comunitatii credinciosilor. Epistolele (scrisorile) pauline catre Timotei si Tit evidentiaza foarte clar relatia dintre apostol si episcop, pe de o parte, si intre episcop si comunitate, pe de alta parte. Apostolul era un itinerant, un peregrin. Episcopul, in schimb, ramanea pe loc si putea fi recunoscut ca interlocutor, responsabil avizat si competent al Bisericii locale. In acest fel a luat nastere ceea ce numim noi „episcopatul monarhic” adica intr-un oras exista un singur episcop, care conducea o singura comunitate euharistica. Ansamblul format din episcop, adunarea preotilor, a diaconilor si a credinciosilor laici alcatuia Biserica locala; in acest sens, potrivit principiului concret al „teritorialitatii”, vorbim de Biserica Corintului sau al Efesului, de exemplu, cu alte cuvinte de Biserica lui Dumnezeu care este in Corint sau in Efes ori de Biserica lui Dumnezeu de la Ierusalim sau de la Roma.

Toata viata sacramentala a Bisericii, adica viata insasi a Trupului lui Hristos, este astfel, in unitatea pe care episcopul o asigura si o atesta in permanenta. Acesta este un adevar de la origini pana in prezent, la fel de veridic si de actual. Episcopatul nu este el insusi izvorul unitatii vietii in Hristos. Izvorul este Tatal ceresc, de la Care vine tot darul desavarsit si care comunica unitatea in Duhul Sfant sau in „comuniunea Duhului Sfant”, conform expresiei Sfantului Apostol Pavel. Dar El comunica acest har al unitatii in Trupul eclezial al Fiului Sau, organizat in episcopii, in Biserici locale care se afla in duhul fratietatii, al sinodalitatii si, deci, al unitatii. Pluralitatea episcopilor repartizati in mai multe orase nu contrazice faptul ca Domnul nostru Iisus Hristos prezideaza fiecare Euharistie, caci episcopii in slujirea lor nu sunt decat icoane ale Mantuitorului – Arhiereul cel Vesnic, prin excelenta.

Din aceste motive, Biserica locala, adica la inceput, biserica dintr-un oras, apoi dioceza (eparhia), este toata Biserica, sau Biserica in totalitatea ei, adica Biserica „catolica”. Termenul „catolic” desemneaza plenitudinea credintei, a dogmei si a vietii in Hristos, plenitudinea Bisericii Sale si a fiecarui crestin in parte. Fiecare comunitate si fiecare membru al ei se afla in aceasta catolicitate atunci cand participa la plenitudinea darurilor Tatalui oferite prin Duhul Sfant comunitatii euharistice condusa de episcop: darul credintei, darul vietuirii potrivit poruncilor divine, darul rugaciunii, al dragostei fratesti, darul iubirii si ajutorarii saracilor apoi cel al unanimitatii eclesiale. Biserica catolica nu este suma ori totalul Bisericilor locale ci Ea este plenitudinea „Celui ce este totul in toti” (Coloseni 3, 11). Iar episcopul legitim este martorul, garantul si expresia acestei plenitudini, care este cea de la sfarsitul veacurilor, adica una eshatologica, cand Hristos Domnul va fi totul in toti.

Unitatea Bisericii nu este contestata ori contrazisa de dezvoltarile care au aparut de-a lungul timpului, in istorie. Acestea isi au originea in structura politica a Imperiului Roman care a format Pentarhia – cu cele cinci Patriarhii unite intre ele si care sunt: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim. Existenta mai multor dioceze nu imparte si nu desparte Biserica deoarece fiecare dioceza (episcopie) cuprinde si formeaza Biserica catolica (universala), cu conditia ca episcopul ei sa fie in deplina comuniune de credinta si sfintenie cu ceilalti episcopi. Pe de alta parte, cand eparhiile dintr-un teritoriu mai mare se (re)grupeaza intr-o forma de „primat intre egali” – ca arhiepiscopie, mitropolie sau patriarhie, nu inseamna ca aceasta alaturare a lor are drept scop formarea Bisericii cea Una. Departe de aceasta: Biserica Una exista deja in plenitudine, cum am mai spus, in fiecare episcopie. Insa comuniunea sacramentala a episcopilor si coordonarea lor sub forma unui „primat” exprima natura specific divina a unitatii, dupa modelul Sfintei Treimi. Aceasta viziune teologica a unitatii Bisericii unice in multiplicitatea locurilor si-a gasit expresia istorica in canonul 34 apostolic.

Aceasta regula a Bisericii vechi sustine ca episcopii fiecarei tari sa-si aleaga un primat si sa nu faca nimic fara acesta, in afara de cele ce privesc propria sa dioceza; dar nici acesta nu trebuie sa adopte hotarari si sa ia decizii de unul singur fara consultarea celorlalti – potrivit principiului sinodalitatii; asa incat va fi reciprocittate si unanimitate cand „Dumnezeu va fi laudat prin Domnul Hristos in Duhul Sfant”. Colegialitatea si fratietatea episcopala nu cunoaste nici subordonare, nici supraordonare sau aditionare, precum nici confuzie. Si acest lucru se aplica la toate nivelurile: mitropolitan, patriarhal sau universal. La fiecare nivel exista un primat ca fiind „primus inter pares” pentru „a prezida in dragoste”. Episcopul – primat este cel care convoaca si conduce sinoadele eposcopale (mitropolitane sau patriarhale) de sub jurisdictia sa pentru a dezbate si solutiona problemele comune. Totusi, el nu poate interveni arbitrar in nici o eparhie decat in caz de erezie. El are, de asemenea, initiativa si dreptul de apel in cazul invinovatirilor (verificate, probate si confirmate) aduse unui episcop, pe care insa nu-l judeca doar el singur, ci sinodul. Dupa Schisma, „primus inter pares” intre patriarhii ortodocsi este Patriarhul de Constantinopol – Noua Roma (Instanbul) – care era al doilea scaun al Pentarhiei din vremea Bisericii nedespartite, cea Una.

Nascuta efectiv la Cincizecime, Biserica primeste de la Tatal in Duhul Sfant, harul de a fi condusa de un singur Cap care este Hristos iar episcopul nu este altceva decat reprezentantul, mai mult, este icoana sacramentala a Domnului Iisus Hristos. In acest fel Hristos, „Cel Unul din Sfanta Treime”, deschide prin Trupul Sau – care este Biserica – calea spre viata trinitara. El, Care nu este niciodata fara Tatal si Duhul; El, Cel ce, in planul iconomiei, este „nascut din Duhul Sfant”, comunica nu numai episcopului, ci si fiecarui crestin botezat, harul vietii trinitare, adica „consensuale”, aflandu-se in comuniune cu toti ceilalti episcopi si cu toti ceilalti membri ai Bisericii. Aceasta este taina euharistica ce ne introduce in viata nepieritoare a lui Dumnezeu.

Vorbind, in cele ce urmeaza, de locul episcopului Romei in Biserica, din punctul de vedere al eclesiologiei ortodoxe, vom enunta originalitatea teologiei ortodoxe care evidentiaza mai intai faptul ca ea nu confunda pe apostol cu episcopul, astfel incat distinctia intre slujirea apostolica si cea arhiereasca a fost facuta de la bun inceput. Este adevarat ca Sfintii Apostoli si-au pus mainile asupra celor botezati pe care i-au facut „episcopi” sau „presbiteri”, adcica pastori ce aveau misiunea, in conformitate cu varsta si curatia vietii lor, de a veghea asupra poporului botezat pentru pastrarea adevaratei credinte si cultivarea modului corect si autentic de vietuire. Ei au dat episcopilor, cum am afirmat si in randurile anterioare, harul de „a prezida in dragoste” una sau alta dintre adunarile locale, adica „municipale” fiindca cetatea sau orasul erau in antichitate referinta politica si administrativa a organizarii teritoriale.

Episcopul era legat in virtutea harului iar nu administrativ, de asezarea respectiva – pe care o aborda ca fiind comunitatea liturgica si locul, prin excelenta, al desfasurarii activitatii sale pastoral-misionare. Apostolul, insa, avea o slujire pastorala particulara, caracterizata prin misiune si calatorie sau plerinaj cu scop misionar, si numai moartea era cea care reusea sa-l fixeze, din punct de vedere geografic, pe acesta. Cel mai celebru, prin calatoriile sale a fost, si este, fara indoiala, Sfantul Apostol Pavel, dar la fel de importante sunt si calatoriile curajoase, ce au dus la mucenicie si martiriu, ale altor apostoli cum ar fi Sf. Ap. Toma – care a ajuns pana in India, Sf. Ap. Andrei – care a ajuns pana in teritoriile Dobrogei noastre si apoi a fost rastignit pe o cruce in forma de X, ori Sf. Ap. Ioan – ce a murit in exil, in Insula Patmos din Grecia, fiind singurul care nu a murit de moarte martirica. In ceea ce-l priveste pe Sf. Ap. Petru, acesta si-a varsat sangele mucenicesc in Cetatea „eterna” a Romei ca si Sf. Ap. Pavel, dealtfel, incheindu-si, in aceste conditii, si unul si celalalt, peregrinarile lor apostolice si misionare, si pe care-i sarbatorim, anual, la data de 29 Iunie – ei dorindu-se a fi o icoana si un simbol al unitatii bisericesti dintre Rasarit si Apus. Dar Sfantul Petru nu a fost niciodata episcop la Roma, cum nu a fost episcop nici al Antiohiei sau al Ierusalimului. Potrivit listei episcopale consemnata si transmisa de Sfantul Irineu de Lyon, primul episcop de Roma, instituit de Sfantul Apostol Petru, a fost Lin!.

Din punctul de vedere al constiintei teologice ortodoxe, distinctia intre cei doi apostoli ce s-au savarsit din aceasta viata in capitala Imperiului, si episcopatul acestui oras este cat se poate de evidenta si de clara. Primatul Apostolului Petru in sinodul (colegiul) apostolic reise din insasi textele scripturistice. Daca facem o statistica, constatam ca numele acestui apostol apare de cele mai multe ori. El vorbeste, de foarte multe ori, in numele celorlalti ucenici ai Mantuitorului – Care ii raspunde adresandu-se ca unui conducator al colegiului apostolic, cu alte cuvinte, ca si cum el ar fi apostolul prin excelenta sau purtatorul de cuvant al acestora. Mai tarziu, Petru ia cuvantul in ziua Cincizecimii si vorbeste in numele Bisericii. Tot el este cel care prezideaza alegerea in apostolat al lui Matia sau cel care se ridica in Sinodul de la Ierusalim si exprima constiinta Bisericii abia nascute, cu privire la rezolvarea problemei botezului celor proveniti dintre pagani. Primatul sau, cu acest prilej, consta doar in faptul ca el exprima punctul de vedere al colegilor sai de apostolat si al celorlalti ucenici ai Domnului.

Primatul Sfantului Petru consta, asadar, in faptul ca el exprima credinta Bisericii: Iisus este Fiul lui Dumnezeu (Matei 16, 16)! Dar Apostolul Petru marturiseste aceasta credinta eclesiala in calitate de porta-voce a comunitatii, credinta pe care, de fapt, o recunoaste si trebuie sa o marturiseasca orice crestin. Remarcam faptul ca primatul sau este in cadrul colectivului apostolic, Hristos adresanduli-se la plural, ca si cum acesti ucenici ai Lui formau un ansamblu care avea harul apostolic. Ceea ce Hristos ii spune lui Petru le spune si celor doisprezece la un loc: lui Petru ii spune ca „ceea ce vei dezlega tu pe pamant va fi dezlegat si in ceruri” iar intregului corp apostolic El ii spune: „Celor ce le veti ierta pacatele, iertate vor fi”.

Sfantul Apostol Petru are primatul doar in sensul ca este purtator de cuvant si nici intr-un caz pentru ca ar poseda vreo putere asupra celorlalti colegi si frati ai sai. De fapt existau si alte forme de primat: cel al Apostolului Ioan – referitor la varsta si statutul sau in randul celorlalti apostoli, de exemplu, ori cel al femeilor mironosite, care sunt primele martore ale Invierii!. Putem cita, in egala masura, numeroase cazuri in care Hristos face referire si apel nu numai la Petru ci si la grupul alcatuit din Petru, Iacob si Ioan, Petru fiind doar citat primul. Nici un ortodox nu va nega existenta unui primat al Apostolului Petru in cadrul sinodului apostolic; dar nici nu poate vedea aici o putere a acestui Sfant al Bisericii asupra celorlati apostoli ai Eclesiei. Este vorba, aici, numai de o primatie intre egali, dupa chipul Sfintei Treimi, in care nu exista subordonare!.

Primatul episcopului Romei in cadrul colegiului apostolic universal nu este in constiinta teologica ortodoxa unul de felul „episcop al episcopilor” sau „episcop peste ceilalti episcopi”. Tendinta si ispita de a face apel la episcopul Romei pentru rezolvarea problemelor pe care episcopul local nu le putea solutiona de unul singur, caracterizeaza viata ecleziala a comunitatilor preponderent occidentale ale primelor secole. Si cu toate acestea, dincolo de unele abuzuri, faptul ca episcopul cetatii cu cea mai mare importanta in Imperiu, in plus cetate a martirilor - episcopul Romei, si-a dobandit o anumita autoritate (onorifica) in episcopatul universal este un fapt cat se poate de acceptabil. Aceasta functie de reglementare si de ierarhizare este, de altfel, necesara; ea se echilibreaza si se armonizeaza cu funtia conciliara careia insa nu i se substituie.

Tot asa cum intr-o Biserica autocefala, patriarhul prezideaza sedintele si reuniunile sfintelor sinoade, neadoptand nici o hotarare sau decizie fara sinod, la fel pe plan universal, un patriarh, adica tocmai cel al Romei, poate conduce sinodul patrarhilor si al tuturor episcopilor. Dar aceasta nu inseamna nicidecum vreo subordonare a celorlalti episcopi; nici nu antreneaza in mod fortat dreptul de a numi episcopi locali, de pilda. Ne imaginam un Sfant Parinte la Roma ce se abtine de a se substitui altor episcopi, si care se supune dimensiunii sinodale a Bisericii pe care o carmuieste. Traditia, care exprima constiinta patristica a Bisericii, are pentru noi caracter normativ; chiar patriarhii sunt supusi acesteia; nici un episcop, nici chiar cel al celui mai mare oras nu are dreptul si putere asupra ei.
Ideea ca episcopul Romei ar avea o harisma speciala, superioara si transmisibila succesorilor sai in scaun, este greu de acceptat pentru Ortodoxie. Aceasta ar insemna ca episcopatul roman este el insusi o slujire speciala, aparte si atunci papalitatea ar fi o slujire distincta si diferita de episcopat.

Viziunea ortodoxa a teologiei Bisericii este inspirata in principal de viziunea teologica a Sfintei Treimi. In mod cert, exista un Tata ceresc de neinlocuit; dar exista de asemenea un Fiu si un Duh de neinlocuit. Fiecare dintre cele trei Persoane este Dumnezeu si „poseda” divinitatea intreaga. La fel, fiecare episcop poseda plenitudinea arhieriei, asa incat nu exista diviziune intre episcopi dupa cum nu exista scindare in cadrul divinitatii. Dar, in cadrul sfatului trinitar, Cel ce este Tatal Isi asuma aceasta functie si responsabilitate, in fratietate si dragoste intra-trinitara. A fost, deseori, acreditata ideea de catre ortodocsi ca fiecare episcop, prezidand adunarea preotilor, detine aceasta paternitate. Ar fi foarte interesant sa ne inchipuim cum ar arata in plan universal functia unui primat intre primati, care nu se amesteca niciodata in atributiile si sarcinile colegilor sai.

Asadar, putem prelua exprimarea a numerosi Parinti care au acceptat primatul episcopului Romei in masura in care acesta era, asa cum a fost Sfantul Leon cel Mare, supraveghetorul si implinitorul traditiei apostolice. Atunci cand „latinii spun ca episcopul Romei este primul, nu trebuie sa-i contrazicem” spunea Sfantul Simeon al Thessalonicului in sec. al XV – lea. „Aceasta nu poate dauna Bisericii. Sa ne arate numai ca Episcopul Romei ramane in credinta lui Petru si a succesorilor sai si ca poseda ceea ce vine de la Petru si atunci va fi primul, capul si conducatorul tuturor, pontiful suprem. Pentru ca toate acestea au fost spuse despre patriarhii Romei in trecut, scaunul sau este apostolic, si pontiful care sta pe el, atata timp cat profeseaza adevarata credinta, este numit succesorul lui Petru” dar acest fapt, in nici intr-un caz, nu trebuie sa-l duca pe Suveranul Pontif la revendicarea exagerata a infailibilitatii papale, care conduce la uz si, mai ales, la abuz!.

In incheiere, as dori sa creionez cateva concluzii, prin care am putea (re)valoriza urmatoarele puncte:
- revenirea definitiva la marturisirea trinitara compatibila simbolului de credinta niceo-constantinopolitan;
- definirea unitatii Bisericii si a primatului in Biserica potrivit modelului cel mai reusit - al Sfintei Treimi;
- disocierea, detasarea totala si definitiva a slujirii episcopului Romei de functia de sef de stat;
- reevaluarea si revalorizarea dimensiunii ascetice a vietii crestine;
- eliberarea teologiei sacramentale de orice interepretare juridica si administrativa dupa modelul puterii lumesti, seculare;
- reiterarea traditei liturgice a Sfintilor Parintia: practica liturgica actuala a Bisericii latine este mult prea distanta de propria sa traditie si a pierdut foarte mult din substanta si continutul sau mistic.

Constiinta ecleziala ortodoxa are convingerea ca unitatea Bisericii exista in comunitatea Bisericilor ortodoxe, si poate fi luata drept model.

Totodata, insa, trebuie sa recunoastem ca exercitiul primatului in Biserica Ortodoxa functioneaza in mod deficitar din cauza pacatului uman. De aceea noi ne rugam din tot sufletul ca Dumnezeu sa grabeasca ziua si ocazia in care „Suveranul Pontif” isi va regasi locul care a fost al lui in primul mileniu, adica acela de „primus inter pares” in ierarhia Bisericii. Caci atunci, intr-adevar, ortodocsii il vor recunoaste ca patriarh al Occidentului, lucru pe care-l dorim cu totii, „pentru noi si pentru a noastra mantuire”!.

Drd. Stelian Gombos

.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

03 August 2012

Vizualizari: 1459

Voteaza:

Despre unitatea Bisericii in Duhul Sfintei Treimi si in relatie cu primatul papal 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE