Ecumenism teoretic si ecumenism practic

Ecumenism teoretic si ecumenism practic Mareste imaginea.


Ecumenism teoretic si ecumenism practic

 

Despre ecumenism se vorbeste in cercuri largi crestine, se discuta in intalniri teologice si se scrie destul de mult in publicatiile bisericesti din vremea noastra. Faptul este explicabil, intrucat in epoca pe care o strabate astazi crestinatatea, ecumenismul reprezinta un fenomen major si cu o semnificatie deosebita. Vechea as­piratie dupa refacerea unitatii crestine s-a intensificat in veacul nostru intr-o ma­sura si intr-o forma necunoscute inainte de acesta, cuprinzand aproape toate Bisericile, confesiunile si denominatiunile crestine din lumea intreaga.

 

Cuprinzand o atat de larga arie de manifestare si antrenand un numar atat de mare de comunitati crestine, ecumenismul crestin contemporan ia infatisare de veri­tabila miscare mondiala in cadrul crestin mai intai, de unde si numirea de Miscare ecumenica (de la grecescul oikoumene), numire sinonima cu aceea de ecumenism, doar ca in aceasta din urma accentul pare sa fie lasat sa cada pe latura teoretica, pe conceptie, iar in cealalta pe latura practica, pe actiune, desi amandoua denumesc in fond acelasi lucru. Caci prin ecumenism crestin contemporan se intelege intreaga in­vatatura crestina - teologie (teorie, conceptie), lucrare si atitudine - care are ca ultim scop realizarea unirii tuturor Bisericilor, confesiunilor si gruparilor crestine din lumea intreaga, cu credinta ca, pe acest plan al vietii de aici aceasta este voia Ta­talui ceresc.

 

In acelasi timp se cuvine a fi mentionat si faptul ca ecumenismul, ca factor cu tendinta integratoare de comunitati crestine altfel disparute, nu este un element sin­gular si oarecum strain fata de importante caracteristici sau particularitati ale seco­lului nostru, ci dimpotriva se oranduieste firesc in acestea, corespunzand nazuintelor, mai mult sau mai putin clar exprimate dar masiv simtite si voite, ale popoarelor de a se apropia unele de altele si, in atmosfera de buna intelegere si bunavoire, de a conlucra frateste, de a rezolva impreuna marile probleme de a caror dreapta si ne­partinitoare dezlegare depinde si prezentul si mai cu seama viitorul tuturora. In acelasi mod vede si ecumenismul solutionarea dreapta si trainica a problemelor vitale cu care omenirea de azi este confruntata, anume in climat de vietuire in pace si cu rabdare, in respect reciproc si libertate, in buna intelegere si inimoasa colabo­rare a tuturor energiilor atrase si stapinite de acelasi inalt ideal al temeinicirii pen­tru toti pe pamant a unei vieti cu adevarat superioare si demne de om, ca purtator din creatie  al chipului lui  Dumnezeu.

Astfel, angajandu-se in Miscarea ecumenica sau si numai sprijinind-o, comuni­tatile crestine au constiinta ca nu se indeparteaza de linia crestina originara ("Marire intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!", Luca, II, 14), ci ca merg inainte pe aceasta si ca, incercand sa se regaseasca impreuna pe acea linie, raspund chemarii evanghelice spre unitate   (Ioan XVII, 21).

 

Dupa al doilea razboi mondial, in 1948, Miscarea ecumenica si-a alcatuit si un organ intercrestin, anume Consiliul Ecumenic  al Bisericilor,  avand sediul la  Geneva, cu menirea de a fi centru si for reprezentativ de coordonare in masura posibilului a lucrarii ecumeniste a Bisericilor membre, fireste fara a atinge structura si libertatea acestora.

 

Consiliul Ecumenic al Bisericilor, prin organele lui oarecum specializate ca me­nire si mijloace, isi desfasoara activitatea indeosebi pe trei planuri : al credintei, al misiunii si al slujirii. Principial, insa, primele doua planuri s-ar putea reduce la unul, acela al credintei, intrucat in fond misiunea este si ea tot marturisire de cre­dinta. Astfel consideram in general ecumenismul ca un tot unitar in fiinta lui, insa manifestandu-se sub doua aspecte, anume cel al teoriei si cel al lucrarii in vederea unitatii crestine.

 

Aspectul sau partea teoretica a ecumenismului, teologia lui in sens restrans, orientandu-se in sus spre cele divine, inclusiv scopul ultim al unitatii, se obisnuieste sa fie numita dimensiunea ecumenista verticala; iar aspectul sau partea practica, cea de lucrare in sfera sociala si social-bisericeasca, orientandu-se spre lume si proble­mele ei, azi poarta obisnuit numirea de dimensiune orizontala.

 

Ca urmare, verticalism ecumenist inseamna conceptia si atitudinea care pun la baza dimensiunea verticala, considerand ca aceasta este esentiala si determinanta in ecumenism, tot restul ramanand in functie de ea ; iar orizontalism ecumenist in­seamna conceptia si atitudinea care pun accentul principal, chiar singurul accent uneori, pe lucrarea sociala ecumenista, socotind ca dimensiunea prima, cea verticala, este de sine inteleasa sau implicata in a doua, in cea orizontala, sau ca realizandu-se prin aceasta din urma.

 

Verticalismul ecumenist mai este numit ecumenism spiritual, doctrinar sau teo­logic; iar orizontalismul ecumenist mai poarta si numele de ecumenism etic, secular, secularist sau chiar secularizat. In cel dintai predomina dogma, in cel de al doilea norma morala ; cel dintai are in vedere in primul rand unitatea crestina, cel din urma unitata umana; cel dintai este adesea caracterizat ca introvertit, urmarind numai rezolvarea unei probleme interioare strict bisericesti, iar cel din urma ca extravertit, indreptat spre societatea umana in generalitatea ei. Cateodata, orizontalismului i se zice "ecumenism indirect", care, fara a nesocoti deosebirile confesionale traditio­nale, nadajduieste totusi intr-o unitate crescanda prin dezvoltarea unei raspunderi comune de constiinta a Bisericilor fata de problemele omenirii actuale. S-ar putea naste astfel o noua traditie comuna a Bisericilor, care ar constitui un factor unificator. Fireste, aceasta inca nu inseamna inlaturare a diferentelor traditionale, insa, cu toate acestea, s-ar putea forma o noua atmosfera interconfesionala, tocmai prin raspunsul comun la cerintele vietii prezente, atmosfera in care punctele de controversa ale tre­cutului si-ar putea pierde in mare masura sau chiar cu totul ascutisul.

 

Tot asa, ba chiar facandu-se un oarecare salt, se vorbeste si despre un ecu­menism mai cuprinzator, mai "larg" - acesta ar fi orizontalismul mai extins, in sen­sul originar al termenului oikoumene, nu specific crestin, intr-o oarecare opozitie cu verticalismul crestin considerat aici ca mai restrans, chiar ingust -, largirea constand in angajament comun luat in sfera sociala si de crestini si de necrestini pentru dreptate si unitate in omenire. Insa acest aspect al problemei ecumeniste nu con­stituie   obiect   al   prezentelor   consideratii.

 

Altfel exprimat, ecumenismul teoretic vizeaza ortodoxia ; iar ecumenismul prac­tic vrea sa fie ortopraxie, si de o parte si de alta in sensul originar al termenilor ortodoxie si ortopraxie.

 

Specificarile acestea, desi nu cauta sa fie impartiri propriu-zise si desi nu opun transant si peste tot aspectele ecumenismului unul fata de altul, au totusi ceva din exagerarile gustului scolastic al impartirilor, ca si din acelea des intalnite in dispute, anume ca se exagereaza opiniile si atitudinile adverse, pentru ca astfel sa fie mai usoara corectarea sau combaterea acestora.

 

In teologia romaneasca predomina, cu neinsemnate exceptii, o viziune integralista asupra ecumenismului, considerandu-l ca unitate complexa - dialectica, am pu­tea zice - ca toate unitatile de viata in care, in chip normal, partile stau mai putin in opozitie intre ele, decat se lumineaza, se intrepatrund si se intregesc reciproc. Caci, in viziune integralista, ecumenismul fara dimensiunea lui verticala se lipseste de in­sasi ratiunea lui de a fi ca fenomen religios si bisericesc ; iar fara dimensiunea ori­zontala, ecumenismul se instraineaza cu totul de viata reala a lumii in care Biserica isi desfasoara activitatea ei specifica.

 

Nu este inutil de remarcat, apoi, ca o conceptie clara, precisa si relativ general acceptata asupra continutului propriu al ecumenismului si asupra sferei lui inca nu s-a inchegat deplin, desi ecumenismul are deja o istorie ; astfel ca nu-i tocmai usor sa se determine, in cazuri date in concretul raporturilor interconfesionale si interbisericesti, ca si in actiunea comuna a Bisericilor pe plan social, care anume sunt limitele ariei ecumeniste dincolo de care se intinde zona nelimitata a indiferentismului reli­gios, a usuratatii si superficialitatii religioase si bisericesti; si, in cazul cel mai bun, al sincretismului.

 

Discutie larga, chiar prea larga si inca neincheiata, s-a nascut in cadrul Mis­carii ecumenice asupra raportului dintre dimensiunile ecumenismului, verticala si ori­zontala, ajungandu-se uneori pana la a imparti pe ecumenisti in verticalisti si orizontalisti. Se pare ca motivul imediat al aparitiei acestei discutii de o anvergura prea mare in comparatie cu valoarea ei reala este o deplasare - exagerata, e drept - de accent si de preocupare in Miscarea ecumenica, anume spre probleme sociale si eco­nomice in dauna celor care se refera la cautarea cailor spre unitatea crestina, scop principal    al   ecumenismului.

 

Pe linia acestei discutii dintre verticalism si orizontalism se insiruie si prezen­tele consideratii.

Dimensiunea orizontala a ecumenismului s-a afirmat cu putere la "Conferinta mondiala pentru Biserica si Societate" de la Geneva, in 1966, devenind apoi predo­minanta cu incepere de la "A patra Adunare Generala a Consiliului Ecumenic al Bi­sericilor" de la Uppsala (1968); astfel ca ecumenismul de dinainte de Uppsala, cel putin acela oarecum oficializat si institutionalizat prin Consiliul Ecumenic al Bise­ricilor, ar putea fi caracterizat ca verticalist, iar cel de dupa Uppsala ca orizontalist.

 

Aceasta schimbare de orientare este adesea mult si aspru criticata, vazandu-se in ea parasirea liniei proprii ecumeniste, adica alterare a fiintei si rostului ecume­nismului. J. Meyendorf, de pilda, considera Adunarea Generala a Consiliului Ecume­nic al Bisericilor (Uppsala, 1968) ca fiind "extraordinar de burgheza", intrucat apare ca o manifestare specifica a spiritului burghez, spirit caracterizat prin aceea ca in el "se confunda cetatea pamanteasca cu cetatea cereasca" (Einheit der Kirche - Einheit der Menschheit, p. 163).

 

Criticile aduse orizontalismului ecumenist, critici care s-ar putea concentra toate in  invinuirea  generala  de  deviere  de  la  linia  adevarata a  ecumenismului   autentic printr-o  concentrare  unilaterala  si   exclusiva  asupra  socialului  imediat,   sunt  mai   cu seama  urmatoarele :

 

a.  Orizontalismul s-a asezat singur pe primul plan, pretinzand ca atentia in  in­tregimea ei sa se indrepte asupra lui, adica asupra problemelor pe care le cerceteaza el, orizontalismul; iar consecinta n-ar putea fi alta decat absorbirea de catre orizon­talism a majoritatii, daca nu a totalitatii, preocuparilor si disponibilitatilor - si spi­rituale si materiale - ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

 

Desigur, critica nu atinge problemele sociale in sine si nici nu se refera propriu-zis la ele, caci acestora li se recunoaste importanta precum si grija fata de ele, dar se considera ca aceasta grija este prea mare - in cadru ecumenist, se-ntelege - ca, in genere, accentul pus pe latura practica a ecumenismului este tu totul prea puternic in comparatie cu atentia ce se acorda problemelor strict bisericesti care au in centru pe aceea a unitatii crestine, de unde nu numai o simpla impresie de dez­echilibru, ci dezechilibru real, criza.

 

b.  Orientandu-se cu precadere spre problemele politico-sociale, orizontalismul nu are prin aceasta, adica de la sine, si nici nu poate sa-si cladeasca singur o suficienta fundamentare principiala  teologica.  Caci  procedand  asa pe  linie  orizontala,  lucrarea ecumenista nu face decat sa se aseze in paralela, daca nu chiar in competitie, cu ac­tivitatea  unor  organizatii  sociale   avand   alt  profil   decat   cel  bisericesc  in  care   cre­dinciosii evident ca pot  activa sau le pot sprijini si, mai mult chiar, sunt obligati in constiinta sa le sprijine, dar pe alt temei decat cel ecumenist.

 

Astfel, cum ecumenismul s-a nascut din nostalgia unitatii bisericetsti, din expe­rienta dureroasa a dezbinarii crestine si din nadejdea sigura, pe baza revelationala neindoelnica (Ioan X, 16; XVII, 21-23), inseamna ca in ecumenismul fidel - anume fidel factorilor care i-au dat nastere si care ii justifica existenta, ecumenism in care se tine in primul rand seama de marea nadejde care il insufleteste, ca si de presti­giul care din aceasta cauza si l-a castigat in lumea crestina -, nici o alta orientare nu mai apare ca intemeiata principial, afara de aceea ce si-a ales-o la inceputul exis­tentei lui, adica orientarea spre unitatea crestina. Altfel, ecumenismul isi pierde iden­titatea cu sine. Dealtminteri, colaborarea sociala a oamenilor de diverse opinii in unele domenii isi are temeiurile ei proprii, desfasurandu-se pe alt plan decat cel ecu­menist si, in consecinta, nici n-are catusi de putin nevoie de justificare principiala ecumenista.

 

c.  Devenind preocupare  dominanta  in  ecumenism,  orizontalismul  introduce  prin aceasta chiar doua slabiciuni in miscarea pe care de altfel vrea s-o intareasca : sub­apreciere sau minimalizare a stradaniilor crestine catre unitate si un predestinatianisnv omorator de elan spre scop, scopul unitatii. Caci, in primul rand, ce altceva poate sa insemne indreptarea aproape a intregii atentii a unei organizatii religioase, cum este Consiliul Ecumenic  al Bisericilor,   asupra  unor  probleme  socialei,  indiscutabil  impor­tante dar care in fond nu sunt specific religioase, decat subestimare a eforturilor care urmaresc   refacerea   unitatii   crestine,   telul   suprem   al   Miscarii   ecumenice?;   si,   in al doilea rand, nu inseamna cadere in predestinatianism daca ostenelilor credinciosilor si Bisericilor spre unitate nu li se rezerva decat un rol extrem de redus in compa­ratie cu cel deja rezervat altor scopuri, slabind pana spre limita contributia noastra la o opera care astfel se lasa a fi savarsita doar de Dumnezeu, noi uitandu-ne in buna parte datoria?

 

Pe linia acestei consideratii, critica din acest punct nu vrea sa cada in extrema opusa si sa sustina ca refacerea unitatii crestine vazute s-ar putea duce la bun sfarsit numai prin puteri omenesti, intrucat in cadrul credintei se intelege ca pe deasupra lucrarii umane sta si lucreaza puterea lui Dumnezeu, ci ca Dumnezeu voieste sa ne respectam inalta demnitate ce El insusi ne-a acordat-o, aceea de a fi colaboratori ai Lui in tot lucrul bun (I Cor. III, 9). A nu lucra din toate puterile pentru un scop re­cunoscut ca cel mai inalt, cum este in Miscarea ecumenica acela al unitatii crestine, inseamna a lua, constient sau nu, atitudine contrara vointei lui Dumnezeu.

 

d. Orizontalismul prea accentuat slabeste credinta si nadejdea  in realizarea ce­lor pentru care Fiul lui Dumnezeu  intrupat s-a rugat  ("ca  toti  sa fie una"  - Ioan XVII, 21) si a fagaduit infaptuirea lor (Ioan X, 16:  "si va fi o turma si un pastor"). Caci,  intrucat rugaciunea Mantuitorului nu poate fi zadarnica si promisiunea Lui  nu poate ramane neimplinita, daca acestora nu li se acorda importanta cuvenita atat in cugetarea  cat  si  in  lucrarea  crestina,  aceasta  inseamna  ca nu  se  mai  crede  deplin si nu se mai nadajduieste activ in realizarea unitatii in Domnul,  scopul untitatii lasandu-se asadar pe plan secundar; si, tot asa, mai inseamna ca se incearca ocolit o justificare a lipsei noastre de concentrare de forte corespunzatoare atingerii scopului primar sau ca, indreptandu-se cu predilectie atentia in  alte directii, se lasa totul  in grija providentei divine ca sa faca ea singura si ceea ce ne revine noua. Toate acestea arata slabiciune sau chiar incapacitate de depasire - prin credinta, speranta si iubire - a imediatului in care viata sociala concreta ne aseaza fara, insa, a ne cere sacrificarea nazuintei spre idealul unitatii ci, dimpotriva, prin exemplul ce ni-l da din sfera   ei,   alimenteaza   inaltele   nazuinte.

 

e. In genere  orizontalismul isi  stramteaza  el  singur orizontul  si  serveste  prea putin scopul primar ecumenist, intrucat lucreaza prea putin pentru stabilirea de con­tacte mai stranse intre Biserici ca Biserici si, prin intermediul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, sprijina prea putin contactele bilaterale pe  care Bisericile singure si le-au initiat  in  vederea  apropierii,  intelegerii  si  unirii.  Impresia  acestui  prea putin se  intareste  comparandu-se  volumul  si  valoarea  eforturilor  Consiliului  Ecumenic   al Bisericilor pe linia catre scopul unitatii crestine cu ceea ce acelasi Consiliu lucreaza pe linia incercarilor de rezolvare cat mai multumitoare a probletmelor de ordin social.

 

f. Prin secularismul pe care il cuprinde mai mult sau mai putin manifest, ori­zontalismul lasa in umbra un  adevar de baza al credintei, anume ca unitatea Bise­ricii reflecta in lume unitatea Sfintei Treimi si ca, deci, unitatea crestina trebuie sa fie si ea un reflex al unitatii Fiului cu Tatal (Ioan XVII, 11, 21, 23, 26). Cei ce mar­turisesc pe Hristos Dumnezeu si Mantuitor trebuie sa realizeze, si vazuta, unitatea lor, astfel ca sa se cunoasca in lume trimiterea Fiului de catre Tatal si ca dragostea Ta­talui revarsata asupra Fiului sa se reverse si asupra lor (Ioan XVII, 21, 26) si ca sa se impartaseasca si ei de slava Fiului (Ioan XVII, 22, 24). Aceasta inseamna ca scopul unitati crestine, intr-o organizatie crestina care se marturiseste ca slujitoare a aces­tui scop, nu poate fi pe drept subordonat nici unui alt scop si cu atat mai putin trans­format in simplu mijloc spre alte scopuri, indiferent de importanta  in sine  a  aces­tora. Scopul unitatii ramane scop in sine, valoare in sine si manifestare majora a sla­vei lui Dumnezeu.

 

Este important de notat aici din nou ca in toate aceste critici problemele sociaie nu sunt niciodata  si  in nici  un chip depreciate in sine,  dupa  cum  semnificativ  este si faptul ca criticile nu se indreapta catusi de putin catre Biserici ca atare, ci ele vizeaza direct sau indirect orientarea mai noua a Consiliului Ecumenic al Bisericilor si a organelor lui.

 

Din cealalta parte a ecumenismului, de la orizontalism spre verticalism, de ase­menea se formuleaza critici - si, iarasi, nu de la vreo Biserica la alta ci intre teo­logi cu diverse inclinatii si atitudini doctrinare -, critici care in genere reproseaza verticalismului ca urmarind cu exclusivitate unitatea vizibila a Bisericii, realizata prin unirea Bisericilor, se lasa oarecum atras de o himera, intrucat, se afirma aici, o ast­fel de unitate n-a existat propriu-zis niciodata si nici nu poate sa existe vreodata. Cuvantul lui Dumnezeu insusi, chiar in Scriptura ca si in Traditie, nu ajunge la noi prin aceleasi expresii si formulari; iar la acestea se adauga faptul ca inca din Noul Testament si din primele veacuri crestine, deci originar, comunitatile crestine apar intr-o anume diversitate intre ele. Unitatea crestina veritabila ar consta doar in co­muniunea spiritelor in Hristos, pe deasupra barierelor confesionale si diferentelor bisericesti, daspre care istoria ne informeaza ca au fost asezate de oameni.

 

Este usor de vazut ca intr-o asemenea conceptie in care unitatea izvoarelor Re­velatiei, deci unitatea mesajului divin catre lume este pusa la indoiala, insusi ecumenismul isi pierde temeiul; caci atunci ce mai poate fundamenta aspiratia noastra spre unitate, daca nu chemarea divina cea una ? Iar daca este vorba despre simpla colaborare in vederea rezolvarii in comun a unor probleme care ii intereseaza, poate tulburandu-i, intre crestini ca si intre acestia si orice oameni de buna credinta, ea, colaborarea, n-are trebuinta de justificare specific ecumenista crestina.

 

Aici se poate adauga si consideratia ca daca, astazi, unitatea prin unirea Bise­ricilor apare ca fiind cu neputinta, datorita mai ales deosebirilor doctrinare, aceasta inca nu indreptateste transpunerea ei in randul himerelor ; caci chiar faptul pozitiv al intelegerii si colaborarii intercrestine in domeniul social, fapt recunoscut in ultima vreme ca deosebit de merituos prin inmanunchere de importante forte active cres­tine si care, tocmai pentru orizontalism, constituie principalul punct de sprijin si ca atare de justificare, poate fi vazut in generalitatea lui ca semn sigur ca s-a facut deja un pas mare spre unitatea cea din urma, deplina.

 

Un repros asemanator se mai face uneori verticalismului, anume ca urmarindu-si doar propria unitate interioara se retranseaza in citadela bisericeasca, izolandu-se de lume si dezinteresandu-se de problemele vitale, desi traieste in ea. Sub aceasta forma ecumenismul verticalist apare fireste oa inchis si introvertit.

 

Invinuirea aceasta ar fi justificata daca s-ar intemeia intr-adevar pe fapte reale incontestabile din activitatea Miscarii ecumenice, ceea ce insa nu este cazul, decat cu totul izolat si fara a fi caracteristice pentru ecumenism. Ea, invinuirea, apare mai degraba ca rezultat al unei analize strict conceptuale a notiunii de verticalism inteles in opozitie ireductibila cu orizontalismul, decat ca urmare a unei cercetari obiective a istoriei ecumenismului. Caci ecumenismul, nici chiar in constiinta teologilor celor mai verticalisti, nu vrea sa se detaseze si sa se izoleze de lume, ci numai sa nu-si piarda identitatea cu sine si, odata cu aceasta, ratiunea existentei.

 

Se pare ca, in parte cel putin, discutia cu nuanta de controversa dintre vertica­lism si orizontalism cuprinde si o oarecare confuzie dintre notiunile de primat si prio­ritate. De aceea o fugara clarificare notionala nu este inutila aici.

 

In general  se  stie ca,  in orice  domeniu,  primatul  implica  superioritate  de  rang si valoare permanenta, deci o preeminenta de drept; iar prioritatea poate primi numai o intaietate de fapt, in functie de timp si de imprejurari, deci avand caracter de pro­vizorat si cu raportare tocmai la scopul spre care se tinde. Iar scopul suprem spre care se nazuieste in ecumenism este evident unitatea, indiferent de perspectivele mai apropiate sau mai indepartate ale ajungerii acestui scop. Unitatea detine asadar pri­matul in ecumenism. A contesta acest primat inseamna pur si simplu a incerca dena­turarea ecumenismului. Dar primatul nu exclude prioritatea de timp si loc a unor scopuri, secundare in raport cu scopul suprem insa nu fara legatura cu acesta, reprezentand direct sau indirect chiar mijloace spre el, precum nu exclude nici urgenta unor mari probleme care atrag spre rezolvarea lor cea mai mare cantitate de energie disponibila intr-un moment dat, energie pe care pot s-o posede cei care recunosc in constiinta primatul scopului celui mai inalt, care pare transcendent fata de pro­blemele   in  cauza.

 

Raportand la ecumenism precizarile acestea, desi pana aici cu caracter mai mult abstract, se poate afirma fara teama de deviere ca tocmai urgenta marilor probleme sociale actuale, bine cunoscute in ce priveste gravitatea lor (pacea, securitatea, drep­tatea, dezvoltarea, libertatea etc, avand fiecare si revers negativ), reveleaza tuturor tocmai maretia scopului primar, acela al infratirii si unitatii. Efortul pozitiv depus in legatura cu aceste probleme este, tot asa, semn al demnitatii umane care nu se lasa nearatata in faptele iubirii catre toti ca purtatori toti ai chipului lui Dumnezeu, fapte reprezentand astfel "toata legea si proorocii" (Matei XXII, 39) si constituind garantia intrarii in viata vesnica (Matei XXV, 34-40) ca si a simtirii anticipate a bucuriei regasirii tuturora laolalta (Ioan X, 16) intr-un viitor luminat, ca rasplata a strada­niilor noastre si ca binecuvantare harica a Tatalui ceresc. Deci, se mai poate spune cu dreptate ca verticalismul si orizontalismul se opun unul fata de altul in sens de excludere reciproca ?

 

Trebuie sa se recunoasca, astfel, ca opunand intre ele cele doua dimensiuni ale ecumenismului, verticala si orizontala, asa ca si cum s-ar exclude reciproc, ne lasam incadrati oarecum artificial intr-o anume schema care nu oglindeste cu fidelitate rea­litatea concreta a pozitiilor ecumeniste evident nedivizate atat de precis si transant printr-o linie despartitoare intre ceea ce s-a obisnuit sa se numeasca verticalism si orizontalism. Acestea nu numai ca se intalnesc, dar se si intrepatrund in parte.

 

Astfel, asa cum s-a inteles la inceputul Miscarii ecumenice si cum se intelege in general cand se analizeaza fiinta lui, ecumenismul este si vrea sa ramana deopo­triva teorie si practica, conceptie (teologie) si fapta, invatatura si viata, vazute evi­dent in lumina scopului celui mai inalt al unitatii crestine.

 

In concretul discutiilor ecumeniste actuale, insa, constatam ca adesea raportul dintre dimensiunile ecumeniste, verticala - teoretica si orizontala - practica, se pune intr-adevar si sub forma alternativei sau-sau, sau verticalism sau orizontalism, unul din doua, cu excluderea unei alte posibilitati care ar putea fi o conciliere sau sinteza a lor, deci sau Biserica isi pastreaza identitatea, izolandu-se de tot ce nu este ea, sau se autodizolva in angajament social. Alternativia aceasta este evident neco­respunzatoare naturii Miscarii ecumenice, care propriu-zis si cu clara intentie n-a cautat si nu cauta nici excluderea nici absolutizarea vreuneia dintre dimensiunile ei. Astfel alternativa se descopera ca artificiala si ca atare se cuvine a fi invinsa si de­pasita   printr-o   vedere   mai   larga.

 

Depasirea aceasta se impune pentru ca astazi, poate mai mult decat altadata, este  necesara  o privire  cuprinzatoare  a  realitatii  religioase  si  sociale,  anume  de   a intui drumul pe care, inaintand, sa se poata ajunge la marturie crestina comuna a principalului credintei crestine, insa nu in izolare de lume ci in contextul marilor probleme, cerinte si nazuinte indreptatite ale timpului istoric pe care il strabatem. Caci daca pana in jumatatea doua a deceniului trecut, Bisericile si-au indreptat pri­virea aproape exclusiv asupra problemelor lor proprii si specifice - de unde si acuza, uneori, de introvertire -, de atunci incoace, mai ales prin Consiliul Ecumenic al Bi­sericilor, se pare ca s-a trecut spre extrema opusa, aceea a indreptarii aproape a in­tregii lor atentii asupra problemelor sociale, lasand in umbra pe cele bisericesti, de unde opinia unora ca ecumenismul actual a devenit extravertit.

 

Observatia nu e lipsita de temei, dar din aceasta inca nu rezulta nicidecum ca numai in zigzag se poate inainta, adica osciland intre verticala si orizontala. Dimpo­triva ! Si aici ca si in multe alte domenii ale gandirii si lucrarii crestine, cugetarea si atitudinea Sfintilor Parinti, care ramanand fideli pe linia religios-bisericeasca n-au facut totusi abstractie de cerintele vremii si mediului lor inconjurator, ne pot fi in­dicatoare, anume in sensul ca realitatela credintei si nadejdii crestine se poate si trebuie vazuta si exprimata in relatie cu preocuparile si necesitatile vietii actuale de fiecare data ; caci, in caz contrar, sta permanent riscul si de a nu fi inteles si de a ramane strain tocmai acolo unde se doreste si e folositor a fi mai familiar acceptat. Credinciosul de azi, tot asa ca si cel de ieri si cu siguranta ca si cel de maine, are fireasca dorinta de a-sj vedea si intelege problemele in lumina credintei, astfel incit in aceastla sa-si gaseasca temei si orientare pentru a lui raspundere in si fata de viata, a sa si a comunitatii sale, vieti in naturala si permanenta intrepatrundere.

 

In intalniri si publicatii ecumeniste vor continua desigur inca multa vreme dis­cutii asupra primatului si prioritatii uneia sau alteia dintre dimensiunile ecumenismu­lui, daca si in ce masura sa prevaleze una sau alta, pentru ca scopul ecumenist sa se realizeze mai deplin. Vor fi, poate mereu, optiuni diferite in raport cu dimensiunile ecumenismului, mai ales pentru ca optiunile au un puternic si gros substrat sen­timental subiectiv, care pune si schimba el greutatile in talerele balantei argumen­telor utilizate in dicutii si hotarari. De aici intrebarea : Cum isi va realiza ecume­nismul scopul lui primar, prin consfatuiri teologice intre Biserici inca separate sau prin experienta comuna rezultata din colaborare pe planul vietii sociale, colaborare care se desfasoara ca si cum Biseicile n-ar fi separate ?

 

Intrebarea ingaduie posibilitatea luarii a doua pozitii, care pot fi considerate si ca excluzandu-se una pe alta. Dar luate asa, ca exclusive, fiecare isi dezvaluie slabi­ciunea. Astfel, consfatuirile strict teologice care, cum se stie, au inaintat prea putin catre acorduri dogmatice in puncte esentiale de credinta, par mai degraba sa slabeasca nadejdea si nazuinta ecumenista - caci, de pilda, comunitatile crestine mai mici, poate luand exemplu de la cele mai mari, de indata ce au fost primite in Consiliul Ecumenic al Bisericilor se pare ca prima grija le-a fost sa-si contureze cat mai preg­nant individualitatea doctrinara deosebita, ca sa se observe mai bine si sa nu se dizolve cumva in altele, unindu-se eventual cu ele, din care cauza unirea este mereu impinsa catre sfarsitul veacurilor, in eshaton - si in aceeasi timp, mentinandu-se ex­clusiv in sfera dogmaticului, consfatuirile teologice par sa influenteze in sensul de a nu se acorda aproape nici o importanta faptului comunitar deja trait in colaborarea frateasca dintre Biserici. De cealalta parte, tot o slabiciune, aceea a experientelor in impreuna-lucrare care pare sa se multumeasca cu o simpla comunitate de lucrare si cu o afinitate sentimentala, valoroasa dar insuficienta, preferand-o pe aceasta claritatii teologice,   deci   temeiul   doctrinar   de   credinta.

 

O imbinare, o sinteza vie si viabila intre aceste pozitii este si posibila si nece­sara, ca aceea intre credinta si fapte. De altfel, in realitatea ecumenista concreta nici nu se prezinta atat de opuse cum apar in abstract, ci doar cu accente deosebite si cu exagerari intr-o parte sau alta dar fara caracter de necesitate.

 

Prin definitie, ecumenismul are caracter teligios si oricat ar fi de practic, oricat s-ar indrepta spre probleme sociale - in sine de alta natura decat strict religioasa - el nu-si poate justifica scopurile de ordin social, oricat ar fi acestea de importante in sine, decat in raportarea acestora la scopul lui ultim : unitatea crestina. Caci pentru constiinta religioasa, toate scopurile umane au nevoie de valorificare in lumina cre­dintei, care in Biserica ii impartaseste cele ale imparatiei lui Dumnezeu, aratandu-i totodata si calea care prin aceasta lume duce la acea imparatie. Si nu exista nici o cale care sa duca la imparatia lui Dumnezeu fara sa treaca prin lume ; la viata ves­nica se poate ajunge numai trecand prin aceasta viata ; locul de pregatire pentru cer este pamantul. De aici marea insemnatate a vietii de aici cu toate implicatiile ei, atat personale cat si sociale, viata nedespartita nici in sine nici in constiinta credincioasa de scopul spre care se indreapta, traversand-o, si cu atat mai putin opusa fiintial acestui scop. De aceea grija pentru dreapta rezolvare a problemelor vietii din lume nu sta prin ea insasi in opozitie cu grija in raport cu scopul ultim. Opozitia dintre acestea este artificiala in mare parte. Ca urmare si opozitia dintre verticalismul si orizontalismul  ecumenist  are  ceva  artificial  in  ea.

 

La acelasi rezultat se ajunge si daca, sub acest aspect, se ia in considerare co­munitatea bisericeasca in intregimea si specificul ei. Comunitatea bisericeasca, cler si popor, este elementul principal al partii vazute a Bisericii; si astfel Biserica - ea insasi realitate divin-umana intemeiata de Fiul lui Dumnezeu intrupat, Iisus Hristos, Capul Bisericii cel permanent viu si lucrator in ea prin Duhul Sfant - nu are de-a face cu membri abstracti, imaginari, ci concreti, anume credinciosi reali apartinand lumii sau societatii umane, totdeauna intr-un anumit loc si intr-un anumit timp, in­cadrati adica intr-un complex social de care tin si trebuie sa tina seama in cel mai inalt grad pentru viata si dezvoltarea lor, exclusa fiind astfel indiferenta totala fata de complexul social si, in chip normal, tot asa si putinta detasarii totale de acest complex. Altfel toata morala Evangheliei, al carei duh este iubirea, n-ar mai avea nici un sens.

 

In ecumenism, in care se cuprinde structural orientarea frateasca spre altul, spre inafara, spre lume - a concepe ecumenismul fara aceasta dimensiune inseamna a-l introverti -, prezenta marilor probleme umane sociale apare ca fireasca. De aceea, in duh crestin, neputandu-se ocoli luarea de pozitie in fata marilor preocupari si probleme umane, raman mereu si in ecumenism intrebarile : care evolutie, care dez­voltare si care emancipare a omului corespunde planului lui Dumnezeu ? ; care cai si mijloace de dezvoltare si inaintare spre o lume mai buna, mai dreapta, sunt ne­voite  si  aratate  noua  de Iisus  Hristos ?

 

Ecumenismul nu poate trece cu seninatate pe langa marile probleme ale lumii, pe motiv ca nu i-ar apartine - ceea ce, iarasi, nu inseamna deloc transformare a ecumenismului in simpla filozofie sociala cu aplicatii politice, deci politizare a lui caci nu acesta ii este scopul - ; si atata vreme cat ecumenismul va cauta in cea mai  buna  stiinta  si  constiinta  crestina  sa  raspunda  si  marilor  intrebari  hotaratoare de soarta umana, dezvoltand constiinta raspunderii crestine in lume si animand o lu­crare corespunzatoare, va fi folositor si Bisericii si lumii. Caci, in constiinta crestina, raspunderea fata de lume se intemeiaza pe raspunderea fata de Dumnezeu ; in fond, raspunderea fata de lume este raspundere fata de Dumnezeu, Parintele lumii.

 

Desigur ca in concretul Miscarii ecumenice, in etapele temporale pe care ea le strabate, se pot ivi exagerari care nu se armonizeaza cu fiinta si scopul ecumenis­mului veritabil, cum sunt exagerarile in directie verticala sau, invers, in directie ori­zontala, dar acestea nu sunt cu neputinta de corectat; iar viata insasi, de multe ori nu fara suferinta, dupa tainica randuiala a providentei divine, impune corectarea exagerarilor. Fapt remarcabil, impresionant chiar in comparatie cu trecutul nu prea indepartat, este ca Bisericile (chiar daca nu toate) s-au apropiat intre ele si, in chip aproape nevisat mai inainte, au relatii bune sau relativ bune intreolalta, colaborand in multe regiuni ale lumii si pe mai multe planuri ale vietii contemporane. Acest fapt reprezinta raspuns, desigur inca departe de a fi deplin, al Bisericilor si credin­ciosilor lor la chemarea lui Dumnezeu care isi voieste poporul Sau adunat. Si acesta este drumul cel bun si sigur, chiar daca el prezinta uneori incetiniri, stagnari si oco­lisuri. Restul este cadere in necredinta si pesimism.

 

Fostul   secretar  general   al   Consiliului   Ecumenic   al   Bisericilor   W.   A.   Visser't Hooft observa cu  dreptate ca  "lumea  a avut totdeauna un loc  in Miscarea  ecume­nica" si ca cei care caracterizeaza etapa prima a Miscarii ecumenice ca fiind "intro­vertita",   iar   etapa  mai   noua  ca   "extrovertita",   nu   cunosc   istoria   acestei   miscari. Noua orientare a Miscarii ecumenice nu este esential noua ; caci deosebirea acesteia de orientarea  anterioara nu consta in aceea ca Bisericile ar fi  incetat  acum de  a ignora lumea, ci  in  aceea  ca raportul Biserica-lume  este  altfel valorificat,  stabilindu-se doar o noua raportare de prioritati fata de scop,  ceea ce inseamna practic o intoarcere la slujirea fara rezerve a omenirii si o libertate mai mare a gandirii cres­tine si  a  crestinismului  institutional.  Fata  de  trecut  se poate  vorbi,  desigur,  despre o deplasare de accent in preocuparile ecumeniste actuale. Dar, prin faptul ca, astazi, unor probleme ca : dezvoltarea in intreaga lume, lupta impotriva rasismului si a altor rele sociale si politice, li se acorda o inalta prioritate nu inseamna ca prin aceasta Miscarea ecumenica s-ar fi abatut de la menirea ei, tot asa dupa cum, de pilda, pri­virea unitatii Bisericilor in perspectiva unitatii  omenirii nu  inseamna parasirea unei dimensiuni ecumeniste, a celei verticale, ci, mai cuprinzator, se nazuieste la intarirea tendintei  de  unificare  a  doua  dimensiuni,  verticala  si  orizontala,  a  caror  raportare reciproca  n-a  fost  suficient  evidentiata  pana  in  prezent   (Die  Welt  war  meine  Getneinde, p. 442-443).

 

O privire de ansamblu asupra istoriei ecumenismului de pana azi, pe deasupra atat a verticalismului cat si a orizontalismului - a caror opozitie nu este atat de ra­dicala cum se pretinde uneori - si in comparatie tot de ansamblu cu istoria cresti­natatii de mai multe veacuri anterioare afirmarii ecumenismului ca fenomen major in viata crestina, ne arata fara putinta de tagada cateva rezultate pozitive ale spiri­tului si lucrarii ecumeniste, indiferent daca se datoresc conceptiei si atitudinii verticaliste sau orizontaliste, rezultate la care generatiile precedente, si inca nu prea indepartate, abia daca puteau sa viseze, necum sa sconteze ajungerea lor, anume :

 

1. Sub aspect pozitiv este evidenta astazi o constienta si relativ generala na­zuinta de apropiere a Bisericilor intre ele ; si, tot asa, sub aspect negativ suntem martori ai inlaturarii, uneori pana nu departe de disparitie, in discutiile teologice a ne­intelegerilor si polemicilor, nu o data veninoase si totdeauna zadarnice, pentru ca sunt sterile, ceea ce inseamna totodata evitare unei nerationale risipe de forte care, adunate, se ofera a fi cheltuite in actiuni mai folositoare. Acesta este fapt constatatul. Dar, fireste ca nu intra aici in considerare intre­barea daca nazuinta de apropiere intercrestina si interbisericeasca este sau nu un efect al atmosferei ecumeniste sau invers ; nici daca acestea, adica nazuinta de apro­piere si climatul ecumenist, sunt sau nu in fond acelasi lucru ; precum nici daca aces­tea sunt sau nu fenomene paralele sau succesive unul altuia, ca si daca se datoresc sau ou unor factori exteriori si unuia si celuilalt.

 

2.  Pe  teren  social  este  remarcabila  o   impreuna-lucrare  crestina,  aproape  necu­noscuta  inainte.  Existenta,  astazi, a unor  asociatii  si  organizatii  intercrestine   avand acest profil  este  graitoare  in  acest  sens.  Aceasta  inseamna  contributie   de  valoare, ca fiind cu  puteri unite si din punct de vedere crestin, la rezolvarea rezonabila  in duh de dreptate si pace a  demult  asteptatelor  si tot  mai  urgentelor mari probleme sociale si spirituale ale vietii contemporane.

 

3.  Fara a se lasa tulburat si slabit de discutii prea teoretice intarzietoare a hotararii  si lucrarii  efective,  exemplul  actual de  respect reciproc  si  de  relatii  fratesti, de  vizibila  armonie   si  colaborare  ecumenista   intre   comunitati   de   credinte   diverse, exemplu pe care  crestinii il dau si-l pot  da cu  si mai multa  daruire  de  sine,  inca isi are valoarea lui morala dinamizanta spre buna intelegere tot mai larga intre oa­meni,   iar  pentru  crestini   indeosebi  spre  convingere   tot   mai   tare  ca  se  gasesc   pe drum bun si spre tot mai multa lumina in inaintarea cu tot mai puternica hotarare catre scopul evanghelic  "ca toti sa fie una"  (Ioan XVII, 21), scop care, cu  ajutorul providentei divine si nu inainte de a fi facut noi tot ceea ce putem face bua pentru el,   se   va  realiza   atunci   cand   Dumnezeu   va  vedea   ca   suntem   vrednici   de   bucuria ajungerii   lui.

 

Pr. Prof. Isidor Todoran

 

 

 

.

10 Iunie 2007

Vizualizari: 2322

Voteaza:

Ecumenism teoretic si ecumenism practic 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE