Duhul Adevarului

Duhul Adevarului Mareste imaginea.

Duhul Sfânt îl cercetează pe om în chip de limbi de foc. Odată cu trecerea timpului, prezența Lui în om crește, luminând din ce în ce mai tare, mărindu-se mereu ,,precum zarea dimineții ce se mărește mereu până ce se face ziua mare”. (Pildele lui Solomon 4, 18). Duhul Sfânt este izvor de apă curgătoare spre viață veșnică (Ioan 4, 14). Toți cei care însetează după aceasta vor gusta cu bucurie. Dacă, însă, nu vom înseta duhovnicește, nu vom avea parte de El. Tocmai de aceea, timpul pe care îl avem la dispoziție, înainte de a sosi timpul Cincizecimii noastre, este o ocazie importantă, astfel încât să stârnim în noi această binecuvântată sete pentru a primi harul Duhului Sfânt.

Înainte de Patimi și Răstignire, Domnul a spus că va merge la Tatăl, dar nu îi va lăsa pe ucenicii Săi orfani, adică nu îi va lăsa nemângâiați. Hristos a făgăduit că-L va ruga pe Tatăl să trimită Duhul, Care va fi cu ei în veac (Ioan 14, 14). Dar, cu toate acestea, chiar și Sfinții Apostoli vor rămâne ,,orfani” timp de aproximativ zece zile, de la Înălțarea la ceruri a Domnului până la Cincizecime. Timp de trei ani, cât timp Domnul a fost cu ei, precum și după Înviere, ucenicii s-au bucurat pe deplin de purtarea de grijă cea iubitoare a Lui. Fuseseră martorii atâtor minuni: învierea morților, scoaterea demonilor, vindecarea celor bolnavi și împovărați (Matei 10, 8). Cu toate acestea, și ucenicii au rămas orfani pentru scurt timp, pentru a căpăta ei înșiși experiența cuvintelor Domnului: ,,Căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Primul Mângâietor a fost Hristos Însuși, pentru că El i-a mângâiat mereu pe ucenici prin cuvântul Său. Însă, experiența abandonării, a sărăcirii duhovnicești și a însingurării era absolut necesară, pentru a se înteți în sufletele lor setea pentru apa cea vie a Cincizecimii.

În Vechiul Testament, în ziua Cincizecimii, evreii sărbătoreau primirea Legii pe Muntele Sinai de către Moise, lege scrisă pe table de piatră de mâna Lui Dumnezeu. Însă, acea Lege nu i-ar fi condus niciodată la libertatea Duhului (II Corinteni, 3, 3-7) de vreme ce nimeni nu s-a putut desăvârși prin ea. Scopul Legii a fost doar pregătirea oamenilor pentru ,,plinirea vremii”, atunci când altă Lege, a Duhului, va fi înscrisă pe tablele de carne ale inimii. Astfel, când a sosit ziua Cincizecimii, la zece zile de la Înălțarea la cer a Domnului, a avut loc un eveniment istoric cu adevărat important. Ucenicii, adunați fiind cu toții și așteptând pe Domnul cu sete duhovnicească, rugându-se și frângând pâinea, așa cum El le poruncise, Duhul Sfânt, Celălalt Mângâietor, a venit și s-a pogorât peste ei. Este important să reținem că Duhul Sfânt a venit peste ei în momentul frângerii pâinii, adică atunci când Apostolii săvârșeau Euharistia, unul din multele semne care arată că în clipa aceea se năștea în lume Biserica Apostolică.

Atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, prezența Sfântului Duh este însoțită de manifestări perceptibile. Însă, în ziua aceea, după cum descrie Sfântul Luca în Faptele Apostolilor, Duhul Sfânt a venit ca o ,,suflare de vânt”. După trecerea acestui ,,vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede” (Fapte 2, 2), li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc, și au șezut pe fiecare dintre ei” (Fapte 2, 2), arătând prin aceasta prezența Duhului Sfânt înlăuntrul lor.

Toate aceste semne fuseseră profețite în Vechiul Testament. Proorocul Ilie, mâhnit în adâncul inimii din pricina apostaziei lui Israel, se retrăsese într-o peșteră și plângea și jelea în fața Lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu i-a poruncit să urce în vârful muntelui, unde i-a descoperit prezența Sa. Mai întâi s-a pornit un vânt năprasnic ce zdrobea stâncile și despica munții. După aceea, cutremur, iar după cutremur, foc. Dar Dumnezeu nu era acolo. Atunci a simțit o adiere ușoară de vânt și acolo era Dumnezeu (III Regi 19, 11-12).

Astfel, prezența Lui Dumnezeu a fost prevestită de anumite semne: vânt năprasnic, cutremur și foc. Cu alte cuvinte, calea Domnului trebuie să fie pregătită și cunoscută, pentru ca noi, oameni din carne și oase, să putem să înțelegem și să recunoaștem prezența smerită și luminoasă a Duhului Sfânt și, prin pogorârea Lui peste noi, să ne prefacem și noi în oameni duhovnicești.

În Evanghelie, calea Domnului este pregătită, adesea, prin cuvinte aspre. De exemplu, Sfântul Ioan Botezătorul, îi numea pe fiii evreilor ,,pui de vipere” (Luca 3, 7).

Părintele Sofronie (Saharov) interpreta expresia aceasta astfel: ,,Numindu-i pui de vipere pe fiii evreilor, Ioan Botezătorul nu făcea decât să îi smerească. Fiindcă întristarea smerește inima omului, iar smerenia îi deschide inima astfel încât să poată să primească Duhul Sfânt, harul Mângâietorului, care este singura mângâiere adevărată”.

La fel și Apostolul Pavel le scria corintenilor astfel: ,,Căci dacă eu vă întristez, cine este cel care să mă înveselească, dacă nu cel întristat de mine?”. La fel ca și Ioan Botezătorul, și Sfântul Apostol Pavel îi mustră pe fiii săi duhovnicești, făcându-i să înțeleagă că viața lor nu este așa cum trebuie. Mustrarea, așadar, îi conduce la smerenie, iar smerenia la dobândirea harului. Fiindcă ,,Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă iar celor smeriți le dă har” (Iacov 4, 6). În continuare, așa cum se spune la prima rugăciune de hirotonie a preotului, urmează ,,dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă și pe cele ce lipsesc le plinește”.

În viața creștinului, un cuvânt aspru echivalează cu o ,,suflare de vânt”. Amintirea minunilor Lui Dumnezeu aduce pocăință în inima omului. Această zdrobire de inimă premerge harul Duhului Sfânt. În același timp, curăță murdăria care acoperise inima. Zdrobește inima de piatră a omului interior și îl ajută să descopere ,,inima lui cea lăuntrică”. Astfel, omul, când este supus unor astfel de încercări, este cutremurat din adâncurile ființei sale. Însă, este absolut necesar să se întâmple așa, pentru ca omul să înțeleagă că de un singur lucru are nevoie: să-și descopere inima sa.

Câteodată, Gheronda Sofronie rostea cuvinte aspre, prin care îi mustra pe ceilalți. Spunea: ,,Dacă cineva nu a ajuns la măsura rugăciunii ipostatice, adică să recapituleze în sine pe strămoșul Adam, și să aducă, prin rugăciune, tot neamul omenesc în fața Lui Dumnezeu, rugându-se pentru toată lumea, atunci, aceluia să-i fie rușine și frică să se numească pe sine creștin”.

Asemenea cuvinte au puterea de a ne mântui. Scopul lor este de a ne cutremura și de a ne trezi. Tradiția aceasta creștină a ,,zdruncinării” din temelii a ființei noastre ne ajută să ne descoperim inima noastră cea lăuntrică, fără de care este imposibil să primim cu adevărat harisma Cincizecimii și revărsarea Duhului peste tot trupul (Ioil 2, 28). Inima noastră trebuie să se îmblânzească și să se înmoaie pentru ca Duhul să se poată odihni în ea. Tocmai despre acest lucru amintește cea de-a treia paremie ce se citește la vecernia slujbei Cincizecimii (Iezechiel 36, 24). Dar și invocarea numelui Lui Iisus în această inimă sensibilă este de folos pentru mântuire, în efortul nostru de a dobândi viața cea nouă, după dumnezeiescul cuvânt care spune că ,,tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui” (Ioil 3, 5). În esență, încercăm să ,,clocim” această ,,nouă viață” pe care o avem în noi, să spargem coaja care înconjoară inima noastră, astfel încât să lăsăm să iasă la lumină această viață nouă.

Dacă vom citi cu atenție pasajele din Vechiul Testament ce se citesc la slujba Cincizecimii, vom observa că acolo există trei mari teme: revărsarea Duhului peste tot trupul, chemarea numelui Celui prin care vom fi mântuiți, și harisma inimii celei noi. Adică, a acelei inimi trupești sensibile, transfigurate, în locul celei de piatră, care este incapabilă de a simți tot ceea ce este duhovnicesc.

În primul pasaj, care îl inspira în mod deosebit pe gheronda, citim că proorocul Moise a alcătuit o listă cu 70 de bărbați pe care Dumnezeu trebuia să-i ungă cu darul profeției. De asemenea, și profetul Iezechiel spune: ,,Duhule, vino din cele patru vânturi și suflă peste morții aceștia și vor învia” (Iezechiel 37, 9). Exact același lucru a făcut și Domnul când a înviat din morți. A suflat peste Apostoli zicând: ,,Luați Duh Sfânt” (Ioan 20, 22). În realitate, aceasta este prevestirea Cincizecimii, pregătirea pentru plinirea pogorârii Duhului Sfânt pe pământ, ziua aceea mare și vestită a nașterii Bisericii Lui Hristos. De asemenea, profetul Ioil descrie ziua Cincizecimii drept revărsarea Duhului Sfânt peste toată omenirea: ,,Dar, după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil 3, 1) și ,,oricine va chema numele Domnului se va izbăvi” (Ioil 3, 5).

Desigur, aceasta nu înseamnă că oricine, doar chemând numele Domnului, se va mântui, pentru că, în altă parte, Mântuitorul spune: ,,Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Cel din ceruri” (Matei 7, 21).

Iar când Duhul Sfânt va pătrunde în inimă ca o suflare de vânt năvalnică, zdrobind ,,coaja” ei, acolo, în adâncul inimii, vom vedea chipul Domnului Iisus Hristos. Duhul va schimba și va curăța inima noastră încât să putem să chemăm numele Lui din adâncurile ei. Apostolul Pavel ne adeverește că invocarea numelui Domnului din inimă curată este mântuitoare (II Tim. 2, 22), de aceea, și Duhul Sfânt pregătește inima omului cu zdrobire și smerenie. Marea dorință a Domnului este de a chema sfânt numele Său într-un mod plăcut Lui și, în același timp, mântuitor pentru noi.

Să cercetăm cu atenție prima arătare a Duhului Sfânt pe pământ. La începuturile creației, Duhul Lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor (Facere 1, 2), asemenea cloștii care își întinde aripile ca să își acopere ouăle ca să clocească și să aducă în lume viață nouă. Duhul Lui Dumnezeu ,,clocește” toată creația, și, astfel, a fost adusă la existență lumea întreagă. O lucrare asemănătoare are loc și în inima noastră, atunci când chemăm continuu numele Domnului. Prin aceasta, ne întrarmăm cu harisma Cincizecimii iar Duhul Domnului vine să umbrească inima noastră, ca să irumpă, mai apoi, de acolo, viață nouă.

Într-adevăr, aceasta este noua naștere care ni se oferă, fără de care, după cum Domnul spune, nu putem să intrăm în Împărăția Lui (Ioan 3, 5). Astfel, atunci când spunem fără întrerupere rugăciunea ,,Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, nu facem nimic altceva decât să fim în așteptare, asemenea apostolilor care așteptau venirea Mângâietorului, după promisiunea Domnului.

Marele proroc Isaia atrage atenția asupra faptului că durerea precede venirea Duhului mântuitor, pentru că Duhul își află loc, mai întâi, în frica și în durerea inimii (Isaia 13, 8). Adevărul este că avem nevoie de frângerea inimii, de frică, avem nevoie de durere. Toate acestea ne pregătesc pentru viața cea nouă, până când o răbufnire, o tăietură adâncă va face loc Duhului în inima noastră. Atunci se produce nașterea ea nouă, iar omul, exaltând duhovnicește, se lasă cu totul pe sine în mâinile Dumnezeului Celui Viu. După cum spunea gheronda Sofronie, dacă vom avea răbdare în durere, inima noastră se va preface, într-o zi, în centru luminos de sensibilitate duhovnicească.

Sfântul Apostol Pavel adeverește, de asemenea, faptul că frângerea inimii care se pocăiește cu adevărat, va deschise, în adâncurile ei, calea către suspine de negrăit ale Duhului, în timp ce va striga ,,Avva, Părinte” (Gal. 4, 6; Rom. 8, 21-26). Mai mult decât atât, înfierea noastră va fi pecetluită ca fii liberi ai Lui Dumnezeu, sub harul Legii Duhului. Așadar, este nevoie să suferim cu răbdare durerea, care este ,,tăierea împrejur a inimii” (Rom. 2,29). De altfel, acest lucru înseamnă să purtăm stigmatele Domnului Iisus, după cum spune Apostolul Pavel: ,,De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port în trupul meu, semnele Domnului Iisus” (Gal. 6, 17).

Să le răbdăm pe toate fără crâcnire, până ce se va naște înlăuntrul nostru Duhul mântuirii, iar durerea noastră se va preface în har prealuminos al înfierii noastre ca fii ai Lui Dumnezeu…

Parintele Zaharia Zaharou de la Essex

 

02 Iunie 2016

Vizualizari: 2533

Voteaza:

Duhul Adevarului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE