Divortul

Neintelegerile, lipsa de respect in launtrul casatoriei, acuzatiile reciproce la care se ajunge uneori este o realitate trista a esecului primilor oameni si a urmasilor.

Invinuirile pe care si le-au adus prima pereche izbesc si acum urechile noastre. "Casatoria, ca legatura naturala a fost slabita si desfigurata in multe forme dupa cadere, prin egoismul descatusat si dezvoltat de ea. Ea a pierdut prin aceasta harul legat, de starea primordiala", iar prin restaurarea lui Hristos si prin reprimirea harului s-au dat noi puteri omului, dar el este in formare, in continua desavarsire. Fiecare are a-si dobandi el insusi conturul la care este chemat, forma optima a realizarii lui, dar atat ca monah cat si ca om casatorit e nevoie de efort, de suferinta si mai ales de rabdarea care da loc si celuilalt sa se afirme alaturi de tine. Este relevanta afirmatia Parintelui Staniloae ca momentul punerii cununilor, in timpul oficierii Tainei, e actul central al Tainei cununia, care-si ia numele de la cununile mirilor, este "semnul maririi, al demnitatii", dar aceasta este o concluzie, o confirmare a acceptarii de catre soti a raspunderii unuia fata de altul, sau fata de societate, cum de asemenea implica si renuntari si o anume asceza.

Pierre Grelot, pentru intelegerea vietii cuplului in Vechiul Testament, face remarca justa ca noua religie revelata in Iisus Hristos aduce in aceasta problema o dubla dezlegare, in primul rand El anunta o noua austeritate, adancind sensul pacatului la inferioritatea lui; se observa o reconsiderare a starii de pacatosenie, care nu este totdeauna evidenta, dupa cum o aparenta pioasa nu corespunde totdeauna starii reale a sufletului. "Vamesii si pacatoasele vor intra inaintea voastra in imparatia Cerurilor" (Mt 21, 31-32).

Iar in al doilea rand, crestinismul intelege just rolul si valorile trupului omenesc. Iubirea conjugala isi regaseste locul ei firesc: "ea nu se aseamana intru nimic acelor rabufniri de erotism al caror exemplu se gaseste frecvent in lumea pagana. Ea este casta, caci presupune la cei doi o atitudine de daruire, lipsita de egoism. Ea se purifica pe masura practicarii ascezei (1 Co 7, 2, 5) si ii smulge din radacina, acelor necuratii injositoare pe care sfantul Pavel le descrie in tablouri sumbre (Rm I, 24, 27). ...Necesitatea de a muri sie insusi pentru a trai in Hristos ...se impune si in viata conjugala: aceasta nu va arata un om nou, decat daca in centrul ei este instalata Crucea".

Dar, cum spuneam, Taina nuntii implica si un consimtamant bilateral, consimtamant-angajament al sotilor, care, fireste, este indispensabil validitatii cununiei. Problemele de drept bisericesc ce se nasc - ca si cele nebisericesti - din convietuire, au avut totdeauna in vedere raportarea la un suport dogmatic, un temei scripturistic sau patristic, in functie de care s-a emis o norma, ce a devenit intre timp lege, canon bisericesc.

Aspectul contractual bilateral al casatoriei religioase este deosebit de orice alt contract dintre doua persoane, pentru ca daca el trateaza si despre ordinea lumeasca a lucrurilor, contractul matrimonial al crestinilor are implicatii cu mult mai mari: o casatorie devine Taina numai prin angajarea celor ce au "vocatie" la aceasta, in fata unei alte lumi personale, cea a Creatorului lor. Nu este vorba numai de o promisiune reciproca a sotului si sotiei, ci si de una comuna, a cuplului, in fata lui Dumnezeu si in fata oamenilor, prin inglobarea lui expresa in comunitatea ecleziala. Este un act solemn, care cere maturitate, reflexiune si asteptare - cum o arata preludiul "Logodnei".

Cand nu se ia in serios angajamentul facut lui Dumnezeu si ceea ce aceasta comporta, cand consimtamantul se ia in graba sau se da cu usurinta, surprizele pun in cumpana viata cuplului si juramantul facut de amandoi in fata lui Dumnezeu apare lipsit de continut, anulandu-se prin hotararea de despartire. Distanta intre ceea ce este Taina Nuntii si ceea ce se poate realiza de nenumaratele perechi omenesti este aceea masurata pe scara lui Iacov.

Putem insa observa, ca in societatea iudaica "repudierea" era numai un drept al barbatului. Odata cu optica noua a crestinismului este permis si femeii sa se desparta de barbatul ei; dar, ca si barbatului, numai pentru considerentul grav al adulterului.

Si e cazul sa subliniem acest lucru, pentru ca, inceputul Tainei Cununiei fiind dragostea reciproca, disparitia legaturii adanci care i-a unit pe soti face nula intelegerea lor. Dar Taina insasi, ca Sacrament al Bisericii cum isi pierde efectul? Retractarea omeneasca prevaleaza intr-atat incat in aceasta Taina ea invalideaza darul Duhului ?

Daca este vreun raspuns, acela este tot cel al adancului libertatii omenesti, cu dramele anihilarii vietii, sau cu darul de a o potenta. Caci Taina Nuntii, oare nu a primit si ea, in prima pereche de oameni, germenele mortii, odata cu acuzatiile reciproce ale primilor soti, si mai ales, odata cu refuzul de a asculta de Dumnezeu? Samanta negatiei nu a afectat ea negativ si esenta Tainei, care implica triplul raport: sot-sotie, cuplu-Dumnezeu, cuplu-lume creata ?

Daca pacatul protoparintilor a fost unul din versantele libertatii, nu a atras cu el pe aceasta panta negativa insasi esenta Tainei, care cuprinde toata Taina inceputului existentei umane, dupa conceptia crestina?

Cum Dumnezeu nu a obligat de la creatie pe protoparinti sa aleaga binele, ci s-a retras lasandu-le loc si pentru "altceva", nici in actuala Taina a Cununiei nu poate interveni Biserica, pentru a obliga prelungirea ei, acolo unde primitorii o refuza. Pentru ca, sa ne amintim, consimtamantul primitorului tine de validitatea Tainei. Iar Taina pe care o reediteaza cuplul si o sfinteste Biserica este doar activata atunci prin oficierea clericului, dar ea se prelungeste continuu, se intretine cata vreme se mentine consimtamantul. Taina "curge", se prelungeste, cat poate "concurge" in fiinta celor doua ipostasuri, cat sotii "sunt amandoi un trup", pentru ca iubirea ii tine si ii face "un trup". Nu ambele trupuri sunt iubire, nu relatia fizica mentine iubirea, ci cele doua vointe intalnite in iubire, devenite "una", determina unitatea acelui "singur trup". Iar dislocarea lor, chiar cand nu a avut loc un alt sacrilegiu, face loc renegarii, retractarii acordului initial. Consimtamantul e nul, disensiunea e instalata in launtrul cuplului, iar Taina iubirii, Taina Cununiei a incetat.

Dumnezeu nu a prelungit nici starea de fericire adamica, prin constrangerea cuplului din afara lui, nici macar printr-o evidenta proprie prezenta a Lui, care sa le atraga permanent atentia. El Se face vazut, cand are sa le deschida ochii asupra culpei lor, atunci cand a fost necesar ca ceea ce urma - alungarea din rai - sa fie motivat, recunoscut ca dreptate, drept consecinta a pacatului. Dumnezeu "se justifica", "se explica", le explica alungarea, le respecta dreptul de a intelege reprobarea Lui.

De aceea, spre deosebire de atitudinea doctrinei romano-catolice in chestiunea divortului, Biserica Ortodoxa a pastrat acelasi respect si o anume discretie, neintervenind cu hotarari brutale in viata familiei. Cum bine remarca Olivier Clement - vorbind despre gandirea lui Evdokimov - Biserica Ortodoxa nu are o "teologie a divortului; insa se intampla ca ea sa constate absenta durabila a iubirii". In fata acestui hiatus, ea nu se pronunta nici oficial, nici neoficial, ci "constata" si absolva.

In practica primelor secole crestine, experienta Bisericii inregistreaza cazuri de despartire a sotilor pentru considerente grave: ingerinte ale unuia din soti contra celuilalt, sau adulter. Interpretand epistola catre Corinteni, Sfantul Ioan Hrisostom spune: "este preferabil sa sfarami legatura casatoriei, decat cea a credintei". In caz de adulter, sau daca unul din soti obliga pe celalalt sa sacrifice idolilor, "nu ezitati - spune sfantul - sa va retrageti de indata ce el va crea zilnic certuri, pentru ca Dumnezeu ne-a chemat sa traim in pace". De altfel, in perioada aceea adulterul era considerat ca sacrilegiu, ca fiind o calcare de juramant; Sfantul Ambrozie afirma ca cel ce intineaza patul nuntii calca porunca dumnezeiasca, "schimband" harul lui Dumnezeu, pierzand adica harul nuntii.

In situatiile de mai sus, atat Biserica primara, cat si cea a primelor veacuri avea aceasta intelegere pentru sotul sau sotia care nu mai considera posibila convietuirea. Dar daca reluam cuvintele Mantuitorului, inscrise in Evanghelie, situatia pare mai grava in privinta convietuirii. Nu numai actul fizic al indepartarii dintre soti poate insemna o calcare a juramantului facut, ci si o detasare neexprimata, atunci cand devine ireversibila. in acest sens, o jignire grava si continua atrag iesirea din comuniunea iubirii si a respectarii reciproce, insemnand si caderea din harul casatoriei. Chiar daca instantele de rigoare nu pronunta formal o despartire, harul nuntii nu mai are obiect; destinatarul era perechea care a cerut consfintirea acelei comuniuni care acum a incetat.

De fapt, independent de justificarea actiunii de despartire, renegarea legamantului facut pentru totdeauna constituie si o nedreptate ; orice divort este o nedreptate facuta de sotul care paraseste, care jigneste, care anihileaza pe celalalt. Iar in cazul unui real acord comun, adica o exprimare comuna a disensiunii, un divort implica o nedreptate - de asta data facuta lui Dumnezeu: "Tu mi-ai dat-o!", spune Adam, reprosand lui Dumnezeu neputinta sa de a se opri la timp.

Dar, cum s-a mai remarcat, divortul nu constituie o preocupare pentru Biserica Ortodoxa; teologia ei nu face un capitol de dogmatica din dezacordurile intre soti, iar indisolubilitatea Tainei Cununiei nu se impune cu masuri represive. Taina aceasta a suferit zdruncinari in launtrul ei cel mai adanc; iar dupa esecul total al primei perechi de oameni, germenul separarii intre soti sau al discordiei intre semeni, nu mai dispare.

Biserica intervine doar cand, dupa esecul unor casatoriti, se cere repetarea Tainei Cununiei, in care caz ea o admite pana la a treia casatorie, ceea ce reprezinta un insemnat pogoramant. S-ar putea spune ca este chiar o lezare a Tainei, a juramantului care s-a facut. Dar, ca in orice pogoramant, Biserica are in vedere prevenirea unor primejdii mai mari, cum o anuntase deja apostolul Pavel in prima epistola catre Corinteni: "...ca paza impotriva desfraului, fiecare barbat sa-si aiba femeia lui si fiecare femeie sa-si aiba barbatul ei...; fiindca este mai bine sa se casatoreasca decat sa arda" (7,1-9).

In orice alta Taina, nevrednicia primitorului este mai putin evidenta si consecintele - daca sunt - raman pana la un punct legate de individ si destul de ascunse. in Taina Cununiei, nepregatirea, neverificarea chemarii la crearea unei mici comunitati, denota o necunoastere a responsabilitatii umane. Asa de pilda, o gresita intelegere a casniciei, considerata, ca opusa vocatiei monahale, face sa se ia in usor, acest pas care, asa cum o arata toata traditia noastra, pune sarcini grele, dar nu invincibile, pe umerii intemeietorilor unei noi familii. Pentru ca "starea conjugala, ca si cea monahala sunt doua forme de castitate, proprie fiecare modului ei de existenta" si pe oricare drum, acceptarea sau respingerea suferintei vor fi marturia pentru modul cum s-a apreciat de fiecare data seriozitatea acestei alegeri.

Subliniind simtul pastoral al apostolului Pavel, teologul Evdokimov citeaza interpretarea Sfantului loan Gura de Aur la pasagiile epistolare privind cele doua moduri de vietuire: "Cand Hristos porunceste sa urmam calea cea stramta, El nu se adreseaza numai calugarilor, ci fiecaruia. De asemenea, El avertizeaza pe fiecare ca trebuie sa-si urasca viata proprie in aceasta lume. Din aceasta urmeaza ca monahul si laicul trebuie sa ajunga la aceeasi inaltime, iar cand cad, se ranesc in aceeasi masura"... "Va inselati cu totul daca socotiti ca sunt unele lucruri care se cer laicilor si altele, monahilor: ...ei vor avea de dat socoteala in aceeasi masura"... "Nu casatoria este cauza poticnirii, liberul arbitru de care (unii) se folosesc rau in casatorie".

Pentru ca, "toate imi sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos" si mai ales, "nimic nu trebuie sa puna stapanire pe mine", cum puncteaza atat de subtil apostolul: gandurile ispititoare, slabiciunile starii noastre omenesti, tendintele de libertate care uneori exced cadrul firescului - pentru faptul ca sunt posibile, nu inseamna ca sunt si binevenite, iar acceptarea lor nu este de folos, deci nu trebuie sa-si faca loc in viata crestinului. Iar casatoria, cadrul in care doi oameni isi sunt mai apropiati decat in orice alta forma de relatie umana, poate deveni campul de lupta al infinitelor tentatii pe care, atat neputinta ramasa dupa pacatul stravechi, cat mai ales insistentele atacuri ale dusmanului omului, le prilejuiesc cu predilectie. Si aceasta, tocmai pentru ca e o Taina, poate tocmai pentru ca aceasta este Taina pe care duhul cel rau o cunoaste de la inceputul omenirii si in care a triumfat chiar de atunci impotriva ei. Creatura fara de trup a invins pe om, pe calea posibila lui, prin aprinderea mandriei si a impresiei de independenta pe care o da orice neascultare. Dar consecintele acestei caderi, care a fost de ordin spiritual si-au vadit primele manifestari mai ales in trup. Trupul este latura prin care ele devin evidente. Adam si Eva atunci au "vazut" trupul lor; atunci li s-au deschis ochii trupescului. Iar Taina Nuntii paradisiace a cunoscut, dupa dispretuirea spiritului, legile unui trup al pacatului: inmultirea prin sexualitate, durerea si moartea.

Nu este inexplicabil ca trupescul determina adeseori aprecierile noastre, pentru ca el este cel care ne reprezinta si, adeseori, fidel. O forma maniheista a intelegerii crestine a considerat, poate din unele manifestari de inferioritate ale trupului, ca materia si deci si trupul sunt de dispretuit. Dar ele sunt creatia lui Dumnezeu - foarte buna la inceput - si recladita de Hristos in stare foarte buna, in "trup al invierii". Incapacitatea de a intelege tainicul mecanism al spiritului care conduce materia a produs in curentele gandirii vechi - si uneori in cea moderna - digresiuni total contrare doctrinei crestine. Oscilatiile intre un exces in aprecierea si un exces in dispretuirea lui au condus ambele la folosirea nefireasca a trupului. Depravarile de orice natura din perioadele care au cunoscut o obnubilare a spiritului - cum au fost credintele vechi orientale cu culte orgiastice - ca si gnozele ivite din crestinismul primelor secole - au supus trupul acelorasi degradari si au adus dovada ca drumul cel greu, calea cea stramta este pretuirea creatiei lui Dumnezeu si invatarea artei de a stapani si conduce tendintele irationale ce se nasc in cuget, in suflet, constient sau nu.

In secolele II-III o ramura a acestor curente gnostice atacase Taina Casatoriei, reinviind una din aceste conceptii exagerate. Marii ierarhi bisericesti le-au combatut sustinand - ei, monahi si asceti recunoscuti pentru viata lor austera - ca aceasta institutie este cinstita de Dumnezeu si promoveaza un bogat echilibru social.

In Omilia XII la Coloseni, Sfantul Ioan Hrisostom acuza: "Acest dar al lui Dumnezeu a fost acoperit de rusine pana la radacina. Sa-l curatam!... Vreau sa curat casatoria si sa o readuc la nobletea care-i este proprie, ca sa inchid gura ereticilor". Iar in alt loc: "Nu va ridicati contra acestei institutii, spune Sfantul Ioan Gura de Aur; ea prezinta un imens avantaj, nepermitand ca madularele lui Hristos sa fie necinstite, ca sfintenia templului sa fie profanata de coruptie. Da, este un bine; ea sustine si indreapta pe cel ce stie sa o respecte".

Aceasta indarjita aparare a casatoriei este pronuntata de sfantul parinte chiar in tratatul sau Despre Feciorie, care intareste si reliefeaza opinia Bisericii despre cele doua feluri de viata, ambele consacrate si ancorate in castitate: una, prin Taina Cununiei, cealalta, prin accederea in cinul monahal. O echilibrare a celor doua cai se face vazuta aceea ca, in randuiala Tainei Nuntii are loc simbolul muceniciei, iar in ritualul tunderii in monahism sunt randuite imagini ale nuntii: "promisul" se "logodeste" cu Hristos. Pastrarea promisiunii este la fel de imperioasa, in ambele cazuri si in ambele situatii se primeste pentru aceasta un dar, o putere de la Dumnezeu, prin Duhul Sfant.

Paralelismul acestor cai diferite dar convergente a fost inteles ca atare din Biserica primara. Numai departarea de intelegerea prima a sensului lor le-a colorat mai tarziu divergent. Asa cum mirii isi promiteau fidelitate deplina unul altuia, monahul isi inchina deplin viata, lui Hristos. Mai mult, calugaria era intr-o vreme considerata Taina, iar harul primit la nunta era considerat pe aceeasi treapta cu darul celor ce intrau in monahism.

In fapt, cele doua feluri de promisiune constituie fiecare un angajament fata de cineva si amandoua sunt facute in Hristos si in Biserica. Dar angajamentul nu se refera numai la castitatea fizica, ci la pregatirea pentru a intra in imparatia lui Dumnezeu, ceea ce presupune renuntarea la sine -pentru celalalt, sau cu ajutorul celuilalt, in casnicie - exercitiu pe care monahul il practica de la prima treapta a calugariei sale.

Cu toate ca doctrina crestina arata pretuire pentru trupul omului (el e doar "templu" al Duhului Sfant), nu-i acorda totusi decat o semnificatie imediata. "In mod evident, spune P. Grelot, viata sexuala nu este condamnata (in crestinism) ca fiind ceva rau. Dar ea apartine unei ordini imperfecte a lucrurilor, chemata sa dispara : aceleia "a lumii prezente... Aceasta ordine a lucrurilor va fi depasita in lumea care va sa vina, aceea in care cei casatoriti vor trai ca si cand nu ar fi casatoriti, "cand nu va mai fi nici femeie, nici barbat, ci toti vor fi una in Hristos" (cf. Gal 3, 28).

Dupa o lunga perioada in care sexualitatea a predominat societatea omeneasca, mentinand-o cu prea putin deasupra notiunii de specie, odata cu aparitia crestinismului, aceasta functie a supravietuirii speciei umane s-a schimbat dintr-o necesitate, intr-o posibilitate. Numai harul, cu care natura umana a fost impregnata substantial, a putut echilibra in regnul nostru functia sexualitatii. Numai prezenta perpetua a Duhului lui Hristos in celula ecleziala a casatoriei - de la oficierea Tainei Casatoriei pana la finele vietii cuplului ii asigura supravietuirea, transformand nereusita intr-un resort de forte noi, sau canalizand impetusul excesiv de vitalitate debordanta, intr-un rezervor de energie spirituala! Afirmatia este in acelasi mod valabila pentru singularul vietuitor in cinul monahal.

Taina Nuntii are caracter ecleziologic, cu radacini in revelatia primordiala a Dumnezeului-Treime. Ea presupune - fara a avea in aceasta un caracter constitutiv - o sporire a trupului adamic: intai al primului cuplu adamic, apoi al Celui de al doilea Adam, prin adaugarea harului dat in Biserica de Duhul Sfant, dar accentul principal si indispensabil (constitutiv) este prezenta iubirii creatoare in aceeasi masura in care este jertfelnica.

Prin Hristos ea recapata caracterul pierdut de mister, de sacrament al Bisericii, pe care nu il are decat in forma inglobarii ecleziale a cuplului ca nucleu comunitar, in marea comunitate a Imparatiei-Mirese a lui Hristos, care e "Biserica-Trup al lui Hristos".

Caracterul de Taina, pierdut prin cadere, se restabileste de la Hristos si functioneaza ca atare numai in omul-pereche-membru al Trupului hristic. Aceasta pereche, sfintita de Biserica constituie "crearea unei celule a Bisericii, asezata in serviciul intregii Biserici sub unui sacerdotiu conjugal".

Anca Manolache

• Divortul sufletesc
  Publicat in : Editoriale
• Divortul
  Publicat in : Divortul: cum il prevenim, cum il depasim
• Divortul
  Publicat in : Editoriale
• Casatoria si divortul
  Publicat in : Morala