Dumnezeiasca Euharistie – Centrul vietii liturgice si duhovnicesti a crestinului

Dumnezeiasca Euharistie – Centrul vietii liturgice si duhovnicesti a crestinului Mareste imaginea.

Dumnezeiasca Euharistie – Centrul vietii liturgice si duhovnicesti a crestinului

1. Introducere

Lumea a trait si continua sa traiasca asteptand Imparatia lui Dumnezeu – care este esenta, continutul si sensul vietii crestine. Incepand cu Protoevanghelia (Facere 3,15), tot Vechiul Testament este o continua si o permanenta pregatire pentru venirea Imparatiei lui Dumnezeu, iar Noul Testament, dupa venirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, este o continua pregatire pentru intrarea si inaintarea in Imparatia lui Dumnezeu, cea vesnica. Crestinul se roaga zilnic: „vie Imparatia Ta” si, impreuna cu tot trupul Bisericii, o proclama si o binecuvinteaza neincetat: „Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh...” Din momentul nasterii sale pentru Imparatia lui Dumnezeu – prin Sfanta Taina a Botezului – omul traieste intr-o neintrerupta tensiune, asteptare si miscare in acelasi timp; Imparatia lui Dumnezeu a venit si urmeaza sa vina desavarsit: „astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vina”. Pregustarea si chiar trairea anticipata a Imparatiei lui Dumnezeu se face prin Sfintele Taine prin care omul intra in comuniune cu Dumnezeu, participa la viata lui Iisus Hristos[1] urmand a se „impartasi” desavarsit cu Iisus Hristos in Imparatia Sa: „O, Pastile cele mari si preasfintite Hristoase! O, Intelepciunea si Cuvantul lui Dumnezeu si Puterea! Da-ne noua sa ne impartasim cu Tine, mai cu adevarat in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale!” Atat savarsirea Sfintelor Taine, cat si impartasirea cu ele, care reprezinta termenul ultim (ενωσιζ) al vietii in Iisus Hristos, se realizeaza in cadrul Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii[2] care ocupa locul central in viata Bisericii. De aceea, toata Teologia Liturgica scoate in evidenta caracterul liturgic al intregii vieti crestine si caracterul euharistic al cultului si, implicit, al Bisericii. Nici o slujba nu se poate oficia fara Euharistie, intrucat ea a devenit „centrul intalnirii dintre Dumnezeu si om in Iisus Hristos, adica inima credintei crestine”[3], asa cum o vedem in viata primei comunitati crestine de la Ierusalim (Fap. Ap. 2, 46-47). Atunci si tensiunea, si asteptarea, si miscarea erau la cel mai inalt nivel; „nicicand nu s-a realizat mai deplin si mai in adevaratul inteles al cuvantului participarea activa si integrala la Sfanta Liturghie ca in Biserica primelor veacuri, adica in epoca persecutiilor si in vremea de stralucire si glorie ce a urmat dupa aceea sau in perioada de aur a istoriei crestine (sec. IV si V)[4].

Dumnezeiasca Liturghie in cadrul careia are loc Jertfa Euharistica, este actul, lucrarea prin care Dumnezeu coboara la om si apoi il inalta pe om la El, de aceea, in miscarea actiunii liturgice, noi trebuie sa vedem miscarea, in termenii iubirii lui Dumnezeu, intoarsa in afara spre noi, in creatie, prin „care ne aduce inapoi la El prin propria noastra miscare iubitoare de raspuns”[5]. Teologia apuseana interpreteaza Euharistia mai mult in sensul de coborare a lui Dumnezeu pe altarele Bisericii. In realitate insa, fara sa neglijeze ori sa ignore actul coborarii lui Dumnezeu la noi, „experienta euharistica initiala, marturisita de insasi Slujba Euharistiei ne vorbeste despre inaltarea noastra acolo unde S-a inaltat Hristos, ne vorbeste despre natura cereasca a lucrarii sfinte euharistice”[6]. Acesta este motivul pentru care jertfa nesangeroasa de pe Sfintele Altare si Dumnezeiasca Liturghie si chiar intreaga rugaciune a Bisericii poarta numele de Multumire, Euharistie (multumire, deovada si gest de multumire). Toata Liturghia este o multumire de la inceput pana la sfarsit si, daca acceptam ca in Biserica totul se petrece in contextul Liturghiei, atunci rezulta in mod evident ca dimensiunea esentiala a Bisericii este cea euharistica. Aceasta are implicatii profunde in viata Bisericii, determinand modul de raportare a crestinului la Biserica si, in ultima instanta, la Imparatia lui Dumnezeu: Crestinul este madular al Trupului lui Iisus Hristos si, in consecinta, - Impartasirea lui cu Sfintele Taine are loc intr-un mod comunitar, ori altfel spus, Sfintele Taine au caracter eclesiologic; - Euharistia, care ramane in centrul vietii Bisericii, raporteaza totul la Imparatia lui Dumnezeu, adica totul se savarseste in perspectiva eshatologica.

 2. Despre Sfanta Euharistie in viata Bisericii

 Cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos adresate lumii prin dialogul Sau cu ucenicii, sunt lamuritoare pentru a intelege rolul Euharistiei in viata Bisericii: „Eu sunt Painea cea vie, care S-a pogorat din cer. Cine mananca din painea aceasta viu va fi veci. Iar Painea pe care Eu o voi da pentru viata lumii este Trupul Meu(...) Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui nu veti avea viata in voi. Cel care mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el” (Ioan 6, 51; 53-56).

Daca prin celelalte Sfinte Taine ni se impartaseste Sfantul Duh prin care avem infierea dumnezeiasca si harul mantuitor, prin Euharistie ne impartasim cu Insusi Domnul nostru Iisus Hristos in stare de jertfa si inviere, fara de care nu putem avea partasie cu El si, in consecinta, nu putem dobandi mantuirea. Toate actele liturgice, si cu atat mai mult Euharistia, „nu pot fi socotite ca o reprezentare saa ca chipuri ale operei de mantuire a lui Iisus Hristos, asa cum sunt riturile din vechile culte de misterii. Ele trebuie socotite ca forme de exprimare a lucrarii mantuitoare savarsite in ea, nu chipuri de privit; ca forme sensibile in care se implineste lucrarea nevazuta a lui Iisus Hristos. Pri ele, se arata credintei Iisus Hristos Insusi, prezent si lucrator prin Duhul”[7]. De aceea, pentru Sfantul Ioan Gura de Aur nu exista numai o identitate de scop si de savarsitor intre Cina cea de Taina si Jertfa Euharistica, ci si o identitate de loc: „Pe Sfanta Masa nu este ceva mai putin. Caci nu a facut-o pe aceea Dumnezeu si pe aceasta omul, ci si pe aceasta tot Dumnezeu. Insasi aceasta este cea pe care Iisus Hristos o inconjura cu Sfintii Apostoli atunci. De acolo au iesit la Muntele Maslinilor”[8]. Biserica Il primeste pe Dumnezeu in ea, prin sfintirea ei de catre arhiereu, ca implinitor al lucrarii Sale mantuitoare, soteriologice, iar „Sfanta Masa este mormantul din care ni se arata Trupul si Sangele Sau, jertfit in chipul painii si a vinului. Dar tot ea este masa Cinei celei de Taina si Tronul Ceresc pe care s-a asezat Hristos cel jertfit, ca Miel si injunghiat... Dar jertfa este implicata in nasterea lui Hristos ca om. De aceea, Sfanta Masa este si iesle. Hristos se afla pe Sfanta Masa, cu toate actele Sale mantuitoare recapitulate. Caci numai asa ne mantuieste”[9]. Acum putem spune ca Euharistia nu „preinchipuie” ceva, ci descopera totul si impartaseste pe Hristos tuturor[10].

a) Sfanta si Dumnezeiasca Euharistie – Taina Tainelor 

Ca toate Sfintele Taine[11], Sfanta Euharistie (Liturghie) incepe cu binecuvantarea Imparatiei Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh...”, fapt ce ne determina sa accentuam ca ne raportaza la Imparatia lui Dumnezeu, avand deschidere eshatologica, universala si dimensiune eclesiologica. Dionisie Pseudo Areopagitul o numeste ca fiind cea mai importanta dintre Sfintele Taine, iar „dascalul sau cel vestit” – Ierotei, o numea „Taina Tainelor” sau „ritul riturilor”; Teodor al Andiedelor spunea ca „Cele ce se savarsesc in Sfanta Liturghie sunt simboluri ale tuturor actelor iconomiei mantuirii neamului omenesc si au ca centru Sfanta Euharistie”[12]. Nu putem lasa neobservat ori ignora faptul ca, in teologie, Taina Euharistiei a pierdut, in timp, locul central; nu mai este „taina tainelor” ci este una din cele sapte Sfinte taine, asa dupa cum o trateaza atat Teologia Dogmatica, cat si Liturgica, cu toate ca in viata Bisericii si in constiinta crestinilor activi, Euharistia ramane centrul vietii. Pr. Prof. Alexander Schmemann constata ca „Taina (Sfanta Euharistie) este redusa la doua acte, la doua „momente”: prefacerea darurilor euharistice in Trupul si Sangele Domnului Iisus Hristos si impartasirea. Taina se defineste prin raspunsul la intrebarea cum, adica in virtutea carei „cauze” si cand, adica in care moment, se savarseste prefacerea darurilor. Acest raspuns il aflam in definirea oricarei taine si anume: in formula savarsirii tainei – proprie fiecarei taine. Formula considerata a fi necesara, indispensabila si suficienta”[13]. El considera ca principala cauza a acestei stari influenta teologiei scolastice a tainelor, bazata pe „formula savarsirii tainei” si intelegerea gresita a notiunii de „simbol”. In talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, incepand mai cu seama cu Dionisie Pseudo Areopagitul, continuand cu Maxim Marturisitorul si cu ceilalti talcuitori, inclusiv Nicolae cabasila, este folosit din plin simbolul[14]. Pentru ei insa simbolul nu preinchipuie, ci descopera si face partas cu ceea ce descopera. „In notiunea initiala de simbol, simbolul este descoperirea si prezenta altuia, tocmai a unui altul real care, in conditiile date, nu poate fi descoperit decat in simbol.”[15]    Pentru Dionisie Pseudo Areopagitul, limbajul cel mai adevarat despre Dumnezeu este cel care neaga. Daca limbajul simbolistic al Sfintei Scripturi ascunde intelesul interior de ochii simplului curios si ne ofera imagini ce ne sunt la indemana si pot fi folosite in ascesiunea si urcusul nostru spre Dumnezeu, limbajul simbolic liturgic „neasemanator”[16] – cel mai potrivit pentru Dumnezeu, pentru ca El transcende, de fapt, tot ceea ce spunem despre El – ne pune in contact nemijlocit cu Dumnezeu. Insa de la acest inteles al simbolului s-a ajuns la simbolul de „preinchipuire”, cand, de fapt, originalul grecesc συμβαλο exprima faptul de a pune impreuna, de a uni si reuni. Biserica nu preinchipuie Imparatia lui Dumnezeu, Jertfa Euharistica nu preinchipuie jertfa nesangeroasa a Mantuitorului Iisus Hristos, iar arhiereul nu preinchipuie pe Arhiereul Iisus Hristos, ci in Biserica – Imparatia lui Dumnezeu deschisa pe pamant – se savarsesc cele ceresti cu ajutorul celor pamantesti. Spre exemplu, Nicolae Cabasila spune ca „taina iconomiei lui Hristos este simbolizata prin insasi jertfa Sfintei Liturghii”[17], in sensul ca „La Sfanta Liturghie toate ne duc cu gandul la lucrarea mantuitoare a lui Iisus Hristos, pentru ca privelistea ei fiind in fata ochilor nostri sa ne sfinteasca sufletele si in acest fel sa devenim vrednici de primirea Sfintelor Daruri”[18]. Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie nu este, deci, un simbol, ci un act al Bisericii, prin care isi indeplineste adevarata ei misiune[19], si anume de a conduce pe fiii ei in Imparatia Cerurilor. Din acest motiv, poate fi definita nu doar ca „taina a tainelor” ci si ca „Taina a Imparatiei”[20]. Din aceasta se vede deschiderea eshatologica a Euharistiei, fiindca totul se savarseste in perspectiva Imparatiei lui Dumnezeu si a vietii vesnice. „Prin puterea misterului liturgic, spunea Parintele Dumitru Staniloae, timpul de deschide si noi suntem proiectati pe planul unde eternitatea se incruciseaza cu timpul si noi devenim in Sfanta Liturghie contemporani reali ai evenimentelor biblice din Geneza, pana la a doua venire; noi le traim concret ca martorii lor oculari. De aceea, fiecare citire a Evangheliei ne plaseaza in evenimentul relatat...”[21] Chiar rugaciunile Liturghiei ne introduc in aceasta stare: „cu vrednicie si cu dreptate este a-Ti canta Tie, pe Tine a te binecuvanta, pe Tine a Te lauda, Tie a-Ti multumi, Tie a ne inchina, in tot locul stapanirii Tale; caci Tu esti Dumnezeu negrait si necuprins cu gandul, nevazut, neajuns, pururea fiind si acelasi fiind: Tu si Unul Nascut Fiul Tau si Duhul Tau cel Sfant. Tu din nefiinta la fiinta ne-ai adus pe noi si, cazand noi, iarasi ne-ai ridicat si nu Te-ai departat, toate facandu-le, pana ce ne-ai suit la cer si ne-ai daruit Imparatia Ta ce va sa fie...” si „Aducandu-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mantuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de inaltarea la ceruri, de sederea cea de-a dreapta si de cea de a doua si slavita iarasi venire”. In acest sens, Teodor de Mopsuestia zice: „Nu este un lucru nou, ci este Liturghia care are loc in cer si noi suntem cu Cel ce este in cer. Toate Sfintele Cine ale Bisericii nu sunt decat una si aceeasi Cina eterna si unica, aceea a lui Iisus Hristos, in camara de sus”[22]. Din pacate, insa, pentru teologia contemporana, Eshatologia ocupa in manualele si tratatele teologice un capitol final, rupt de toate celelalte, devenind o notiune foarte abstracta; daca pentru Biserica primelor veacuri crestine Eshatonul era motivatia luptei cu prigonitorii si a acceptarii martirajului, stiind ca Iisus Hristos va veni curand biruitor si Imparatia lui Dumnezeu va triumfa, iar pentru monahism, mai ales in veacurile imediat urmatoare incetarii persecutiilor, o preocupare continua, pentru noi, cei de astazi, si mai cu seama pentru teologia academica, Eshatologia pare atat de indepartata si abstractizata, incat trairea „raiului” si-a pierdut continutul. De altfel, „invatatii talcuitori ai crestinismului” evita notiunea aceasta ca fiind ceva „naiv si primitiv”[23]. In realitate, acesta este efectul unui nou fel de abordare teologica a Euharistiei, despre care tocmai am mentionat.

      Desi toata Sfanta Liturghie este o intrare si o inaintare in Imparatia Sfintei Treimi – dupa cum se exprima Parintele Profesor Dumitru Staniloae – „multumind si binecuvantand, sfintind si frangand” si impartasind pe Mantuitorul Iisus Hristos „euharistic”, vom insista putin asupra partii introductive a anaforei (anafarolei) liturgice – miezul Tainei care o defineste, pentru a rata cum pregateste Biserica pe fiii ei, pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu. Imparatia lui Dumnezeu este o imparatie a iubirii divine; de aceea, cel ce este stapanit de ura nu poate accede la Imparatia lui Dumnezeu. „daca-ti vei aduce darul tau la altar – spunea Mantuitorul Hristos – si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa acolo darul tau si mergi mai intai de te impaca cu fratele tau si atunci, venind adu darul tau” (Mat. 5, 23). De aceea, ca semn al comuniunii noastre si al vietuirii intr-un singur trup, credinciosii sunt chemati la Dumnezeiasca Liturghie: „Sa ne iubim unii pe altii” pentru „ca intr-un gand sa marturisim pe tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita”. Pentru ca, dupa modelul si icoana Sfintei Treimi, trebuie sa ne unim si noi, spre a putea intra in Imparatia Sfintei Treimi. Ca dovada concreta a acestei iubiri urmeaza „sarutarea pacii” ori „sarutarea sfanta” (Romani 16, 16 si I Corinteni 16, 20) ori „sarutarea dragostei” (Petru 5, 14), care, in practica de astazi, a mai ramas pentru slujitori[24]. „Sarutarea aceasta uneste sufletele unele cu altele”, dupa cum „spunea Sfantul Chiril al Ierusalimului”[25]; si „ea este simbolul pacii: ceea ce marturisesc buzele trebuie sa treaca in constiinta...”[26] si in final descopera Taina Unitatii[27]. Pregatita intreaga comunitate, este enuntata „Jertfa euharistica”, printr-o intreita chemare: „Sa stam bine, sa stam cu frica, Sfanta Jertfa in pace a o aduce”, „Sus sa avem inimile”, „Sa multumim Domnului”.

      Ca si Moise in fata rugului aprins din Muntele Sinai, ca si Sfintii Apostoli de pe Muntele Tabor, in Sfanta Liturghie inaintam in mod treptat, in unirea cu Iisus Hristos, In Imparatia Sa cea Sfanta si Vesnica. In acest moment, cu toate ca noi mergem catre Iisus Hristos, totul inclusiv timpul, inceteaza miscarea, pentru ca ne aflam in „Taina Tainelor”, in care realizam comuniunea cu Sfanta Treime – scopul ultim al vietii noastre. Miscarea-n plan orizontal a incetat si acum ne inaltam catre tronul ceresc; si asteptarea, si alergarea au luat sfarsit pentru ca acum, aici, urmeaza sa aiba loc „Sfanta Jertfa”, care ne uneste cu Dumnezeu. Rugaciunile si cantarile ne arata ca cerul si pamantul s-au unit si slujesc impreuna inaintea Tronului ceresc, Sfintei Treimi care revarsa peste toti binecuvantarea Sa, toate umplandu-le de bucurie. „Noi, care pe Heruvimi cu taina inchipuim, si Facatoarei de viata Treimi, intreit Sfanta Cantare aducem” si „sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, fiindca Imparatul Imparatilor si Domnul Domnilor vine sa junghie si sa dea mancare credinciosilor...” pentru ca „Acum puterile ceresti impreuna cu noi nevazut slujesc, ca iata, intra Imparatul Slavei...”

      Parasind „toata grija cea lumeasca” suntem indemnati „sus sa avem inimile”, pentru ca numai in aceasta stare putem „sa multumim Domnului”, singurul nostru raspuns plin de iubire la iubirea lui Dumnezeu. Ramanand si numai la aceste cateva remarci, putem realiza ca intraga experienta a Bisericii se regaseste in Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie[28], care ne raporteaza permanent eshatologic, ea ramanand sursa de baza, si nu doar un izvor de argumente sau informatii, a intregii teologii[29] pentru ca, subliniem si afirmam din nou, ea este centrul vietii bisericesti[30].

  1. Despre raportarea crestinului la Biserica

 

Din pacate Biserica a devenit ceva exterior crestinului zilelor noastre: o institutie care presteaza servicii, fie ele si religioase, de care crestinul are multa nevoie; el vine la biserica, isi rezolva anumite probleme, dupa care ramane in continuare in afara ei. El nu se mai simte, cu foarte mici exceptii, membru (madular) al acestui trup – Biserica, asa cum o simteau crestinii primelor secole si chiar ai timpurilor mai propiate. Cauzele acestui fel de raportare la Biserica sunt multiple, insa toate pleaca din faptul ca, atat pentru teologia academica, de scoala, cat si pentru viata insasi a Bisericii, Imparatia lui Dumnezeu a devenit o notiune abstracta, si nu un deziderat principal, iar Biserica nemairaportand-o la Imparatia lui Dumnezeu a fost inteleasa drept cea rezolva anumite probleme, ce apartin de fapt tot lumii acesteia. Parintele Profesor Ene Braniste sublinia ca „Inca din veacul al saselea inainte... observam o oarecare stagnare in viata liturgica a Bisericii si apoi o decadenta care merge crescand pana in zilele noastre si care s-a accentuat in Ortodoxie, mai ales din veacul trecut incoace... Cauza? – se intreaba acelasi ilustru dascal de teologie liturgica – in primul rand disparitia impartasirii generale si cu regularitate de pana atunci”[31]. „Caci scaderea, pana la disparitia totala, a constiintei despre Liturghie ca jertfa la care toti suntem obligati sa participam prin cuminecare a adus dupa sine consecinte incalculabile in viata religios – morala.”[32] Una din aceste consecinte a fost separarea Sfintelor Taine intre ele si mai cu seama ruperea lor de Sfanta Liturghie. Este cert faptul ca, pentru o perioada lunga de timp, totul se savarsea in Biserica, in stransa legatura cu jertfa Euharistica, insa indepartarea credinciosilor de Sfantul Potir a facut ca Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie sa nu mai fie nucleul in jurul caruia sa graviteze totul, pierzandu-si locul central si principal (mai bine zis, superior) din viata credinciosilor. Astfel, Sfintele Taine s-au indepartat usor de Dumnezeiasca Liturghie, incat se savarsesc separat de ea; unele dintre ele, ca Botezul sau Cununia, au devenit foarte intime, particulare, la care nu mai este chemata ori invitata intreaga comunitate. Astazi foarte putini, chiar si dintre slujitori ori teologi, mai realizeaza si constientizeaza ca, de exemplu, mirii ar trebui sa se spovedeasca si sa se impartaseasca inainte de Sfanta taina a Cununiei, participand la Sfanta Liturghie, ei fiind primii care primesc Sfanta Impartasanie si ca, de fapt, paharul cu vin si painea au inlocuit treptat Dumnezeiasca Impartasanie.”[33] Am afirmat ca Euharistia are o deschidere eshatologica si universala (cosmica); aceasta deschidere o da intregii Biserici, astfel incat nimic din viata Bisericii n-ar putea fi rupt de Sfanta Liturghie, ca acte ce pot si chiar au menirea de a impartasi Harul sfintitor al Sfantului Duh.

Din punct de vedere teologic, sub influenta teologiei scolastice, Tainele Bisericii sunt puse in stransa legatura cu caderea omului in pacat: „Prin aceasta „separare” a Tainelor intr-o realitate noua sui generis, in definirea scolastica ele apar ca fiind intemeiate numai din cauza caderii omului si a mantuirii lui de catre Iisus Hristos. In starea „nevinovatiei primare”, omul nu avea nevoie de Sfinte Taine. Ele au devenit necesare numai pentru ca omul a gresit si are nevoie de medicamente pentru vindecarea ranilor pacatului”. In viata multor crestini, „Tainele” si implicit Euharistia au devenit acte ce au menirea de a le vindeca anumite „boli spirituale” sau de a le rezolva anumite probleme. Acest mod de a intelege si a trai Sfintele Taine este strain experientei ortodoxe pierzand caracterul unitar si, prin locul pe care-l are Euharistia, caracterul euharistic si eclesiologic.

Sfintele Taine (si, prin excelenta, Euharistia) trebuie pusa in stransa relatie, nu cu caderea omului in pacat, ci cu starea primordiala, cu creatia; omul, inca de la creatie, a fost chemat sa manance si sa bea in Imparatia lui Dumnezeu, vocatia lui principala fiind aceea de a fi preot si de a primi si oferi la randu-i lumea lui Dumnezeu in stare euharistica (de multumire)[34]. „In trairea si in traditia bisericeasca ortodoxa taina se percepe, in primul rand, ca fiind descoperirea lumii, adevaratei naturi a creatiei, caci oricat de vazuta ar fi lumea aceasta ea ramane lumea lui Dumnezeu care asteapta mantuire, rascumparare, vindecare si schimbare intr-un pamant nou si un cer nou. Cu alte cuvinte, Taina, in trairea ei ortodoxa, descopera ininte de toate insasi taina creatiei, fiindca lumea a fost creata si data omului pentru a preface viata fapturii in viata partasa dumnezeirii.”[35] In cest fel, intelegand Tainele, intelegem si deschiderea cosmica pe care o au ele, si-ndeosebi Euharistia: „ale Tale dintru ale tale, Tie iti aducem de (din) toate si pentru toate”. Cea care ne conduce catre Imparatie este Biserica, in sensul de ecclesia (adunare), in care suntem toti chemati la viata in Hristos. Locasul insusi ne ajuta sa intelegem ca Biserica nu-i un loc in care sa intram din cand in cand, pentru a ne rezolva problemele, ci este Imparatia lui Dumnezeu, deschisa deja, in care noi parcurgem impreuna drumul catre Imparatia Sfintei Treimi. „Locasul apare ca un intreg ce uneste si co-supune unul altuia toate elementele: spatiul si forma locasului, asezarea icoanelor si relatia ori legatura dintre ele, tot ce poate fi numit organizarea si construirea locasului. Prin acelasi simbol al Imparatiei, prin „epifania” lui se descopera faptura transfigurata si preaslavita (preamarita), in ideea ei initiala, care este intrupata in icoana.”[36]

Locasul bisericesc, chip al creatiei cosmice si umane[37], este cerul pe pamant ori centrul liturgic al creatiei. In Biserica Sfanta Liturghie „aduna in sine la un loc toate in launtrul si in jurul nostru. Intrupeaza si aduce langa noi si in noi, prin cele ce le putem cunoaste si atinge cele nevazute si necreate... In ea traim intrepatrunderea (perihoreza) necreatului si a creatului, a vietii si a mortii, a miscarii si astabilitatii, a tainicului si a rationalului, a minunii si a legii, a libertatii si a naturii. Cele nevazute se vad in mod nevazut. Cele de nespus se spun in mod negrait”[38]. De aceea Biserica poarta numele de Trupul tainic al lui Iisus Hristos, iar credinciosii – de membre si madulare ale acestui Trup. In acest inteles al Bisericii si al locului fiecaruia in ea, credinciosii se simt si se raporteaza la Biserica intocmai ca la un trup din care fac parte si de care, daca s-ar rupe, ar suferi si ei, dar si trupul. Participarea lor la viata Bisericii, in acest context, este (una) activa. Din pacate, insa, aceasta participare a poporului la Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie a slabit foarte mult. „cu deosebire, sensul si caracterul de rugaciune colectiva, ca si acela de jertfa, al Sfintei Liturghii, s-a pierdut aproape cu desavarsire, nu doar din constiinta poporului, ci si din a liturghisitorilor, deoarece exista clerici care slujesc uneori fara sa se impartaseasca.”[39]

  1. Despre impartasirea credinciosilor

Sensul savarsirii Dumnezeiestii Liturghii este acela de a impartasi pe cei prezenti (slujitori si credinciosi, deopotriva) cu Sfantul Trup si Sange al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, dupa cum reiese din intreg textul Sfintei Liturghii, dar mai ales din urmatoarele: „... Si daruieste, Dumnezeule, si celor ce se roaga impreuna cu noi, spor in viata, in credinta si in intelegerea cea duhovniceasca. Da lor sa-ti slujeasca totdeauna cu frica si cu dragoste intru nevinovatie si fara osanda sa se impartaseasca cu Sfintele tale taine si sa se invredniceasca de cereasca ta imparatie”. Anafora liturgica, in special cea a Sfantului Vasile cel Mare, ne ajuta sa intelegem ca Jertfa mantuitorului s-a savarsit pentru a spala pacatele oamenilor, care, nu pentru vrednicia lor, ci din dragoste dumnezeiasca netarmurita si neclintita sunt chemati sa se impartaseasca din ea; pentru ca Jertfa Mantuitorului, reactualizata si retraita in fiecare Dumnezeiasca, prin impartasire, are loc recrearea omului: „... Ca zidind pe om, luand tarana din pamant, si cu chipul Tau, Dumnezeule, cinstindu-l, l-ai pus in raiul desfatarii... Dar neascultandu-Te pe Tine, Adevaratul Dumnezeu... l-ai izgonit pe dansul cu judecata ta cea dreapta... Ca nu te-ai intors pana la sfarsit de la zidirea Ta... Iar cand a venit plinirea vremii, ne-ai grait noua prin Insusi Fiul Tau, prin Care si veacurile le-ai facut. Care fiind stralucirea slavei Tale si Chipul ipostasului Tau... Si din Sfanta Fecioara intrupandu-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca sa ne faca pe noi asemenea chipului Slavei Sale... luand paine in sfintele si preacuratele Sale maini, aratandu-o Tie, lui Dumnezeu – Tatal, multumind, binecuvantand, sfintind si frangand a dat Sfintilor Sai ucenici si apostoli, zicand: luati, mancati, acesta este Trupul Meu, care se frange pentru voi, spre iertarea pacatelor”. Apoi „Asemenea si paharul... zicand: beti dintru acesta toti, acesta este Sangele Meu al legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor. Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea, ca ori de cate ori veti manca painea aceasta si veti bea paharul acesta, moartea Mea veti vesti, invierea Mea veti marturisi. ... Iar pe noi pe toti, care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir, sa ne unesti unul cu altul prin impartasirea Aceluiasi Sfant Duh...” Chemarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos la impartasirea din Darul Sau trebuie sa-si gaseasca raspunsul in disponibilitatea si in actul nostru de primire, pline de dragoste si umilinta, pentru ca indemnul „Sa luam aminte, Sfintele Sfintilor” are sensul de „Sfintele ce se dau Sfintilor”. Iar chemarea, facuta prin gura slujitorului „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste apropiati-va”, este cat se poate de concreta, vie, eclesiala. De asemenea, rugaciunile de multumire isi gasesc sensul in insusi actul impartasirii, pentru care intreaga Biserica este chemata sa-I multumeasca lui Dumnezeu: „Drepti primind dumnezeiestile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cerestile si de viata facatoarele, infricosatoarele lui Hristos Taine, cu vrednicie sa multumim Domnului”. Din textul Sfintei Liturghii intelegem ca „Impartasirea nu este o experienta mistica: noi bem din potirul lui Iisus Hristos, pentru ca El s-a dat pe Sine insusi pentru viata lumii. Painea de pe disc si vinul din potir sunt pentru a ne reaminti de intruparea Fiului lui Dumnezeu, de Cruce si de moarte”[40].

Pentru prima comunitate de la Ierusalim, Impartasirea continua cu Trupul si Sangele Domnului constituia centrul vietii crestine (F.Ap. 2, 46); mai tarziu, Sfantul Vasile cel Mare ne da urmatoarea informatie: „Desigur ca impartasirea zilnica si hotararea de a primi zilnic Sfantul Trup si Sange al lui Iisus Hristos este un lucru bun si folositor, caci El insusi spune clar si limpede: „cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica” (Ioan 6, 54)... Cu toate acestea noi ne impartasim numai de patru ori pe saptamana: duminica, miercurea, vinerea si sambata, precum si in alte zile cand se face pomenirea vreunui sfant deosebit”[41]. Iar Sfantul Ioan Hrisostom spunea: „... nu este indrasneala si obraznicie a se impartasi cineva des, ci impartasirea cu nevrednicie, chiar daca si numai o data pe an... pentru ce sa folosim dar Sfanta Impartasanie cu masura vremii? Timpul cel mai bun pentru a ne impartasi este constiinta curata... Pe care deci sa-i iubim? Pe cei care se impartasesc numai o data pe an? Sau pe cei care se impartasesc de multe ori? Sau pe cei care se impartasesc de putine ori? Nu! Nu-i laudam nici pe cei care se impartasesc de multe ori, nici pe cei care se impartasesc de putine ori, ci ii laudam pe cei care se impartasesc cu constiinta curata, cu petrecerea si viata neosandita; cei care sunt astfel totdeauna sa se impartaseasca; cei care nu sunt asa nici o data pe an nu sunt vrednici sa se impartaseasca”[42]. Pentru crestinii din primul mileniu nu exista alternativa de a se impartasi sau nu; pentru ca toti cei ce participau la Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie se impartaseau, iar cei ce nu se impartaseau ieseau afara din Sfantul locas odata cu catehumenii[43]. Numai un pacat care crea starea de penitent ii impiedica pe crestini a se impartasi. Disciplina canonica insasi ne spune ca un crestin care participa la Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie are datoria de de impartasi[44], bineinteles cu pregatirea prealabila, pentru a nu se osandi dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel: „Sa se cerceteze omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni 11, 29). In conformitate cu reglementarile canonice cei ce participau la Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie si nu se impartaseau produceau si provocau neoranduiala in Biserica[45].

In zilele noastre, situatia in Biserica este complet schimbata: cu exceptia catorva comunitati, crestinii cei mai constiinciosi se impartasesc, la recomandarea preotilor, o data sau de doua ori pe an sau in cele patru posturi de peste an; in celelalte duminici si sarbatori de peste an, chemarea slujitorilor ramane fara raspuns: nimeni nu se apropie de Sfantul Potir. O situatie si mai grava, pe care doar o semnalez, si care cred ca este foarte rara, este aceea potrivit careia sunt unii preoti care nici nu se impartasesc, cu toate ca slujesc Sfanta Dumnezeiasca Liturghie[46]. Toate acestea ne arata ca Biserica Ortodoxa, ca si cea Romano-Catolica, nemaivorbind de protestantismul complet desacralizat, trec printr-o acuta criza liturgica. Iata cum semnala Parintele profesor ene Braniste aceasta criza: „Daca Liturghia este jertfa, se intelege de la sine ca numai prin consumarea ei se atinge pe deplin ceea ce este scopul ultim al oricarei jertfe, adica realizarea comuniunii cu Divinitatea... Inistam pe acest fapt si accentuam acest lucru tocmai fiindca in practica si mentalitatea actuala el este aproape cu totul pierdut din vedere. Astazi cand, deobcei, la Sfanta Liturghie se impartasesc numai liturghisitorii, impartasirea credinciosilor nu mai constituie un scop permanent, ci unul ocazional si deci secundar, al Liturghiei. La originea sa si in institutia ei insa, Sfanta Liturghie nu se poate concepe fara impartasirea credinciosilor, desigur a celor pregatiti si vrednici”[47].

Pe langa absenta generalizata de la Sfantul Potir, criza se mai manifesta si prin intelegerea individualista a impartasirii cu Trupul si Sangele Mantuitorului Iisus Hristos, in vreme ce canoanele mentionate mai sus (2 Apostolic; 2 Antiohia) subliniaza caracterul eclesiologic al impartasirii chiar si in afara Dumnezeiestii Liturghii[48]. Parintele Profesor Ene Braniste vedea in aceasta una din cauzele slabirii constiintei eclesiologice, bisericesti a credinciosilor; de aceea „Pentru restabilirea sensului adevarat si autentic al actului impartasirii, se impune insa curmarea unui obicei, care tinde sa devina uz, din pricina slabiciunei ori lipsei de intelegere, de care se fac vinovati multi preoti, si anume: sa nu se mai administreze impartasirea ca un act individual si izolat de Sfanta Liturghie, adica savarsit oricand ar fi sau dupa Dumnezeiasca Liturghie, cum obisnuiesc unii preoti, de exemplu la Sfintele Pasti, sub pretext de ordine, disciplina si buna randuiala in Biserica. Impartasirea trebuie administrata numai in cadrul ei normal si firesc, cu alte cuvinte la locul unde a fost prevazuta totdeauna in randuiala Sfintei Liturghii, si anume atunci cand rasuna chemarea: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste apropiati-va”[49].

Exista, de asemenea, si comunitati in care, copiind exemplul catolic sau protestant, crestinii se impartasesc fara o pregatire prealabila, ceea ce determina o alta abatere. Impartasirea se face in urma unei pregatiri in stransa legatura si relatie cu spovedania si calauzirea duhovniceasca acordata de duhovnicul fiecaruia. Redescoperindu-ne in acest fel paternitatea si filiatia duhovniceasca, in care spovedania ocupa locul central si primordial, si impartasirea, se poate revigora viata liturgica, pentru ca, prin Sfanta Taina a Spovedaniei, crestinul se renaste din punct de vedere spiritual, iar prin Sfanta Impartasanie se uneste cu Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Cat priveste vrednicia sau nevrednicia in fata Sfantului potir, mentionez si subliniez cuvintele Parintelui Profesor Alexander Schmemann in care zice ca „Nici unul nu a fost „vrednic” sa primeasca Sfanta impartasanie, nimeni nu a fost pregatit pentru aceasta. Insa nici meritele, dreptatea, devotiunea dispar, se dizolva. Viata vine din nou ca Dar, un dar dumnezeiesc gratuit. Aceasta este ratiunea pentru care in Biserica Ortodoxa noi numim Euharistia – Sfintele Daruri. Adam este din nou introdus in Rai, ridicat din nimic si incoronat ca rege al creatiei. Totul este liber, nimic nu este vrednic si totul se ofera. Si, de aceea, cea mai mare smerenie si ascultare este sa accepti darul si sa spui da – cu bucurie si cu multumire. Noi nu putem face nimic, decat sa devenim ceea ce Dumnezeu a dorit sa fim din vesnicie. Adica sa fim in stare euharistica”[50]

Cateva concluzii si incheierea 

Pe langa evolutia fireasca, istorica, in spirit evanghelic si patristic, Sfanta Euharistie nu a suferit transformari, ea ramanand in continuare viata Bisericii; numai intelegerea ei a suferit modificari si transformari atat in plan teoretic, cat si in plan practic. De aceea, atat teologia academica, universitara, elevata si elaborata cat si practica liturgica au datoria de a-i descoperi locul central si de a rezolva criza liturgica in care se afla intreaga Biserica. Pentru constientizarea atat a slujitorilor, sacerdotilor, cat si a credinciosilor asupra importantei si locului Euharistiei, se impune revenirea la rostirea rugaciunilor, cel putin a anaforei, cu voce tare, implicarea crestinilor in viata Bisericii si savarsirea tuturor celorlalte Sfinte Taine in stransa legatura cu Jertfa Euharistica. Sfanta euharistie nu trebuie redusa, asa cum se intampla adesea, nici la functia une simple rugaciuni „de pomenire” a celor vii, pentru sanatate, ori pentru „rezolvarea anumitor probleme” si a celor adormiti pentru a beneficia de bunavointa divina, nici la functia simbolica de inlocuire ori substituire, ci trebuie inteleasa ca Taina a tainelor si Taina vietii vesnice, fapt pentru care, in viata liturgica a Bisericii, ea ramane miezul acesteia, Taina de referinta, fata de care, in special sfintitii slujitori ai altarelor sacre trebuie sa aiba o atentie deosebita. Iata cum sfatuia pe slujitorii Sfintelor Altare unul din marii duhovnici ai Bisericii noastre, din ultimele decenii ale secolului trecut: „Sa fim cu mare atentie cui si cum dam Sfanta Impartasanie, ca mare raspundre avem in fata lui Dumnezeu. Nici prea rar, nici prea des. Sa tinem seama, pe cat se poate, de sfintele canoane si de practica parintilor iscusiti de astazi”[51].

Ca atare, in fiecare Sfanta Taina, Iisus Hristos ni se daruieste cu o lucrare a Sa, in Euharistie, insa,  ni se daruieste cu Insusi Trupul si Sangele Sau, deplin penetrate de Dhul Lui si prin care ne spiritualizeaza si pe noi, avand acordul vointei noastre libere. Euharistia este Taina care – L extinde pe Iisus Hristos in noi, sau prin care suntem noi asimilati la umanitatea Sa preamarita prin Inviere si Inaltare. Aceasta extindere a lui Iisus Hristos in noi constituie Biserica – o comunitate de persoane unite intre ele prin acelasi Trup si Sange al lui Hristos, pline de Duhul Sfant. Biserica care este astfel constituita ca o comunitate concreta, vizibila, a oamenilor cu Dumnezeu prin Iisus Hristos in Duhul Sfant, are la randul ei puterea sacramentala de a-L extinde mai departe pe Iisus Hristos in alti oameni, prin organele alese si sfintite de Hristos Insusi in ea si pentru ea, prin Duhul Lui cel Sfant, adaugand Trupului Sau noi madulare. De asemenea, puterea sacramentala, sfintita si sfintitoare a Bisericii izvoraste tot prin puterea lui Hristos Cel salasluit in ea prin Duhul Sfant. Euharistia si Biserica sunt doua realitati nedespartite, intr-o continua si indisolubila legatura, una implicand-o pe cealalta, una fiind conditie a celeilalte, iar in amandoua este prezent Acelasi Iisus Hristos prin Trupul Lui, deplin pnevmatizat, atragand toate madularele si membrele Sale spre inaltimea la care se afla El.

Prin urmare, importanta si semnificatia Sfintei Euharistii sunt fundamentale si maxime pentru viata omului, pentru viata lumii, caci ea este unirea cea mai inalta care se poate realiza intre om si Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu, in Imparatia Sa. Dumnezeiasca Impartasanie din cadrul Sfintei Liturghii care se savarseste in Biserica pentru credinciosi, ne uneste cu Iisus Hristos si pe noi unii cu altii, deoarece toti credem in Unicul Hristos – Care este ieri, azi si in veci Acelasi si prin Care ne impartasim cu aceleasi Sfinte Taine. Ea este Taina a Bisericii si a unitatii Bisericii fiindca in ea se pecetluieste unitatea de credinta incununand Liturghia Cuvantului. Ea sustine cresterea permanenta a crestinilor in Hristos, in Trupul Sau tainic – Biserica – in comuniunea iubirii cu Iisus Hristos si intre ei, Euharistia fiind prin aceasta un sacrament al impacarii[52], al iubirii si a unitatii profunde a oamenilor in Iisus Hristos, a mantuirii in El si prin El, asa dupa cum am mai spus in acest studiu. Unitatea crestina trebuie sa se rasfranga asupra lumii intregi, pentru ca sa se pregateasca in acest chip unitatea eshatologica pe care Sfanta Impartasanie o prefigureaza, Imparatia lui Dumnezeu cea vesnica pe care o pregustam inca din viata aceasta terestra si care nu este o comuniune umana, ci o unitate in Dumnezeu, in plenitudinea adevarului si in bucuria Imparatiei[53] - aceasta conceptie ar trebui sa asigure ecumenicitatea sau gindirea si miscarea ecumenica Bisericii cea una dupa cum si Iisus Hristos – Adevaratul Dumnezeu – doar Unul este!....

Asadar, in vremurile de astazi, cand suferinte si necazuri foarte multe si foarte variate cum ar fi neajunsurile si saracia, bolile si singuratatea, nedreptatea, patimile si violenta si multe altele incearca sa cuprinda sub aripa lor nefasta cat mai multi semeni, este foarte necesara o revenire si o reorientare sincera a existentei noastre catre Dumnezeu. Singur aflandu-se omul nu poate sa depaseasca zidul deznadejdilor pe care suferintele si greutatile i-l aduc inainte si astfel se loveste continuu cu renuntarea si cu cedarea. In aceste conditii durerea si necazul isi amplifica dimensiunile, lucrarea si roadele negative in sufletul uman, ajungand uneori chiar la groaza si disperare. Individualismul si autonomismul nu fac decat sa ne introduca in izolarea tragediei personale. Dar prin Iisus Hristos si de la Iisus Hristos primim si noi puterea si capacitatea de a invinge toate dezamagirile pe care ni le aduc inainte. El nu a fost o victima in fata mortii, a stramtorarilor si a batjocoririlor ce i s-au adus, ci un biruitor, Singurul biruitor adevarat (si) asupra vietii. In mod liber primeste moartea: „Eu imi pun sufletul, ca iarasi sa-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Insumi il pun. Putere am eu ca sa-l pun si putere am iarasi sa-l iau” (Ioan 10, 17-18), pentru ca nici un om sa nu mai fie sclavul ei, ci in toti sa se trezeasca dorinta de daruire, in mod liber, inaintea lui Dumnezeu.


Trebuie subliniat retinut faptul, ca „jertfa lui Hristos nu se reduce la un simplu exemplu de comportare sociala, ci se distinge prin superioritatea absoluta si puterea de- savarsita pe care Fiul lui Dumnezeu i-o imprima”[54]. In urma unirii cu Iisus Hristos, ia nastere si in noi manifestarea iubirii Sale fata de lume. Prin mine Iisus Hristos il iubeste pe semenul meu si acela primeste iubirea mea care isi are sursa in Iisus Hristos. Prin aceasta iubire si prin puterea lui Iisus Hristos ajungem fiecare din noi, intr-o masura mai mare sau mai mica, sa ne daruim ca jertfe vii. Dar, precum Jertfa lui Hristos n-a fost despartita de Inviere, tot asa nici jertfa noastra nu ramane straina de viata pe care El ne-o ofera. Si sa nu uitam faptul ca fara de jertfa Domnului Iisus Hristos, indeosebi cea euharistica, nu putem face nimic. Tocmai de aceea se cere implinita si impartasita.

Incheiem cu constatarea ca Euharistia actualizeaza intr-un dinamism convergent, spre plenitudinea existentei, marile potentialitati umane care semnifica si simbolizeaza ceea ce trebuie sa devina lumea adica o daruire si un imn de lauda adus, neincetat, Creatorului; o comuniune universala in Trupul lui Iisus Hristos, o imparatie a dreptatii, a iubirii si a pacii in Duhul Sfant, pentru unitatea si mantuirea tuturor in Iisus Hristos Domnul si prin Iisus Hristos, ajungand, astfel, la desavarsirea noastra cu ajutorul Sfintei Euharistii careia ii descoperim, in acest fel, valoarea ei duhovniceasca de nepretuit.

Drd. Stelian Gombos


[1] Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, traducere în limba română de Pr. Prof. Univ.  Dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1989.

[2] Idem, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa în Hristos, traducere în limba română de Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Pr. Prof. Univ. Dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1988, p. 13.

[3] Andrew Louth, Dionisie Areopagitul. O introducere, traducere în limba română de Sebastian Moldovan, Editura „Deisis”, Sibiu, 1997, p. 40.

[4] Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Participarea la Liturghie, Editura „România Creştină”, Bucureşti, 1999.

[5] Andrew Louth, Op. cit., p. 97.

[6] Langenmeyer, O.F.M., De Weise der Gegehwart Christi im Liturghischen Geschehen, în volumul „Martyria, Liturghia, Diakonia, p. 301, appud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, p. 46.

[7] Sfântul Iona Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia 825, traducere în limba română de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Fecioru, în colecţia PSB, volumul 23, Bucureşti, 1994, p. 936.

[8] Pr. Prof. Univ.  Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 47

[9] Alexander Schmemann, Op. cit., p. 50

[10] Mai puţin Taina Spovedaniei care începe cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”, aceasta constituind o temă de cercetare pentru viitor.

[11] Comentariul Liturgic al lui Teodor, Episcop al Andidelor, traducere în limba română de Pr. Prof.  Dr. Nicolae Petrescu, „Biserica Ortodoxă Română” (1971), nr. 3-4, p. 301.

[12] Alexander Schmemann, Op. cit., p. 33-34.

[13] Problema simbolismului liturgic ar necesita un studiu amplu, aparte.

[14] Alexander Schmemann, Op. cit., p. 45.

[15] A se vedea Andrew Louth, Op. cit., p. 80-82.

[16] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, ed. cit., p. 52.

[17] Ibidem, p. 30.

[18] Alexander Schmemann, Liturgy and life, New York, 1983, p. 25.

[19] Alexander Schmemann, Euharistia, ed. cit., capitolul „Taina Împărăţiei” şi Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Săniloae, Op. cit., capitolul „Liturghia propriu-zisă”.

[20] Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, Op. cit., p. 182.

[21] Paul Evdokimov, La priere de l”eglise de l”Orient, Paris, 1971, p. 59.

[22] Alexander Schmemann, Euharistia, ed. cit., p. 172.

[23] Practica „sărutării păcii” s-a păstrat în practica liturgică a nestorienilor, a copţilor şi a armenilor.

[24] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, în Volumul „Izvoarele Ortodoxiei”, volumul 6, 7, traducere în limba română de Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Cateheza V, 3, Bucureşti, 1943, 1945.

[25] Fericitul Augustin, Sermo CCXXVII, appud Pr. Prof. Univ. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, ediţia a II-a, Bucureşti, 1998, p. 223.

[26] Alexander Schmemann, Euharistia, ed. cit., cap. „Taina Unităţii”, p. 137-161.

[27] Idem, Liturgy and Tradition, New York, 1990, p. 55.

[28] Ibidem, p. 60.

[29] Ibidem, p. 51.

[30] Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Op. cit., p. 24.

[31] Ibidem, p. 25.

[32] Sfântul Nicodim Aghioritul, Hristoitia, traducere în limba română de monahii Iona şi Antonie, Sfântul Munte Athos, p. 69.

[33] Alexander Schmemann, Euharistia, ed. cit., p. 38.

[34] Alexander Schmemann, For the life of  the world, New York, 1973, p. 17.

[35] Idem, Euharistia, ed. cit., p. 39.

[36] Ibidem, p. 51.

[37] Aşa îşi intitulează Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae capitolul preliminar al lucrării sale: Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, ed. cit., p. 13.

[38] Arhimandritul Vasile, Eisadikon, Elementele trăirii liturgice a misterului unităţii în Biserica Ortodoxă, Sfânta Mănăstire Stavronichita din Sfântul Munte Athos, 1974, appud Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 35.

[39] Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Op. cit., p. 35.

[40] Alexander Schmamann, The world as Sacrament, London, 1974, p. 53.

[41] Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh. Corespondenţă (Epistole), traducere în limba română de Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Corniţescu şi Pr. Prof. Univ. Dr. Teodor Bodogae, Epistola 93, în colecţia PSB, volumul 12, Bucureşti, 1988, p. 269.

[42] Sfântul Ioan Gură de Aur, Pentru Sfintele şi Preacuratele Taine, în volumul Sfântul Ioan Gură de Aur, Puţul şi împărţirea de grâu – Predici, Bacău, 1995, p. 486-487.

[43] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Ediţia a III –a îmbunătăţită, Sibiu, 2005 (Canonul 19 – Sinodul laodiceea); şi Aşezămintele Apostolice VIII, 9, în Scrierile Sfinţilor Apostoli dimpreună cu Aşezămintele Apostolice şi Canoanele Apostolice, traducere în limba română de Economul G.N. Niţu, în „Colecţia Teologică”, volumul II, Chişinău, 1928, p. 234.

[44] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, volumul II, Bucureşti, 1990, p. 37.

[45] „Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă scripturile dar nu rămân la rugăciune (slujbă) şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se afurisească (excomunice), ca făcând neorânduială în Biserică” (Canonul 9 Apostolic), a se vedea şi Canonul 2 Antiohia; Dionisie Alexandrinul.

[46] Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Op. cit., p. 35.

[47] Ibidem, p. 99.

[48] Nu mă refer bineînţeles, aici la cei bolnavi ori aflaţi în alte situaţii din cauza cărora nu pot participa la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi cărora li se acordă şi administrează Sfânta împărtăşanie după caz.

[49] Pr. Prof. Univ. Dr. Ene Branişte, Op. cit., p. 100-101.

[50] Alexander Schmemann, The world as Sacrament, ed. cit., p. 54.

[51] Părintele Ieroschimonah Paisie Olaru de la Schitul Sihla, în volumul „Duhovnici Români contemporani”, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 214.

[52] Pr. Dr. Gheorghe Petraru, Euharistia – Taina Unităţii Bisericii şi a mântuirii în Hristos, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, Anul LIX, Nr.10-12, Octombrie-Decembrie (1983), p. 642.

[53] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Legătura între Euharistie şi iubirea creştină…, p. 33.

[54] Pr.Dr.Nicolae Răzvan Stan, „Actualitatea jertfei Mântuitorului Hristos” publicat în revista „Altarul Banatului” Anul XV (LIV), serie nouă, nr. 10-12, octombrie-decembrie 2004, p. 69.

 

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2121

Voteaza:

Dumnezeiasca Euharistie – Centrul vietii liturgice si duhovnicesti a crestinului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE