Doua tipuri de culturi, orientala si occidentala

Doua tipuri de culturi, orientala si occidentala Mareste imaginea.

 

Doua tipuri de culturi, orientala si occidentala

 

In Orient s-au dezvoltat cul­turi statice, echilibrate, traditionale, spre deosebire de cultura noastra, care este dinamica, fara un sistem de principii, intr-o permanenta framantare. Nu chestiunea daca in Orient si in cultura lui se gaseste Adevarul ne preocupa, ci studiul comparativ, pe baza caruia vrem sa desprindem, in mod obiectiv, caracterele culturii occidentale, in opozitie cu cele ale culturii orientale.

Din punct de vedere formal, punct de vedere care dez­lipeste ideea de continutul ei, cultura orientala reprezinta un sistem de idei, un sistem de propozi­tii, care se articuleaza intre ele intr-un mod perfect; in opo­zitie cu acestea, cultura occidentala, nu a reusit sa-si defineasca un sistem de idei complet si armonic. Ceea ce pare paradoxal, este faptul ca, desi tipul unei stiinte, al unei teorii, in general, este pentru Occident tipul matematic sau geometric, ca o stiinta ajunge la apo­geul ei de-abia atunci cand se matematizeaza, cand formeaza un sistem perfect coerent, rational constituit, nu in Europa sistemul de idei pe care-l reprezinta cultura s-a matematizat, ci in Orient. In Orient, cultura reprezinta un sistem geometric de idei; exista principii si consecintele lor, care se articuleaza cu primele, in mod perfect coerent.



Nu este important ca in Orient propozitiile secundare nu sunt obtinute in chip deductiv din principii; important este ca aceste propozitii se articuleaza cu primele intr-un mod perfect, formand un corp.

In schimb, cultura europeana, din punct de vedere for­mal, neavand principii coordonate, nu formeaza un corp de propozitii matematic articulate intr-o ierarhie perfecta.

Aceasta pozitie intoarsa, aceasta geometrizare a culturi­lor orientale si aceasta lipsa de geometrie a culturii euro­pene, singura care cunoaste in toata istoria cea mai stra­lucita si mai dezvoltata matematica din cate au existat vreodata, constituie bizareria si paradoxul Occidentului.

Cultura Occidentului matematizeaza totul, ea are cultul numarului si al demonstratiei, dar nu a putut sa se mate­matizeze ea insasi.

Aceasta particularitate necesita un examen mai amanun­tit pe care il vom face imediat.

Ce este un sistem de idei? Sa detasam ideea si propozi­tiile de semnificatiile lor particulare; vom putea, astfel, sa studiem din punct de vedere formal, al structurii, un sis­tem oarecare. Teoriile care reprezinta sisteme de idei per­fect articulate sunt, in fond, teorii matematice, chiar daca ele nu sunt exprimate in limbajul simbolic al matematicilor. Sa consideram o teorie oarecare, de pilda geometria elemen­tara; se gasesc aici cateva principii, cateva axiome, din care, pe baza de rationament, se deduc alte propozitii. Sa cerce­tam oricare alt sistem matematic; vom gasi, la fel, o serie de propozitii admise axiomatic si o serie de propozitii recu­noscute valabile, in cadrul teoriei, prin deductie. In reali­tate, intr-un astfel de sistem nu este important procedeul prin care obtinem propozitiile unei teorii; caracterul ei for­mal manifesta un grup de axiome considerate adevarate si un grup de propozitii care se articuleaza cu primele intr-un sistem perfect coerent. Vom spune ca fiecare sistem este compus dintr-o serie de propozitii primitive si o serie de propozitii derivate. Cum nu intereseaza metoda prin care propozitiile derivate sunt obtinute, putem inca afirma: un sistem se compune din propozitii primitive si din propozitii secundare, care, impreuna, alcatuiesc un corp realizat armo­nic. Cercetati oricare sistem filosofic sau oricare teorie, ea va fi constituita la fel. In realitate insa mai niciodata o teorie nu izbuteste sa fie in totul armonica; exista in ea fisuri, lacune, contradictii, ceea ce face ca ea sa nu fie admisa decat un timp si sa fie inlocuita cu alta. Numai teoriile per­fect matematice au realizat aceasta armonie stricta si rigida. De aceea, in Occident, o stiinta este matura, in momentul cand s-a matematizat. Acesta a si fost visul lui Descartes, al lui Leibniz, si in trecut al lui Platon.

Spinoza a incercat, in Ethica sa, sa constituie in mod geometric intreaga sa filosofie. Care este conditia ca un sistem de propozitii sa alcatu­iasca o teorie, adica un corp armonic? David Hilbert a ara­tat ca atentia trebuie sa se indrepte catre propozitiile axio­matice; pentru ca un sistem sa fie absolut coerent, trebuie ca axiomele lui sa fie necontradictorii. Cum deductia este analitica, ea nu poate aduce nimic nou, ci expliciteaza tot timpul ce am pus in axiome. Asadar, o teorie va alcatui un sistem, daca axiomele ei sunt compatibile. O asemenea teo­rie este inchisa. Se demonstreaza ca daca intr-o teorie incap doua propozitii contradictorii, daca acestea sunt ambele valabile, sistemul se deschide si orice propozitie e adevarata in acea teorie; totul e adevarat si nimic nu e fals, ceea ce inseamna ca distinctia dintre adevar si fals inceteaza de a exista; sistemul acesta s-a dezorganizat, nu mai reprezinta o coerenta, o ordine, ci un haos.

Cultura orientala formeaza un corp de propozitii necontradictorii, stabilite pe baza unui principiu de ordine; este un sistem axiomatizat, are adica axiomele ei compatibile. Cultura europeana nu a izbutit sa se axiomatizeze si de aceea nu formeaza un corp de doctrina bine definit; ea este deschisa, falsul si adevarul nefiind intot­deauna absolut distincte.

Din cele ce am spus, rezulta ca un sistem de propozitii este perfect valabil daca este axiomatizat. Dar un asemenea sistem nu e, fortamente, adevarat. Vreau sa spun ca nu e adevarat in mod absolut. Sa ne explicam. Geometria eucli­diana, care formeaza un sistem necontradictoriu, are intre axiomele ei pe aceea cunoscuta sub numele de postulatul lui Euclid: printr-un punct exterior unei drepte date, se poate duce o paralela la dreapta data, si numai una. Insa s-au putut constitui geometrii neeuclidiene, tot atat de co­erente, cum sunt acelea ale lui Bolyai, Lobacevski sau Riemann. In aceste geometrii, postulatul lui Euclid nu mai e valabil, fie ca nu se poate duce nici o dreapta paralela, fie ca se pot duce mai multe sau chiar o infinitate. Noile geometrii au adevarurile lor, deosebite de cele ale geometriei euclidiene si s-au putut aplica chiar in anumite sectoare ale realitatii. Din punct de vedere formal toate sunt egal de valabile si ele sunt la fel de riguros logice in constructie.

Cum  trebuie  interpretat  rezultatul  acesta?

Interpretarea este foarte simpla: nu exista adevar stiin­tific absolut, ci numai adevaruri in cadrul unei teorii, fata de axiomele necontradictorii alese. Avem libertate axioma­tica; putem alege axiomele noastre cum vrem, cu unele conditii pe care trebuie sa le indeplineasca, esentiala fiind aeeea de necontradictie.

In conditiile acestea, orice cultura fiind un sistem parti­cular, care are axiomele sale proprii, nu poate fi cultura, in general, ci e o cultura, tot asa cum nu avem o "geometrie", ci diverse geometrii.

A sustine, atunci, ca Adevarul absolut se gaseste in cul­tura orientala sau, numai intr-o cultura statica, de tip inchis, ceea ce noi am numit o cultura axiomatizata, este din punct de vedere stiintific o ignorare a ceea ce in­seamna un sistem de idei. Se sustine ca principiile culturilor orientale sunt revelate si de aceea garantate; dar formal nimeni si nimic nu poate sa ne dea un sistem de idei absolut, daca totul depinde de axiomele alese. Astfel se poate realiza o cultura traditionala inchisa, perfect coerenta, plecand de la alte propozitii primitive; caracterul "traditional" nu este deci o dovada a unor Adevaruri absolute, fiindca acestea pot varia in functie de cultura si cu toate acestea, cultura respectiva poate  fi   axiomatizata.

Singura superioritate a unei culturi traditionaliste, fata de cultura occidentala, este coerenta ei. Aceasta nu-i da, insa, nici un caracter absolut.

In fond, aceasta problema revine la marea dezbatere is­torica, care a despartit gandirea filosofica in doua curente: daca adevarul e unic si absolut, atunci Fiinta, adica exis­tenta, este imuabila, neschimbatoare si permanenta; daca nu exista adevar absolut, existenta este, ea insasi, o schim­bare continua, o devenire in timp. Asadar, daca socotim ca exista adevaruri neschimbatoare, presupunem, implicit, ca existenta se sustrage devenirii, ca aceasta e o pura apa­renta, creata de simturi si imaginatie; daca socotim ca ade­varul e multiplu, ca exista adevaruri, nu Adevarul, atunci introducem axioma ca existenta este funciarmente tempo­rala, schimbatoare. In primul caz, devenirea este o iluzie; in al doilea caz, ea e o realitate. Dar si acestea sunt teorii; din punct de vedere formal, ele reprezinta adevaruri rela­tive, care depind de punctele de plecare alese. In concluzie, din acest punct de vedere nu se poate sustine ca exista un adevar imuabil, pentru ca aceasta afirmatie nu ar putea fi sustinuta decat pe premise particulare, deci nu ar fi universal valabila, ci numai in cadrul unui sistem; nu se poate, de asemenea, afirma ca devenirea esentiala a lumii justifica concluzia ca nu exista decat adevaruri particulare, in cadrul unor teorii particulare. Insa analiza formala a teoriilor, fara nici o ipoteza in plus, arata ca valoarea de adevar a unei propozitii depinde de cadrul in care o asezam, de premisele, de axiomele fata de care o comparam. In cadrul formal, propozitia "nu exista adevar absolut" nu e o concluzie, ci o constatare de fapt. Cum nu exista un adevar absolut, realitatea pe care ne-o reprezentam, prin diverse teorii, nu poate fi o realitate imuabila, ci una schimbatoare.

Cele doua curente de care am vorbit, unul care afirma iluzia devenirii si altul care sustine realitatea acesteia, sunt cele doua mari conceptii ale antichitatii, care, sub o forma sau alta, au fost sustinute pana in timpul nostru. Eleatii au profesat ideea ca realitatea este imuabila, fara modifi­cari, si ca devenirea nu e decat o aparenta si o iluzie. Dimpotriva, Heraclit se intereseaza de aceasta miscare, pe care eleatii o negau; pentru el, toate curg, lumea seamana cu o bautura fermentata, care are nevoie sa fie miscata tot timpul pentru a nu se descompune. Nimic nu este, totul devine. Daca totul se schimba, orice lucru are in el si contrariul sau; din aceasta lupta se naste devenirea, care este jocul contra­riilor. Deasupra acestei instabilitati permanente, Heraclit vedea insa un principiu armonic, care facea ca devenirea sa nu fie un joc orb. Natura este schimbatoare, dar exista anume raporturi generale care au o uniformitate imuabila.

Iata descrise sumar caracterele celor doua tipuri de culturi. Cultura orientala care crede in adevaruri eterne, pentru care curgerea si devenirea sunt iluzorii; o cultura eleata, care neaga datele imediate ale simtului comun.

Caracterul heracleitic al culturii europene sta in aceasta preocupare directa si totala a curgerii vesnice; spiritul euro­pean cauta raporturi generale, care sa indiguiasca devenirea naturii, sapandu-i un curs. Nu exista decat lupta intre contra­riile cele mai diverse: totul se naste din aceasta lupta. Am stabilit caracterul heracleitic al culturii europene. Ramane sa ne mai punem o singura intrebare, de al carei raspuns va depinde tot ce vom spune mai departe. Lipsa de principii coordonate a culturii occidentale explica haosul ei, heracleitismul ei. Va ajunge cultura noastra la un mo­ment dat sa-si impuna cateva principii, care sa o solidifice.

In sensul oriental, sau chiar atunci cand va izbuti sa se axiomatizeze, isi va pastra caracterul ei fluidic, acesta apartinandu-i esential? Cu alte cuvinte, heracleitismul culturii occidentale este un accident, o faza a tineretii ei, sau mani­festa structura esentiala a Occidentului ? Tinde cultura Occi­dentului catre tipul eleat sau ramane de tip heracleitic ? Si in acest din urma caz, care ar putea fi principiile capabile sa exprime maturitatea ei?

 

Anton Dumitriu

 

 

 

.

28 Aprilie 2007

Vizualizari: 12757

Voteaza:

Doua tipuri de culturi, orientala si occidentala 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE