Dreptatea lui Dumnezeu

Dreptatea lui Dumnezeu Mareste imaginea.

Numeroase pasaje biblice îl caracterizează pe Dumnezeu ca fiind drept (dikaios).

Putem presupune că Părinţii deşertului, profund ancoraţi în învăţăturile Sfintei Scripturi, considerau, la rândul lor, că Dumnezeu este întru totul drept, niciodată nu acţionează în mod arbitrar; cu toate acestea, nici o apoftegmă din Colecţia alfabetică nu afirmă în mod explicit acest lucru. In schimb, dreptatea este, în general, asociată indirect cu Dumnezeu, referindu-se la împărăţia Sa cereasca şi cu drumul spre mântuire.

Pe când era tânăr monah, Avva Ioan Famenul l-a întrebat pe unul dintre bătrâni: „Cum aţi putut voi face lucrarea lui Dumnezeu în linişte, pentru că noi nici trudindu-ne n-o putem face?". Bătrânul i-a răspuns: „Am putut fiindcă pentru noi principală era lucrarea lui Dumnezeu, iar nevoile trupului secundare. Pentru voi însă, nevoile trupului sunt principale, iar lucrarea lui Dumnezeu, secundară. De aceea vă osteniţi şi de aceea Mântuitorul a zis ucenicilor Săi: «Oameni de puţină credinţă, căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi tot restul vi se va adăuga»". Aici, neprihănirea lui Dumnezeu şi împărăţia Lui sunt integrate într-o realitate soteriologică. Este imposibil ca scopul să fie separat de proces, sau ca mântuirea sa fie desprinsă de izvorul ei, anume Dumnezeu.

Aceasta explică un cuvânt criptic rostit de Pimen: „Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: «Ce înseamnă lucruri înalte?». Bătrânul îi răspunde: «Indreptăţirea»". Nu ni se oferă date despre contextul întrebării adresate lui Pimen, astfel că este dificil să stabilim la ce anume se referă prin „lucruri înalte". Acelaşi cuvânt (la plural) se găseşte la Romani 12,16: „Nu cugetaţi la cele înalte, ci lăsaţi-vă duşi spre cele smerite. Insă, în această apoftegmă, nu ni se oferă nici un indiciu că „lucrurile înalte" reprezintă ceva de nedorit.

O semnificaţie alternativă întâlnim în unele izvoare patristice, cum ar fi Clement şi Origen, care întrebuinţează ta hypsela pentru a semnifica „lucruri înalte". Ar fi o alegere probabilă dacă această apoftegmă ar fi fost atribuită unui gânditor profund, cum ar fi Evagrie; dar cuvintele lui Avva Pimen se disting prin aplicabilitatea lor practică la viaţa duhovnicească şi nu există nici o zicere atribuită lui care să conţină schema evagriană a vieţii duhovniceşti. Intr-o altă apoftegmă a lui Pimen, dikaiosyne este definită mai clar: „Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: «Ce înseamnă a se pocăi omul pentru un păcat?». Bătrânul a răspuns: «Să nu-l mai săvârşească din nou în viitor.

Acesta este motivul pentru care cei drepţi (oi dikoi) au fost numiţi neprihăniţi, pentru că au renunţat la păcate şi au devenit drepţi (dikaioi)». Aici Pimen identifică dreptatea cu un mod de vieţuire concentrat asupra curăţirii de păcat. O explicaţie similară este dată în altă parte, atunci când Pimen spune: „Voia omului (to thelema tou anthropou) este un zid de aramă între el şi Dumnezeu şi o piatră de poticnire. Dacă omul renunţă la ea, el îşi zice, de asemenea: «Voi trece zidul cu ajutorul lui Dumnezeu» (Psalmi 17,32). Aşadar, dacă dreptatea (ta dikaioma) este unită cu voia, omul se nevoieşte cu sporire [duhovnicească]". Oferindu-ne încă o antinomie, Pimen ne învaţă că dorinţa de a căuta dreptatea se află la îndemâna omului numai atunci când renunţă la propriile dorinţe. Omul trebuie să îşi redefinească voia sa, supunând-o voii celei drepte a lui Dumnezeu. La fel ca în zicerea anterioară, dikaiosyne este caracterizată ca fiind un anumit mod de a fi şi de a acţiona, dar este clar aici că neprihănirea lui Dumnezeu precede dreptatea umană, iar persoanele trebuie să fie „în" Dumnezeu pentru a „trece zidul".

Aplicând cele de mai sus la modul în care Avva Pimen înţelege „lucrurile înalte", cel mai probabil el se referă la calea şi dobândirea împărăţiei cerurilor. Aşa cum am văzut în a doua şi a treia din spusele lui Pimen, neprihănirea coboară de la Dumnezeu; dar omul trebuie să se conformeze în mod liber voii Lui, părăsind păcatul şi devenind cu adevărat neprihănit. Tema scripturistică implicită în toate cele trei ziceri ale Avvei Pimen este aceeaşi cu cea pe care am întâlnit-o la Avva loan Eunucul: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă".

Deşi în Apophthegmata Patrum dikaiosyne nu este atribuită în mod direct lui Dumnezeu Tatăl, ea este totuşi atribuită lui Iisus Hristos. Astfel vedem la următoarea învăţătură a Ammei Sinclitichia:

Aici, jos, nu putem deveni fără grijă. Scriptura zice: „Cine crede că stă în picioare, să ia aminte să nu cadă" [I Corinteni 10,12]. Navigam în nesiguranţă. Psalmistul spune că viaţa noastră este o mare; or, unele locuri din mare au stânci, altele sunt pline de fiare, iar altele sunt liniştite. Noi credem că navigam în partea liniştită a mării, în vreme ce oamenii din lume navighează pe valuri învolburate. Navigam ziua, cârmuiţi de Soarele dreptăţii [Maleahi 3, 20]. De multe ori însă, se întâmplă ca mireanul să se trezească şi să-şi salveze barca din noianul întunecat de ape, iar noi să ne scufundăm, din nepăsare, în apa liniştită, deoarece am lăsat din mâini cârma dreptăţii.

Folosind o metaforă complexă inspirată de lumea marină, Amma Sinclitichia compară călătoria duhovnicească a monahilor cu cea a oamenilor din lume. Datorită scopului cărţii noastre, trebuie să examinăm modul în care amma foloseşte termenul „dreptate". La Maleahi 3, 20, „Soarele dreptăţii" (helios dikaiosynes) este personificat, dând astfel naştere interpretărilor mesianice ale versetului în Creştinismul timpuriu. Pentru Sinclitichia, Iisus Hristos este standardul vieţii duhovniceşti - El este izvorul şi modelul dreptăţii absolute. Monahul care îl are mereu înaintea ochilor pe Hristos va ajunge la limanul mântuirii, iar cel care respinge îndrumarea Lui va naufragia. In ultima propoziţie, Sinclitichia omite cuvântul „soare" şi se referă doar la „dreptate". Din cauza construcţiei paralele, ambele fiind referinţe la viaţa duhovnicească, este evident că, în ambele cazuri, dikaiosyne îl semnifică pe Hristos. Astfel, pentru Amma Sinclitichia, dreptatea nu este un concept abstract, ci o Persoană.

Remarcabil este faptul că un pasaj foarte asemănător se găseşte la Sfântul Ioan Gură de Aur în lucrarea sa Contra Anomoeos 7.5-6. Pentru comparaţie, îl voi cit pe larg:
Aşadar, voi toţi, cei ce călătoriţi cu mine, nu fiţi fără de nici o grijă, cum sunt călătorii de pe corăbii, ci atenţi şi cu grijă, aşa cum sunt căpitanii de corăbii. Aceştia] când dorm toţi ceilalţi călători, stau la cârma corăbiei şi nu se uită numai la căile cele de pe apă, cârmuiesc bine corabia uitându-se, de la o atâta depărtare, la cer căci mersul stelelor îi călăuzeşte, ca şi cum i-ar duce de mână; şi nici un alt om n-ar putea cârmui corabia pe ocean ziua-n amiaza mare atât de fără frică, aşa cui o cârmuiesc aceia cu toată liniştea în miez de noapte; când marea este mai înfricoşătoare, ei, cu ochii în patru şi netulburaţi, îşi vădesc măiestria lor şi nu se uită numai la căile cele strâmte de pe ape, nici numai lai drumul stelelor, ci şi la bătăile vânturilor; şi atât de mare e priceperea bărbaţilor acelora, adeseori, când se porneşte o suflare de vânt atât de puternică încât ar putea să răstoarne corabia, ei, prin manevrări dese ale pânzelor, îndepărtează cu dibăcie toată primejdia şi, înfruntând cu măiestria lor loviturile puternice ale vânturilor, smulg corabia din bătaia valurilor. Dacă cei care călătoresc pe mare pentru treburi şi câştiguri lumeşti au sufletul atât de atent pururea, cu atât mai mult noi trebuie să fim aşa! Căci mai mare e primejdia pentru cei trândavi şi mai mare e liniştea pentru cei ce priveghează. Corabia noastră nu-i făcută din scânduri, ci-i încheiată din Dumnezeieştile Scripturi; n-o călăuzesc de sus stelele, ci Soarele dreptăţii ne cârmuieşte corabia aceasta; stăm la cârma ei, dar nu aşteptăm suflări de zefir, ci blânda adiere a Duhului.

Cunoaştem viaţa Sfintei Sinclitichia dintr-o lucrare din secolul al V-lea, Viaţa şi obiceiul fericitei şi sfintei învăţătoare Sinclitichia, o lucrare în mod greşit atribuită lui Atanasie. Se spune că familia ei a venit în Alexandria din Macedonia. Ea a fost aproximativ contemporană cu lui Ioan Gură de Aur, dar nu există nici o menţiune a vreunei legături directe între cei doi. Se crede că seria de omilii împotriva anomenilor a fost rostită în jurul anului 386/7, iar moartea Sinclitichiei a avut loc în 350, deci este posibil ca Ioan Gură de Aur să fi fost influenţat de ea, mai ales în cazul în care apoftegmele ammei au început să circule la scurt timp după moarte. Laura Swan scoate în evidenţă faptul că o Vita a ei a fost scrisă mai puţin de un secol mai târziu, o mărturie a popularităţii sale contemporane. Dacă într-adevăr Ioan Gură de Aur a cunoscut această zicere a Ammei Sinclitichia, atunci aceasta secţiune din omiliile lui este o afirmare a ipotezei ca sfânta pustnică din pustia Egiptului vorbeşte despre Hristos aici ca fiind Soare al Dreptăţii.

In Noul Testament, Iisus Hristos este numit „Cel Drept" (ho dikaios), precum şi „dreptatea lui Dumnezeu" (theou dikaiosyne). Folosind acelaşi titlu pentru Mântuitorul Hristos, I Petru 3,18 rezumă kerygma creştină timpurie: „Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El Cel drept pentru cei nedrepţi (dikaios hiper adikori), ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu".

O astfel de înţelegere biblică este temelia teologică a unei apoftegme aparţinând lui Epifanie al Salaminei. întrebat fiind dacă este de ajuns un singur drept ca să-L înduplece pe Dumnezeu, părintele a răspuns: „Da, căci s-a zis: «Căutaţi unul care să judece şi să facă dreptate şi voi avea milă faţă de întregul popor» (Ieremia 5, l)".

Dacă examinăm citatul din Ieremia în contextul său iniţial, descoperim că acest verset este provocarea pe care Dumnezeu o adresează profetului. Ieremia continuă zugrăvind nesupunerea plină de cerbicie a oamenilor din Ierusalim. El ajunge la concluzia că aceştia sunt un popor care „nu cunoaşte calea Domnului, legea (krisin) Dumnezeului său". Citând din acest capitol al scrierii profetice, Epifanie afirmă că nimeni nu este într-atât de neprihănit încât să „câştige" mila lui Dumnezeu asupra întregului popor. Cu toate acestea, aici întâlnim o aluzie la învăţătura potrivit căreia Hristos, Cel ce este singur Drept, a împlinit măsura Legii ebraice şi prin moartea Sa a dăruit tuturor popoarelor mila lui Dumnezeu. Aşa cum afirmă Epifanie într-un alt cuvânt, Hristos este „adevărul însuşi (aute e aletheia)", Cel care îi „binecuvântează şi sfinţeşte pe toţi cei care cred într-însul".

Pr. Joseph Lucas
Rugaciunea vamesului. Parintii desertului despre indreptarea omului, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Rugaciunea vamesului. Parintii desertului despre indreptarea omului"

20 Septembrie 2016

Vizualizari: 871

Voteaza:

Dreptatea lui Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE