Doamne, inmoaie inima mea

Doamne, inmoaie inima mea Mareste imaginea.

Si eu, Hristoase al meu, cu ce sunt vinovat? Cu ce sunt eu vinovat, de pildă, că inima mea de multe ori este ca un pământ uscat? Ca un ogor uscat, arid, sec, care nu primeşte deloc sămânţa întru el. Care nu poate să odrăslească nimic în el. Cu ce este însă de vină ogorul cel uscat, arid, deşertic: Poţi să-l cerţi? Poţi să-i spui unui ogor, de ce eşti aşa? De multe ori cineva simte că se îngreunează. Se îngreunează de la sine. Se îngreunează de rugăciune, se îngreunează să meargă la biserică. Nu vrea să audă. Aude şi uită. Eu sunt de vină că aud şi uit? Eu sunt de vină că nu am poftă să citesc texte patristice?

Aşa este pământul sufletului meu, zice cineva. Spun toate acestea, iubiţii mei prieteni, pe baza acelor cuvinte ale lui Hristos, pe care le grăieşte în parabola aceea - v-o amintiţi - a Semănătorului, în care zice că a ieşit un agricultor să-şi însămânţeze sămânţa lui, şi în acel loc descrie Hristos în atât de puţine rânduri toate sufletele omeneşti. Şi ne spune cum suntem. Şi zice că o parte din sămânţă a căzut pe pământ, pe drum, adică lângă pământ, lângă ogor, şi au călcat-o oamenii care treceau pe-acolo, „şi zburătoarele cerului au mâncat-o pe ea". Şi păsările cerului, care au trecut, au mâncat sămânţa şi aceasta a pierit. Nu a mai rămas nimic, nu a mai încolţit nimic. Nimic nu a mai atins pământul. A căzut lângă, s-a pierdut. In altă parte spune că a căzut pe piatră. Indată s-a prins, „dar răsărind s-a uscat". A odrăslit, dar s-a uscat îndată. Ce imagine mai este iarăşi şi aceasta! A odrăslit, spui, iat-o, s-a mărit! Şi după două zile, hop! A căzut... S-a uscat, a îngălbenit, n-a mai rămas nimic. Pentru că nu a avut - se zice - vlagă. Nu a avut întru ea viaţă, nu a avut rouă, nu a avut sevă ca să crească. Şi altă sămânţă, zice, a căzut între spini, „în mijlocul spinilor" şi a odrăslit. Şi au odrăslit împreună şi „spinii" şi „au înăbuşit-o pe ea". Au sufocat sămânţa. Şi o altă parte din sămânţă, un sfert, mai exact, a căzut în pământul cel bun. Aceasta şi a odrăslit, şi a crescut şi a făcut rod însutit. De o sută de ori mai mult!

Priviţi câţi oameni există! In atât de puţine rânduri Mântuitorul Hristos descrie toate sufletele omeneşti. Şi spune: Există şi oameni de acest fel, există şi oameni de acel fel, există şi altfel de oameni. Şi spui tu acum: „Eu cu ce sunt vinovat pentru ceea ce sunt? Ar trebui să mergi şi să cerţi un ogor pentru că acesta este aşa cum este? Poţi să-l cerţi? Este de vină ogorul pentru că are pe el spini? Este de vină ogorul pentru că este roditor? Poţi să-i spui bravo? Ce a făcut un ogor roditor ca să fie roditor? Şi spune aceasta Hristos, pentru că s-ar putea să avem această nemulţumire şi să spunem - şi chiar mi-au spus aceasta unii -, „cu ce sunt eu de vină că sunt acesta care sunt?".

Eu aş fi vrut să fac ceea ce faci tu, să merg la biserică, să iubesc toate aceste lucruri dar nu-mi iese. Nu voiesc. Mă îngreunez, mi-e lene. Le ascult şi mi se par plicticoase. Ascult ceea ce spui, dar nu cred în aceste lucruri. Nu e vorba de tine; ci de Biserică. Nu cred în aceste lucruri, nu mă ating. Sunt oare eu vinovat că nu mă ating? Ia priviţi! Consider că într-o primă fază, după cum se mai spune, nu eşti tu vinovat pentru ceea ce eşti. Pentru că omul, iubiţii mei, nu este un ostrov în mijlocul lumii, nu este o insulă izolată de celelalte. Nu. Suntem uniţi unii cu alţii, lângă ceilalţi, trăim unii lângă alţii. Avem tată, mamă, bunic, bunică, înaintaşi, un mediu, un loc în care trăim, o anumită origine, un anumit loc fiecare dintre noi. Oraşul său, satul său, tradiţiile lui, obişnuinţele lui. Toate acestea l-au înrâurit? Există o anumită ereditate. Există o predispoziţie lăuntrică. Există o educaţie anume pe care a primit-o fiecare. Există o anumită schimbare pe care a primit-o sufletul lui. O schimbare bună, dar şi o rea înrâurire. Drept pentru care ar trebui să înţelegi că ceea ce eşti este rezultatul multor factori. Există foarte mulţi factori.

Aşadar, atunci când vezi pe cineva că are chemare şi iubeşte viaţa duhovnicească şi însetează pământul inimii lui, nu te grăbi să spui: „Un om foarte bun!". Pentru că nu ştii ce premise are acesta. Şi se poate ca acest om bun să fi trebuit să fie cu mult mai bun. Pe baza premiselor sale. Şi să vadă Dumnezeu că acestuia bun îi lipsesc încă multe. Acestuia de care tu te minunezi! Şi se poate ca tu, care te vezi pe tine însuti că te leneveşti, că eşti nepăsător, că trăieşti într-o letargie duhovnicească şi că nu-ţi plac foarte mult aceste lucruri, Dumnezeu să te laude îngerilor Săi şi să spună: „Acest om, acest suflet, acest pământ al inimii lui, priviţi! A primit aceste picături chiar dacă puţine picături din ploaia Mea dumnezeiască! Dar acest om a fost atât de neajutorat; lângă el a fost un mediu atât de dificil, a fost atât de dificil locul lui de muncă, casa lui, drept pentru care bine este că face şi acestea, îl notez altfel". Dumnezeu altfel notează!

De aceea, ştiţi ce mă impresionează? Că în această parabolă Hristos compară pământul acestei lumi cu pământul sufletului nostru. Hristos nu critică. Nu ceartă pe nimeni. Nu face observaţii. Doar descrie. Pentru ce descrie? Ca să ne spună că: „Eu, ca Dumnezeu Atotputernic, vă cunosc. Ştiu cum lucrează sufletul vostru, cunosc toate sufletele; îi cunosc pe cei ce au dorire, pe cei ce se îngreunează, pe acei care se lenevesc, pe aceia care sunt înăbuşiţi, pe aceia care rodesc cu răbdare; vă cunosc pe toţi. Vă ştiu pe toţi şi însemnez ceea ce văd la voi. Ceea ce observ la voi. Restul sunt ale voastre.

Aşadar, care sunt ale noastre, Doamne? Ce trebuie să facem noi? Ce ne rămâne nouă să facem?

Iar Hristos spune, cred eu, că vă rămâne să simţiţi o conştiinţă în faţa faptului acesta care se numeşte „mântuire" în faţa acestui fapt care se numeşte „rodire duhovnicească"! Vă spun toate acestea în parabolele Mele, ca să aveţi o anumită trezvie, o anumită luare-aminte. Şi voi înşivă să staţi şi să vă gândiţi şi să zică fiecare? „Eu cui aparţin? Oare sufletul meu cum este?" Aşadar, să ajungi mai întâi la o conştiinţă a stării tale reale. Să-ţi vezi adevăratul tău sine. Tu cum eşti? Lumea ta lăuntrică? Voieşti? Iţi plac acele lucruri duhovniceşti? însetează sufletul tău după ele? Spui: „Nu chiar aşa mult". Adică ceea ce spun unii: „Pe-o ureche i-a intrat şi pe alta i-a ieşit".
Ii vorbeşti cuiva şi, fie că i-ai vorbit, fie că nu i-ai vorbit, nimic nu înţelege. Rosteşti o predică şi vezi în jur atâta lume; vezi unii ochi însetaţi, care absorb, şi alţi ochi ca şi cum ar lovi pe deasupra cuvintele tale şi apoi pleacă iar înapoi. Nu pricep! Altfel sunt ochii aceştia. Este ceea ce se spune, că vine diavolul, ia cuvântul lui Dumnezeu şi se pierde. Altul nu înţelege nimic. Nu problematizează. Nu reflectează ca să poată să spună: Oare acestea pe care le aud nu cumva mă privesc şi pe mine? Am auzit, să zicem, despre smerenie, am auzit despre eroism. Nu cumva mă priveşte şi pe mine? Ba, deloc! Nici un înţeles. Nu-l ating cuvintele... Nu cumva eşti aşa?

Sau poate eşti dintr-o altă categorie despre care se vorbeşte. Adică sufletul tău, îndată ce as culţi ceva frumos, se entuziasmează şi zici: „O, o, o! Ce frumos!". Ce frumoase sunt aceste lucruri să le aflăm, să le ascultăm... Entuziasmări, super optimism, toate vor merge bine, vom birui, ne vom îndrepta! Da, mergem, mergem. Unde sunteţi, părinte, să venim să vă vedem. Unde slujiţi Liturghia, unde vorbiţi, unde vă găsim? Entuziasmări. Pentru câtă vreme? Un foc de artificii. Se aprind artificiile. Câte secunde? Se umple cerul de lumini şi după puţin timp, fsssL. se sting toate, întuneric, fum, cenuşă. Şi iarăşi la fel. Şi zici: „Bine, nu tu eşti acela care ziceai că vrei să vii să mă găseşti, să te spovedeşti, să te lupţi duhovni-ceşte, să te împărtăşeşti, să citeşti, să te nevoieşti, să posteşti?". Unde s-au dus toate acestea? Tu spuneai atunci „vreau să iau şi cărţile şi să mă sârguiesc!". Mare avânt îţi luaseşi, bre, fiul meu. Atât de mare avânt. Unde s-a dus acel avânt? Unde s-a dus acel avânt, ei? Acum nu faci nimic. Ţi-am spus să ţii post miercurea şi vinerea. Voi ţine şi mai mult! Şi acum nu faci nimic. Nu faci nimic. Nici în Săptămâna Mare (a Patimilor) nu vrei să posteşti acum. Unde s-a dus acel cuvânt pe care ti-l luaseşi?

Ei bine, este incredibil Hristos! Este unic! Extraordinarele Lui cuvinte, pe care le alege şi prin care le explică pe toate acestea. Şi zice: „Pentru că nu au rădăcină". Dorirea lui nu a avut rădăcină. Şi: „Pentru că nu a avut umezeală". Nu a avut vioiciune înăuntru, nu a avut sevă, nu a avut umezeală ca să crească. Ai avut entuziasm, dar nu ai avut rădăcină. Ai fost o explozie. De moment; care s-a stins. Ar fi fost cu mult mai bine să faci puţin. Puţin câte puţin în fiecare zi; foarte multe lucruri dintr-odată şi apoi nimic! Şi să se stingă toate...

Pr. Andreas Konanos

Intareste-ti sufletul, Editura Sophia

Cumpara cartea "Intareste-ti sufletul"

07 Iulie 2016

Vizualizari: 1357

Voteaza:

Doamne, inmoaie inima mea 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

pilda semanatorului

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE