Dogma si taina a icoanei

Dogma si taina a icoanei Mareste imaginea.


Dogma si taina a icoanei

Icoana face parte din liturghia inchinata divinitatii, ea este cale de cunoastere si de unire cu Dumnezeu. Intreaga Biserica, arhitectura, frescele si mozaicurile sale, reprezinta in spatiu ceea ce momentele liturgice reprezinta in timp: anticiparea imparatiei, participarea la Prezenta divina. In celebrarea lui Dumnezeu, cuvantul si imaginea formeaza un intreg din care razbat sensul si semnificatia vie a Scripturii.

Cuvantul trebuie dezbracat de intelesurile sale pur verbale, atat de des pronuntate. Inaintea intruparii, icoana era, evident, de neconceput, dar Biblia vorbeste deseori despre aparitii ale lui Dumnezeu.

Cuvantul nu poate sugera venirea si lucrarea lui Dumnezeu Cel viu decat prin imagini si semne. inca din Vechiul Testament, Cuvantul lui Dumnezeu este plin de imagini pe care le poarta in El in asteptarea zilei in care imaginea va fi data lumii in Iisus Hristos, prin taina intruparii.

De fapt, chiar si cvasi-absenta reprezentarilor din Vechiul Testament (imaginea celor doi heruvimi pe capacul chivotului este doar cadrul unei imagini inca neprezenta) constituie o prefigurare: absenta imaginii creeaza un vid, lasa un loc neocupat, delimiteaza un spatiu care devine un fel de invitatie spre a deveni prezenta.

Interdictiile din Iesirea (20, 4) si din Deuteronom (5, 12-19) constituie o prefigurare "in lipsa" apofatica a intruparii: inlatura idolii in asteptarea Chipului, intruparea nu are semnificatie decat pregatita de aceasta transcendenta inaccesibila pe care o instaureaza Biblia.

In opozitie cu civilizatiile vecine, civilizatii ale simbolului vizual si ale imaginii, Vechiul Testament respinge hotarat imaginea ca putere reprezentativa a lui Dumnezeu: "Sa nu-ti faci chip cioplit", "Sa nu faci infatisare lui Dumnezeu". Este refuzul de a-L reprezenta pe Dumnezeu in imanenta unei naturi sfinte, revers impersonal al lumii. Refuzul de identifica pe Dumnezeu ca o proiectie imaginara - care va fi in mod necesar un idol.

Cu toate acestea, avem de-a face cu o prefigurare de care putem marca doua linii majore ale Vechiului Testament: tema Chipului si a Numelui si cea a Slavei lui Dumnezeu.

Prima, leitmotiv al Bibliei, este mereu reinnoita rugaminte a omului: "Spune-mi Numele Tau", "Arata-mi Chipul Tau". Omul are certitudinea ca astfel isi va regasi propriul chin fiind creat " dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu".

Septuaginta - versiunea greaca a Scripturii - in care expresiile ebraice selem si demut sunt traduse prin eikon si omoidusis, folosite impreuna cu prepozitia kata, marcheaza o "pregatire evanghelica".

Marea realizare a Bibliei, spune Martin Buber, "nu este ca vrea sa ni-L arate pe singurul Dumnezeu adevarat, care este Dumnezeu unic, inceput si sfarsit a toate cate sunt, ci sa ne arate ca este posibil sa-I vorbim in realitate, sa-I spunem Tu, sa putem sta in fata Sa".

A doua tema, cea a slavei lui Dumnezeu - kaboal, prezenta luminoasa, si shekina - tenebrele transluminoase, este axa intregii vetero-testamentare.

Dumnezeu "Se invaluie in splendoare si frumusete". In Iesirea, apare ca nor si ca para de foc. Moise, pe muntele Sinai, il vede pe Dumnezeu din spate, fata chipului plin de slava al lui Dumnezeu se transfigureaza. Lovindu-l ca din afara, slava lui Dumnezeu este de nesuportat, Moise isi acopera fata cu un voal.

Asupra chiotului se lasa shekina - dar fara manifestare luminoasa. Slava lui Dumnezeu apare sub forma unui nor. Stralucirea luminii dispare la implorarea lui Moise: "Arata-mi slava Ta"(Iesirea 33,18).

Mantuirea mesianica este vestita de profeti ca manifestarea slavei lui Dumnezeu. Pentru Iezechiel, slava lui Dumnezeu se identifica in mod misterior cu "ceva ca. un chip de om" (Iezechiel 1,26). Cantecele de slava unesc gloria eshatologica cu suferintele Mantuitorului care va veni sa faca cunoscuta mantuirea dumnezeiasca tuturor popoarelor (Isaia 49,36; 50,57; de la 52,13 la 53,12). In Daniel, Fiul Omului este manifestarea luminoasa, vizibila, a lui Dumnezeu invizibil.

Chipul, numele si slava se manifesta deplin in Hristos, care nu este numai Cuvant al lui Dumnezeu, ci si Chipul Sau. Dumnezeu isi reveleaza numele, exproprierea totala prin cruce. Humele Sau este lucrare eliberatoare, "Iisus"= Dumnezeu care ne face liberi.

Antinomia Dumnezeu inaccesibil - Dumnezeu crucificat este masura fara de masura a iubirii. Dumnezeu, in Hristos, devine infatisare, chip implinit, Cel al Desfiguratului-Transfigurat, al slujitorului in chinuri care "nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag" (Isaia 53, 2), dar care purta stralucirea frumusetii celei mai tulburatoare, aceea a "iubirii nebune" a lui Dumnezeu pentru om.

Chipul omului, prin el insusi, nu pare reductibil la o singura realitate cosmica; in el transpare o realitate spirituala. Apare ca fenomen unic, neasemuit, irepetabil.

Nimic nu ne face mai sensibili la misterul existentei ca un chip uman. Chipul, in inchisoarea nedefinita a lumii, este ruptura, lacuna, sfasiere in tesatura lucrurilor, in inlantuirea cauzelor si a efectelor, pe orizontala; chipul anunta o transcendenta, o prezenta cu mult mai profunda. Privirea poate deveni o stralucire izvorata din profunzimi.

Pe chipul omenesc se intalnesc entuziasmul libertatii si angoasa finitudinii, zborul spre infinit si inrobirea finitului. Pe chip se arata toate tensiunile, conflictele, contradictiile care sfasie omul pe masura ce devine transparenta, chemare la comuniune.

Chipul omenesc reflecta cele doua lumi care se intretaie in om - lumea decaderii si lumea frumusetii. Este semnul si locul tuturor desfigurarilor si tuturor transfigurarilor. Toate caderile si invierile omului se contureaza pe chipul sau.

In afara lui Hristos, moartea are intotdeauna ultim cuvant. Chipul se inchide, privirea masoara, judeca, apreciaza, pietrifica; moartea intuneca privirea celei mai apropiate fiinte, celei mai iubite fiinte. Inchide ochii unui mort.

A-L intalni pe Hristos inseamna a intalni, in inim suferintei mele, a singuratatii mele, a idealului meu, un chip car nu se va inchide niciodata, chipul prietenului tainic care nu condamna, ci ne intampina, o privire care ne face liberi, dandu-ne incredere, un chip care a traversat moartea, dar a ramas mereu luminat de o iubire mai puternica decat moartea.

Icoana icoanelor este chipul lui Dumnezeu, umanitatea indumnezeita a Domnului. Hristos nu este numai Cuvant al lui , Dumnezeu, ci si Chip. "Acesta este chipul - eikon - lui Dumnezeu Celui nevazut", spune Sfantul Apostol Pavel (Coloseni 1, 15). Umanitatea lui Hristos este icoana divinitatii Sale invizibile, "vizibilului Celui nevazut", spune Sfantul Dionisie Areopagitul, reluat de Ioan Damaschinul.

In Condacul la Duminica Ortodoxiei, in Biserica, se canta: "Cuvantul de nerostit al Tatalui S-a putut spune si S-a intrupat in tine, Maica Domnului."

Dumnezeu Cel viu este la origine in mod radical inaccesibil. Al VII-lea Sinod Ecumenic si Sinodul din Moscova din 1666-1667 au interzis reprezentarile lui Dumnezeu, "sursa" divinitatii. Dar aceasta s-a facut vizibila si s-a intrupat, Inaccesibilul s-a facut "pretutindeni prezent", a spus Parintele Palama, dupa Maxim Marturisitorul. "Cel ce M-a vazut pe Mine, a vazut pe Tatal" (Ioan 14, 9).

Fundamentul icoanei este hristologic: "De vreme ce invizibilul, fiind acoperit cu carne, a devenit vizibil, poti infatisa asemanarea Celui ce S-a aratat" (Sfantul Ioan Damaschinul). Sfantul Teodor Studitul spune: "Nascut fiind din Tatal care nu poate fi infatisat, Hristos nu poate avea chip. Dar daca este nascut dintr-o Mama care poate fi infatisata, are, in mod natural, un chip care corespunde celui al Mamei Sale. Daca nu poate fi reprezentat prin arta, atunci ar insemna ca este nascut doar din Tata si ca nu este intrupat. Dar asta este impotriva randuielii divine de a ne mantui".

Acest chip a cunoscut chinurile crucii si ale iadului tenebrele intunecate pe care le lumineaza. Hristos plin de slava este Hristos crucificat. Cinstirea icoanelor a fost apropiata in mod semnificativ de al VII-lea Sinod Ecumenic, de "omagiul adus chipului maritei Cruci datatoare de viata".

Intruparea creeaza icoana si icoana arata intruparea. Ciclul non-reprezentarilor lui Dumnezeu este inchis. Dumnezeu a facut un pas decisiv spre noi, S-a intrupat. Inainte, eram tinuti in aceasta non-reprezentare: inainte de a se fi facut trup, Cuvantul si Chipul lui Dumnezeu, infatisarea lui Dumnezeu ar fi fost aservire a lui Dumnezeu fata de imaginatiile omului. Domnul S-a facut chip pentru noi.

Omul, la randul sau, isi cunoaste chipul. Parintii Bisericii spun ca "Dumnezeu S-a facut om pentru ca omul sa poata deveni Dumnezeu", implinindu-si umanitatea in incan¬descenta energiilor divine, a duhului si a focului Cincizecimii, pe care ni le trimite Dumnezeu Tatal atunci cand ne impartasim cu Trupul lui Hristos. Acest Trup este un somapnevmatikon, spune apostolul, un trup plin de energiile Duhului. Icoana este, de asemenea, pneumatologica, anticipeaza (ca sfintenie) Trans¬figurarea ultima a umanitatii.

In Trupul lui Hristos, loc al unei neincetate Cincizecimi, omul, creat dupa chipul lui Dumnezeu, isi poate gasi in Duhul Sfant adevaratul sau chip. Omului ii este menit de Dumnezeu sa devina "asemenea chipului Fiului Sau" (Romani 8,29). "Noi totii ne prefacem in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului"(2 Corinteni 3,18).

De aici inainte, vom putea infatisa omul in Hristos, plin de Duh, fara pericolul intunecarii. Biserica canta: "Lumina Ta raspandita pe chipul sfintilor Tai". Daca interdictia Vechiului Testament a fost ridicata prin si pentru Hristos, ea a fost de asemenea anulata pentru Mama Sa si pentru prietenii Sai, pentru madularele Trupulu. Sau, pentru toti cei care, in Sfantul Duh participa la Trupul Sau indumnezeit.

Crucea pascala si Cincizecimea arata sansa oferita omului de a accede la adevarata sa natura: unirea cu Dumnezeu existenta personala in comuniune. "Maica Domnului" este imaginea umanitatii care consimte la lucrarea divina si permite intruparea Logosului. De aceea, icoana sa are o importanta deosebita. Sfintii emana stralucirea oamenilor indumnezeiti, cufundati in energia si in lumina lui Dumnezeu.

Intalnim chipul cel nou al fapturii innoite in figurile sfintilor si aici gasim sensul artei si al icoanei: acesta indica participarea omului la viata divina. Totul in atitudinea si expresia personajelor arata realitatea ultima la care participa, pacea, iubirea, "dureroasa bucurie", "trezirea", "imbratisarea".

Icoana ilustreaza invatatura ascetica si mistica a Ortodoxiei privitoare la indumnezeire: trupul este peste masura alungit pana cand devine o flacara care poarta chipul, se concentreaza in fiinta, in ekstasul persoanei. Urechile si gura sunt micsorate, interiorizate, fruntea - dilatata si luminoasa, gatul plin de Duh datator de viata, iar fata devine, dupa cum spune Macarie cel Mare, "numai privire", transparenta, reprezentare frontala, aratand o fiinta care a devenit in acelasi timp "rugaciune pura" si pura intampinare. Vom insista pe aceasta infatisare frontala, acest refuz al profilului care este absent.

Icoana este posibila, chipul devine "imagine foarte asemanatoare" si reprezentabila pentru ca Dumnezeu, in Hristos, a devenit vizibil. Dar ce este vizibil? Cand vad pe cineva, ceea ce vad, inainte de orice altceva, este ca sunt privit. Vad ca sunt privit. Nu ma opresc la forma chipului (altfel celalalt imi scapa, devine obiect), ci comunic cu o privire. Ceea ce ma atrage la ce ce se vede este invizibilul.

Cand privesc o icoana, privirea mea, proskinesis (privire care venereaza), trebuie sa treaca de la ce este vizibil la ceea ce este invizibil. Icoana este o cale de impartasire prin care realizez un act pascal. Icoana ma pune in comuniune cu Dumnezeu Cel viu, in comuniune cu sfintii, ma conduce de la vizibilul lui Hristos la invizibilul divinitatii Sale, de la vizibilul sfantului si invizibilul Sfant Duh.

Canonul celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic spunea: "De cate ori vedem reprezentari prin imagini (a lui Hristos, a Maicii Domnului sau a sfintilor), suntem chemati sa le contemplam, amintindu-ne modelele (.) omagiul adus imaginii se indreapta spre modelul sau". Decretul distinge net intre venerarea icoanei, a crucii si a Evangheliei, si "adevarata marire, care, dupa credinta noastra, se cuvine numai divinitatii".

Pentru a pune capat acuzatiilor si confuziilor iconoclaste si abuzurilor unor ortodocsi, Biserica a subliniat cu tarie ca icoana nu este consubstantiala modelului ei: icoana lui Hristos nu se poate folosi in euharistie, ea schiteaza viziunea fetei catre fata. Icoana face sa se iveasca o persoana, o prezenta personala. Deschiderea catre imparatia ce va veni sugereaza adevaratul chip al omului, chipul sau etern, chipul tainic pe care Dumnezeu il contempla in noi si pe care noi avem menirea sa-l desavarsim.

Icoana are astfel o fidela asemanare, nu portretizata, ci transfigurata. De aici legendele "Sfantului Chip", "care nu e facut de mana omului"- giulgiul pe care Hristos Si-a imprimat chipul (giulgiul din Torino) sau prima icoana a Fecioarei, pictata de Sfantul Evanghelist Luca.

Biserica a ocrotit memoria chipului lui Iisus, a chipului Mamei Sale si a sfintilor si aceasta memorie se reinnoieste, din generatie in generatie, prin vedeniile marilor duhovnici. Cand i s-au aratat Sfintei Bernadet din Lourdes mai multe imagini pentru a identifica aparitia, fara a ezita, ea a ales reproducerea unei icoane bizantine din secolul al II-lea.

Arta icoanei cere artistului in acelasi timp obiectivitate si impartasire, caci exprima realitatea obiectiva a imaginii in Dumnezeu, si nu o fantasma individuala. Aceasta obiectivitate este cea a unei prezente personale: ea cere o intalnire pregatita prin asceza si rugaciune. Artistul, printr-o adevarata depasire a propriei subiectivitati, se supune unor canoane care permit operei sa ramana fidela obiectului sau. Geniul nu are ce pierde, numai orgoliul ese amenintat.

Daca este posibil ca arta umana sa sugereze, prin asemanare, prezenta lui Hristos si a alor sai, este pentru ca insasi materia iconografica (lemnul icoanei, materiile vegetale sau organice continute in vopsele) a fost indumnezeita in mod misterios prin intrupare.

Arta icoanelor utilizeaza si manifesta aceasta indumnezeire a materiei: "Nu ador materia, spune Sfantul Ioan Damaschinul, ci-L ador pe Creatorul materiei, care a devenit materie prin mine (.) caci prin materie ma mantuiesc".

Reprezentarea slavei care tranfigureaza chipul nu poate fi decat simbolica. Originalitatea ireductibila a artei crestine este pusa sa slujeasca chipului omenesc si sa exprime plenitudinea existentei personale.

Mandala hindusa este simbolul geometric al unei absorbtii spre centru. Ceea ce am putea numi mandala crestina, spre exemplu, cercul transcendentei, un fel de stea cu 6 sau 8 brate, care-l inconjoara pe Hristos transfigurat, sau un naos in forma unui patrat deasupra unei cupole pe care este figurat Pantocratorul - n-ar avea alt scop decat sa ne uneasca cu o prezenta personala, aratandu-se stralucirea ei.

Al cincilea Sinod Ecumenic (692) a dispus inlocuirea simbolurilor primei arte crestine, precum Mielul, cu reprezentari distincte a ceea ce el prefigureaza: chipul uman transfigurat de energiile divine si, in primul rand, chipul lui Hristos. Adevaratul simbolism al artei crestine aparea de atunci inainte ca mod de a reprezenta persoana umana in perspectiva imparatiei.

Simbolismul arata aceasta prezenta personala si ambianta cosmica din jurul ei plina de pace si lumina divine. Trupurile si vesmintele sunt iluminate cu fire aurite; animalele, plantele si pietrele sunt stilizate conform unei esentializari paradisiace; arhitecturile devin un joc suprarealist, o provocare evanghelica a ganditorilor acestei lumi.

Ierusalimul ceresc, universul transfigurat pe care il sugereaza icoana "nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca s-o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o" (Apocalipsa 21,23). in icoana, lumina nu vine dintr-un loc anume, ea este pretutindeni, fara a face umbra: chiar fondul icoanei este numit "lumina" de iconografi. Totul pare luminat interior.

Adesea, perspectiva este inversa: liniile nu converg spre un punct, spre a reprezenta spatiul decazut care separa si incarcereaza, ci se dilata in lumina "slava spre slava". Spatiul din care a disparut exterioritatea, spatiul pe care-l percepem cu "ochiul inimii", pentru ca intr-un anume fel pleaca din inima celui care priveste acest spatiu al comuniunii.

Icoana nu are numai o valoare pedagogica, ci si una "misterioasa", sfanta, care pecetluieste binecuvantarea Bisericii. "Numele" (in sens biblic) reprezentat, scris mereu de-o parte si de alta a chipului, arata persoana sfintita de Lumina si de Frumusetea divine.

Andre Malraux subliniaza ca arta icoanei depaseste opozitiile dintre arta Orientului non-semit, care marturiseste o eternitate impersonala, si cea a Occidentului modern, abandonat angoasei, cautarilor, intimitatii individului. in inepuizabilul chip omenesc se exprima o eternitate care nu este contopirea indistincta, ci comuniune.

Pe un alt nivel, se opun arta figurativa si arta non¬figurativa, icoana aparand ca o a treia posibilitate, arta "trans-figurativa". intruparea si primirea Duhului, pe care arta o face posibila, se exprima, teologic, intr-un limbaj non-conceptual, care este icoana. Se vorbeste de o deschidere, cu ajutorul figurarii, o deschidere in non-figurativ.

In traditia veche, iconograful nu era definit ca pictor, ci ca acela care "inscrie sfintenia" - hagiograf - cel care exprima viata teologiei.

Icoana deschide o alta intelegere decat cea a conceptului. De aici importanta sa in criza actuala a limbajuluii. Asistam la criza unei civilizatii centrata pe cuvantul spus sau scris. Logos-ul cauta in Pnevma un alt mod de comunicare. Dumnezul Cel viu al icoanei este in acelasi timp Inaccesibilul si Cel care Se face chip si ni Se face cunoscut ca infatisare.

Ultima carte a Scripturii este Apocalipsa. Apocalipsa inseamna Revelatie. Biblia, traversand intregul proces cosmic si intreaga istorie a lumii, se sfarseste in Apocalipsa chipurilor, a icoanelor, in certitudinea ca toti oamenii, de acum, pot "deveni Dumnezeu", toti oamenii fiiind chemati sa devina icoane.

Olivier Clement

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3267

Voteaza:

Dogma si taina a icoanei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE