Dimensiunea vindecatoare a monahismului

Dimensiunea vindecatoare a monahismului Mareste imaginea.


Dimensiunea vindecatoare a monahismului

Motivatiile celor care, parasind lumea, s-au salasluit in pustie au fost multiple: de ordin istoric, social, teologic. Avva Pafnutie, in secolul al IV-lea, stabilea trei cauze care determinau pe unii dintre crestini sa imbratiseze viata monahala: chemarea lui Dumnezeu, mijlocirea oamenilor si imprejurarile vietii.

Exista marturii care confirma faptul ca unii crestini se refugiau in manastiri pentru a scapa de impozite, de recrutarea fortata in armata imperiala, de exploatarea marilor proprietari de pamanturi, de tot felul de nedreptati. Fericitul Ieronim, descriind viata Sfantului Pavel Tebeul, "cel care incepe lupta crestinului in pustiu pentru desavarsirea sufleteasca" , afirma ca acesta s-a retras in singuratate spre a nu fi prins si ucis de urmaritori, ajungand curand sa faca din placere ceea ce la inceput a facut din necesitate . Iar despre avva Moise, Sfantul Ioan Casian spune ca s-a retras in desertul Calam spre a scapa de pedeapsa capitala la care a fost condamnat in urma unei omucideri ("quod metu mortis quae ei propter homicdii crimen intentabatur impulsus ad monasterium decucurrit") .

Insa cei mai multi dintre calugarii perioadei de inceput a monahismului au parasit orasele, viata apasatoare din societatea scalavagista, imorala si nedreapta, retragandu-se in pustiu, in singuratate, in cele dintai comunitati monahale din dorinta de a implini in viata lor poruncile Evangheliei si indemnurile Sfintilor Apostoli si de a construi o lume in care sa domneasca evlavia si dreptatea. Constatand aceasta realitate, la sfarsitul secolului al IV-lea, cand monahismul era deja foarte raspandit, si dorind ca ea sa se extinda asupra intregii societati, Sfantul Ioan Gura de Aur scria: "Adesea am dorit ca manastirile sa nu-si mai aiba vreun rost si ca legile ori dreptatea sa fie observate in cetatile noastre, astfel incat sa fim scutiti de a mai cauta adapost in retragere (adica in pustiu). Cum insa oamenii parca s-au zapacit, cum cetatile cu legile si tribunalele lor prisosesc in nelegiuire si nedreptate, pustiul este bogat in roadele intelepciunii" . Descriind viata Sfantului Antonie cel Mare, "intemeietorul vietii pustnicesti" si a comunitatii adunate in jurul sau, Sfantul Atanasie cel Mare remarca faptul ca, in cadrul acesteia, "nu era nici unul care sa sufere sau sa faca vreo nedreptate, nu se auzea dojana nici unui asupritor." .

Intelegem ca cei retrasi in pustiu doreau sa edifice o societate, o lume vindecata de orice nedreptate si imoralitate, o "cetate a lui Dumnezeu" (Civitas Dei), ai carei cetateni sa se vindece ei insisi de orice patima (nu era nici unul care sa faca vreo nedreptate). In acest sens, fiecare "Parinte al desertului" s-a retras in pustiu si a ramas sa traiasca aici nu dintr-o nefireasca "fuga de lume" si nici pentru a-si evita semenii, ci pentru a fugi de pacat, prin "lume" ei intelegand pacatul. Din aceasta perspectiva, pustiul, manastirea, a reprezentat mediul care le-a favorizat straduintele de purificare trupeasca si sufleteasca, scoala care i-a invatat lupta impotriva pacatului, spitalul in care ei au incercat si cei mai multi au reusit sa se vindece de ranile acestuia. Lumea care s-a nascut prin nevointele lor a devenit un fel de "rai", un "nou paradis", iar locuitorii ei, monahii, s-au transformat in "ingeri pe pamant", in "cetateni ai raiului".

Cat mai departe de lume si cat mai aproape de Dumnezeu, monahii au cautat desavarsirea duhovniceasca, zidirea "omului celui nou" (Efes. 2, 5), indumnezeirea. In viziunea Sfintilor Parinti, sanatatea omului este similara starii de desavarsire, careia acesta ii este sortit prin insasi natura sa. Ori, desavarsirea naturii omenesti aceasta este, sa fie indumnezeita, si este sadita in insasi natura sa capacitatea de a deveni dumnezeu prin har.

Creat de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa (Facere 1, 26), omul a primit de la inceput menirea de a se face asemenea Lui. "Eu am zis: Dumnezei sunteti" (Ps. 81, 6). Omul este o creatura careia i s-a dat porunca de a deveni dumnezeu, spune Sfantul Vasile cel Mare . Iar Sfantul Grigorie de Nazianz scrie: "Cand Fiul cel vesnic (.) l-a creat pe om, cu acest scop l-a facut, sa fie el insusi dumnezeu" .

Prin pacatul originar, Adam s-a abatut de la scopul pentru care a fost creat, a incetat sa mai tinda cu toata fiinta lui spre Dumnezeu, ascunzandu-se de El si refuzand sa se mai deschida cu sinceritate si cu toate puterile sale harului necreat. Ne mai impartasindu-se din Izvorul a toata desavarsirea, virtutile insumate in chipul pe care l-a mostenit la creare au slabit, iar asemanarea cu Dumnezeu, pe care a inceput sa o infaptuiasca din chiar momentul zidirii sale, s-a pierdut.

La "plinirea vremii" (Gal. 4, 4), Mantuitorul Iisus Hristos a venit in lume, pentru a restaura in trupul sau omenesc natura umana originara, "fiind cel dintai dintre toti si singurul care ne-a aratat in fiinta Sa un chip de om adevarat si fara scaderi". Astfel, opera Sa rascumparatoare si mantuitoare este in acelasi timp o lucrare de tamaduire, de vindecare a intregii umanitati asumata in Persoana Sa si de aducere a ei nu doar la starea de sanatate spirituala primordiala, adamica, ci chiar la indumnezeire. Nu trebuie uitat faptul ca verbul a salva, folosit adeseori in Noul Testament, inseamna nu numai "a elibera" sau "a scapa dintr-o primejdie", ci si "a vindeca", iar cuvantul mantuire desemneaza nu numai eliberarea, ci si vindecarea . Astfel, Hristos Rascumparatorul si Mantuitorul nostru Se arata lumii ca Doctor, iar mantuirea pe care o realizeaza El este vindecarea omului din starea de pacatosenie, boala si moarte in care a cazut in urma pacatului stramosesc.

Sfantul Grigorie de Nyssa vorbeste despre vindecarea naturii umane realizata de Fiul lui Dumnezeu zicand: "Sanatatea sufletului este buna mireasma a voii dumnezeiesti, precum caderea din voia cea buna (a Celui bun) este boala sufletului, care sfarseste prin moarte. Fiindca deci am slabit (ne-am imbolnavit) prin parasirea vietuirii celei bune din rai, cand ne-am umplut de veninul neascultarii, si de aceea firea noastra a fost luata in stapanire de boala aceasta rea si pricinuitoare de moarte, a venit Doctorul cel adevarat, tamaduind dupa legea doftoriceasca raul prin cele contrare lui. Si pe cei luati in stapanire de boala, din pricina ca s-au despartit de voia dumnezeiasca, ii elibereaza iarasi de boala prin unirea cu voia dumnezeiasca".

Aceasta mantuire sau vindecare a intregii umanitati si indumnezeirea ei, implinite in Persoana Cuvantului lui Dumnezeu intrupat, sunt daruite prin Sfantul Duh fiecarui crestin care, in Taina Botezului , se uneste cu Hristos, in Biserica. Insa la Botez ele sunt date doar ca potentialitate, urmand ca fiecare crestin sa-si impoprieze efectele vindecarii Sfintele Taine, prin nevointa si asceza.
Hristos, "Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre", a pus la dispozitia tuturor crestinilor harul sau vindecator, prin Sfintele Taine ale Bisericii, "farmacia duhovniceasca, unde se pregatesc leacuri noi, ca sa ne vindecam de ranile pe care ni le face lumea" . De aceea, Sfanta Euharistie a fost numita inca din antichitatea crestina "leacul nemuririi" sau "leacul nemuririi si doctorie pentru a nu muri, ci a trai vesnic in Iisus Hristos" . Iar prin Taina Sfantului Maslu se daruieste bolnavilor vindecarea sufleteasca si trupeasca, iertarea pacatelor si tamaduirea de boala sau alinarea suferintei (Mc. 6, 13; Iacob 5, 14-15).

Neocotind bolile trupesti, ci socotindu-le uneori leacuri impotriva mandriei si prilej de smerire (Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Ioan Scararul), crestinii au cautat dintru inceput mai ales vindecarea de bolile sufletesti, adica de pacate si patimi. Clement Alexandrinul numeste in mod foarte clar patimile drept "boli ale sufletului, iar Sfantul Nichita Stithatul vorbeste despre "boala patimii". Sfantul Macarie Egipteanul vorbeste adeseori despre boala pacatului. Amintim doar zicerea: "Dupa calcarea poruncii, sufletul a cazut in boala patimilor" si ca Dumnezeu "cunoaste de ce rele este inrobit sufletul, cum este el impiedicat sa lucreze cele spre viata si cum zace el rapus de boala grea a pati-milor celor necinstite" . Desigur, aceasta gandire, fundamentata pe invataturile Scripturii, o intalnim la mai toti Parintii Filocaliei. Il mai amintim doar pe Sfantul Isaac Sirul, cu cateva fraze pe care le gasesc foarte expresive in acest sens: "Cu cele ale sufletului este tot asa ca si cu cele ale trupului. Daca deci virtutea este in chip firesc sanatatea sufletului, patimile sunt boli ale sufletului" . "Fara curatirea de patimi, nu se tamaduieste sufletul de bolile pacatului" .

Atata vreme cat puterea si sinceritatea credintei crestine au fost verificate de constrangerile si persecutiile la care a fost supusa vreme indelungata Biserica, lupta duhovniceasca impotriva patimilor si slabiciunilor a fost dusa cu tenacitate si cu dorinta imitarii vietii neprihanite a Domnului si a virtutilor martirilor. De aceea, comunitatea crestina descrisa de Epistola catre Diognet este o comunitate ideala, o comunitate a sfintilor care duc "o vietuire minunata si recunoscuta ca nemaivazuta" , care, desi locuiesc pe pamant, "sunt cetateni ai cerului" .

Este in general acceptata ideea ca, dupa incetarea persecutiilor, calitatea vietii crestine s-a mai diminuat. In noile conditii, cei care au dorit sa intensifice lu-crarea lor de curatire si vindecare de pacate si patimi s-au retras in locuri izolate, unde au luat fiinta cele dintai comunitati monahale. Aici s-au straduit sa realizeze despatimirea, desavarsirea si indumnezeirea. Au aparut, in ajutorul lucrarii lor, reguli, metode, indrumari de lupta impotriva patimilor. Parintii pustiei s-au stra-duit sa clasifice toate aceste patimi/boli si sa gaseasca remedii sau medicamente pentru fiecare, punand bazele unei adevarate nosografii duhovnicesti. La sfarsitul sec. IV - inceputul secolului V, Sfantul Ioan Casian, originar din Scythia Minor - Romania de astazi - a scris celebra sa lucrare Despre asezamintele manastiresti si despre tamaduirile celor opt pacate principale, carte de capatai a monahismului occidental.

S-a elaborat de-a lungul veacurilor o foarte bogata literatura ascetica si monahala care pune la indemana cautarorilor desavarsirii invatatura si experienta celor mai stralucitoare personalitati ale pustiului in legatura cu natura umana de dinainte si de dupa caderea lui Adam, despre sanatatea primordiala si originea bolilor, despre legatura profunda dintre bolile sufletesti si cele trupesti, despre descrierea, manifestarile si felul in care se produc bolile spirituale sau patimile, despre conditiile generale ale vindecarii de patimi si dobandirea virtutilor ca pre-misa a redobandirii sanatatii. Amintim doar impesionanta colectie Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii sau culegere din scrierile Sfintilor Parinti, care arata cum se poate omul curati, lumina si desavarsi. Toate aceste scrieri, dincolo de diversitatea lor extraordinara si de epocile in care au fost elaborate, sunt stra-batute ca de un fir rosu conducator de aceasta idee fundamentala a vindecarii de patimi si a indumnezeirii celor care, dorind acest lucru, aleg calea ascezei sau a monahismului.

In aceasta literatura "ziditoare de suflet" gasim toata teologia "pustiei" despre boala, intreaga strategie terapeutica, metodica si coerenta, elaborata de multe generatii de barbati sfintiti prin multe nevointe si osteneli, care ne-au transmis invataturile si experientele lor duhovnicesti, lista completa a mijloacelor si leacurilor prin care ne putem vindeca de orice boala spirituala.

In indelungata sa istorie, monahismul a fost pe rand universitate a celei mai inalte teologii, armata de elita in raspandirea Evangheliei, bastion inexpugnabil al dreptei credinte in lupta impotriva ereziilor si schismelor, laborator al stiintelor profane, agora a filosofiei si gandirii celei mai inaripate, academie a tuturor artelor frumoase, azil pentru straini, dezorientati si invinsi, bolnita pentru cei raniti in cursele vietii. Dar mai ales a fost scoala a virtutilor, camp de batalie pentru aprigul si rafinatul razboi nevazut impotriva pacatelor, patimilor si scaderilor naturii umane.

Insa la o privire generala, dar sincera asupra acestui spectaculos capitol din istoria Bisericii - monahismul putem constata ca uneori boala a invins pe unii din cei care s-au dedicat vindecarii si desavarsirii, ca uneori comunitati intregi au fost contaminate de suferintele veacurilor pe care le-au strabatut, abdicand de la vocatia lor fundamentala, imprimata de primii monahi si de marii parinti organizatori ai vietii calugaresti.
Numarul mic de vocatii monahale din vremea noastra, implicarea prea mare in social in detrimetrul vietii duhovnicesti si a nevointelor traditionale, mo-dernizarea exagerata a vietii din manastiri in paguba simplitatii, pot fi socotite suferinte ale monahismului contemporan, si cred ca, daca am ales acest mod de a cauta vindecarea noastra proprie de patimile si ispitele acestei lumi si daca dorim ca monahismul sa fie o alternativa credibila si eficienta si pentru alti crestini, trebuie sa-i redam acestuia prestigiul, scopul si mijloacele de odinioara.

Sfantul Macarie, subliniind nevoia apropierii cu credinta de Dumnezeu si a rugaciunii staruitoare catre El, in vederea vindecarii si mantuirii noastre sufletesti si trupesti, ne adreseaza peste veacuri aceste cuvinte de o surprinzatoare actualitate: "Daca cineva nu se apropie de Domnul impins de propria-i vointa si cu tot sufletul, nu dobandeste vindecarea. (.) Noi n-am dobandit inca vindecarea du-hovniceasca si mantuirea pentru ca nu-L iubim din toata inima si nici nu credem in El cu adevarat. Sa credem deci in El, sa ne apropiem cu adevarat de El, pentru ca sa lucreze indata adevarata tamaduire in noi".

Desigur ca tamaduirea duhovniceasca a ranelor naturii umane provocate de pacatul originar si a pacatelor personale este dorinta cea mai arzatoare si ratiunea esentiala de a fi a monahului. Dar ea nu reprezinta capatul doririlor si eforturilor sale. Menirea lui este indumnezeirea prin har si de aceea se vrea el vindecat si sanatos, ca sa poata dobandi si sa poata sa se bucure cu toata fiinta lui de plinatatea harului indumnezeitor, daruit lumii de Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Arhim. Varlaam Merticariu

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2200

Voteaza:

Dimensiunea vindecatoare a monahismului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE