Educatia ortodoxa in familie

Educatia ortodoxa in familie Mareste imaginea.

Când am mers pentru prima oară în Sfântul Munte; în urmă cu 35 de ani, l-am vizitat şi pe Părintele Paisie la Chilia Sfintei Cruci, care aparţine de Mănăstirea Stavronikita. Pe atunci nu avea multă lume şi ne-a ţinut destul timp. La plecare i-am transmis cele cuvenite din partea unui prieten cu câţiva ani buni mai mare ca mine, iar el mi-a zis: „Transmite-i salutări, şi dacă nu se însoară, să nu mai vină să mă vadă altă dată. Mai spune-i şi că dacă umblă să găsească vreo frumuseţe, un foc să aprindă aragazul, şi se duce toată frumuseţea ei; dacă umblă după vreuna foarte bogată, cu un cutremur s-a dus vila ei; dacă umblă după vreo mare învăţată, o picătură de sânge să curgă în creier şi gata cu deşteptăciunea ei...". Pare simplu, dar nu este simplist. Aceste cuvinte simple ascund înţelepciune. Să nu rămânem doar la cele exterioare, ci să urmăm principiile educaţiei ortodoxe în problema atât de importantă a familiei.

Incontestabil, fiecare persoană umană este sfântă, unică şi irepetabilă. Nici gemenii nu sunt întru totul identici. La fel şi soţii sunt două personalităţi distincte, cu propria lor educaţie, cu felul lor particular de a fi, cu meritele, puterea şi slăbiciunea lor. Fiecare are gradul său de rezistenţă, obişnuinţele lui, mentalitatea lui, caracterul şi aspiraţiile lui. Aceste diferenţe sunt atenuate de dragostea adevărată. Dragostea creştinească se întemeiază pe principiul nobil al depăşirii, al jertfei, al unirii întreolaltă, al înţelegerii şi respectului reciproc. Când dragostea se răceşte, greşelile celuilalt sunt amplificate până la extrem. Dispar compătimirea, înţelegerea, blândeţea, toleranţa.

Critica devine cât se poate de aspră. Până şi diferenţele cele mai neînsemnate ajung prilej de altercaţii, certuri, contradicţii, nemulţumire şi scandal. Acest continuu „război civil" răneşte inimile, aduce întristare în suflete, îi înnegurează pe oameni, desacralizează relaţiile, subminează coeziunea familiei.

Deci când o căsnicie începe urmărind doar aspectele exterioare, cum sunt frumuseţea, averea şi cultura, şi pierde din vedere că există aragaz, cutremur şi boală, iar relaţia este antagonică, pe parcurs fiecare va căuta să găsească elemente care să-i întărească poziţia diferită. Astfel viaţa conjugală devine dramă, coşmar, naufragiu. Problemele care se ivesc generează mereu alte şi alte probleme şi provoacă multă vătămare.

Prin asta nu vrem să spunem câtuşi de puţin că pentru o căsnicie şi o convieţuire reuşită este nevoie ca unul, cel mai slab, să fie înghiţit de cei mai puternic, sau să se contopească, să-şi piardă personalitatea, caracterul şi opinia proprie. Diversitatea este un dar al lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să aibă conştiinţa profundă a felului său particular de a fi şi să-l respecte, să-l preţuiască şi să-l iubească pe celălalt, dar şi pe sine însuşi, atât cât trebuie şi se cuvine. Deosebirile dintre soţi ar trebui să ducă la discuţii frumoase şi hotărâri în comun, care vor împodobi calea atât de felurită a căsniciei binecuvântate.

Intr-o căsnicie, părinţii şi copiii sunt persoane respectate, dragi, egale în drepturi şi libere. Modelul familiei creştine este Sfânta Treime, Cea deofiinţă, neîmpărţită şi nedespărţită. Astfel, orice hotărâre a unui mădular al familiei este bine să fie luată într-o atmosferă de bună întelegere şi consens, şi nu să vină ca o consecinţă a împotrivirii, îndârjirii sau disputei. Chibzuinţă, realismul, calmul şi prevederea se cuvine să adumbrească deciziile familiei.

In epoca noastră atât de dificilă si de frâmântată, când omul revine în mediul său familial ar trebui să se simtă confortabil, liniştit, echilibrat şi bucuros. Nu să întârzie să se întoarcă acasă, fiindcă nu ştie ce neplăceri îl mai aşteaptă iar. Odată ce a intrat pe uşa casei, trebuie să lase afară praful lumii, stresul, alergătura, graba, şi să consacre timp şi atenţie celor dragi.

Diversele problemele care survin uneori în căsnicie, putând să-i privească pe soţi, copii sau şi pe alte rude, există pentru a fi înfruntate corespunzător. Felul în care vor fi abordate vădeşte maturitatea şi cultivarea sufletului sau, dimpotrivă, superficialitatea, imaturitatea şi neatenţia, cu toate urmările lor catastrofale. Problemele ar trebui, mai curând, să-i apropie şi mai mult pe membrii familiei, şi nu să-i facă să intre în conflict şi să-i rănească. în clipele dificile ale diferitelor crize, ceilalţi ar trebui să reprezinte un sprijin prin înţelegerea lor, şi nu să atace cu duritate, sporind problemele existente deja. Pe bună dreptate s-a spus că „în astfel de momente, niciunul nu poate înţelege poziţia celuilalt, iar cedarea este privită de amândoi ca un pas de neconceput. în aceste clipe se pot auzi cuvinte grele, şi fiecare să se simtă nesfârşit de singur şi să nu reuşească să-şi stăpânească mânia. Şi totuşi, rămân un refugiu unul pentru celălalt. Dacă mai au un pic de dragoste, se vor căi pentru faţa brutală a egoismului pe care l-au lăsat să se vadă" (P.A. Kyriakidis).

Problemele vieţii, ale mariajului şi ale familiei pot fi privite ca oportunităţi de redirecţionare a căii fiecăruia, spre o cunoaştere de sine mai profundă, o mai bună cunoaştere a aproapelui, o legătură familială mai frumoasă. Astfel, absenţa mai frecventă a tatălui de acasă, din cauza îndatoririlor de serviciu, ar trebui să o facă pe mamă mai răbdătoare şi iubitoare. Acum, când şi mama lipseşte, problema se amplifică. Aceste absenţe le creează copiilor mari goluri sufleteşti, dar şi părinţilor înşişi le provoacă o primejdioasă şi în cele din urmă dureroasă izolare şi înstrăinare.

M-a vizitat la chilie un bărbat respectabil, de vârstă mijlocie, bine realizat pe plan social şi cu o situaţie economică destul de bună, şi mi-a zis:

„Vin pentru prima oară în Sfântul Munte şi m-a impresionat liniştea acestui loc sfânt; sunt căsătorit, am doi copii care studiază în Anglia, am case, bani, maşini... Dar ce să le spun copiilor mei? Pentru ce trăim? Doar ca să facem bani şi să-i tocăm?". îi zic: „Mă bucur că vă puneţi singur întrebări cruciale în sinea dumneavoastră. Nu este nevoie să vă spun aproape nimic. Intr- adevăr, scopul şi sensul vieţii nu se pot limita la a câştiga bani şi a-i cheltui...". Când o familie nu are insuflare, o orientare şi o concepţie dreaptă asupra vieţii, este destul de uşor să se lase ademenită de imperativele viclene şi amăgitoare ale materiei şi plăcerii. Lipsa unui sens fundamental în viata familiei face ca membrii acesteia să se poticnească, să se încurce în capcana problemelor şi să se umple de anxietate, stres, fobii şi frământări.

Este o realitate că multe afecţiuni psihice îşi au obârşia în tulburarea relaţiilor familiale şi în educaţia greşită primită de la părinţi. Astfel, exigenţa peste măsură, mania continuă a perfecţiunii, constrângerea puternică, stricteţea exagerată, hiperprotecţia nesănătoasă, la fel ca şi indiferenţa uşuratică, adesea produc efecte contrarii celor aşteptate. Purtările vizavi de ceilalţi, când nu se întemeiază pe un altruism sănătos, pe dragoste jertfelnică şi smerenie cu mărime de suflet, nu se vor solda cu bune rezultate.

Dacă în cuplu nu este armonie, respect şi dragoste adevărată, vor fi afectaţi la rândul lor şi copiii. Când bărbatul se poartă grosolan cu soţia, sufletul copilului se răneşte. în cazul în care femeia este puternică şi bărbatul slab, iar ea îl smereşte în mod umilitor, din nou copilul simte aceasta şi se supără, se mânie, se teme şi devine timorat. Tatăl poate avea întâietatea, dar mama îşi va sincroniza şi ea pasul cu el, fără a fi în inferioritate cu nimic, şi prezenţa ei va oferi mireasma unei păci cereşti.

O bună soţie şi mamă poate, prin comportamentul ei, să aducă echilibru în familie. Dispune, dacă vrea, de toată puterea, priceperea, harul, mijloacele şi sârguinţa ca să o reuşească cu brio. Am cunoscut asemenea femei curajoase, eroine ale iubirii, mame sfinte neştiute, care prin răbdarea, credinţa înflăcărată şi rugăciunea lor tainică au izbutit cele cu neputinţă.

Nesfârşitele certuri conjugale şi nemulţumirile perpetue din familie creează un climat nesănătos.

Norii au pătruns şi în sânul familiei. Există o permanentă proastă dispoziţie, reproşuri neîncetate pentru lucruri mici, o neobişnuită suspiciune, o gelozie stârnită de puterile drăceşti, oboseală, indispoziţie, apatie, rutină. Cel mai adesea pătimesc de acestea femeile, care şi sunt, de altfel, mai sensibile. Apare un sentiment rău înţeles al zădărniciei vieţii, un pesimism insidios şi primejdios, care poate ajunge până la depresie.

Intoleranţa, neînţelegerea şi contradicţiile dintre soţi au serioase repercusiuni şi asupra copiilor. Copiii nu sunt cu nimic de vină pentru traumele sufleteşti pe care le suferă pe viaţă din cauza dovezilor de egoism, mai mici sau mai mari, ale adulţilor. Văzându-şi părinţii care schimbă între ei cuvinte grele, pline de amărăciune şi reci, copilul se însingurează, îşi pierde sprijinul, ocrotirea, ajutorul de care are nevoie. Problemele tinerilor noştri provin din familiile cu probleme. Un tânăr îmi spunea printre lacrimi, în balconul de la chilia noastră: „Eu, părinte, nu-mi amintesc din copilărie decât strigătele sălbatice ale tatălui meu către mama, care şi ea, din păcate, era tot timpul foarte mânioasă şi găsea mii de feluri prin care să-l facă să se înfurie de moarte. Niciunul dintre ei nu venea vreodată la şcoală sâ întrebe cum merg, ca toţi ceilalţi părinţi, nu mă întrebau niciodată dacă am nevoie de ceva. Nu ştiu,, dar nu pot să-i iubesc, si nu ştiu dacă voi fi vreodată în stare să-mi fac şi eu o familie a mea...".

Ce este de vină acest copil care se teme, care nu are speranţă şi nici amintiri frumoase ale candorii copilăreşti? Şi nu este singurul. Poartă o grea răspundere acei părinţi care împiedică maturizarea copiilor prin interdicţii continue, privarea de iniţiative, urmărirea neîntreruptă şi strictă, ca şi prin descoperirea pe care copiii o fac, mai devreme sau mai târziu, asupra vieţii lor ipocrite, a relaţiei false cu Biserica, a unui fariseism latent, a unei învăţături care nu are legătură cu viaţa şi nu poate fi pilduitoare.

Educaţia pe care părinţii le-o dau copiilor lor se rezumă de obicei la câteva reguli privind buna purtare şi respectul faţă de ei. Nu se interesează prea mult de adevărata lor propăşire, de îmbogăţirea lor sufletească din ethosul tradiţional ortodox, care le va sădi în cuget onestitate spirituală, înălţime morală, iubire de cinste, întâietatea mărimii de suflet. Copilul nu trebuie să crească condus de imperativele modei şi publicităţii, promovate de o infatuată societate de supraconsum, ci hrănindu-se cu adevărurile veşnice ale Sfintei Evanghelii. Este nevoie să i se fixeze de timpuriu direcţiile şi ţelurile duhovniceşti sănătoase şi cuviincioase, ca să înveţe de mic să se împotrivească ispitelor de multe feluri ale vieţii, care caută să-l tragă mereu spre cele de jos. Sfântul loan Gură de Aur, marele pedagog, notează în privinţa aceasta elocvent: „Călăuzirea cu dragoste şi virtute a sufletului copilului este o datorie sfântă şi trebuitoare a oricărui pedagog. încălcarea acestei datorii îi face vinovaţi de pruncucidere duhovnicească. Sunt destui părinţi, din păcate, care nu-şi dau aproape nicio silinţă pentru a-i face pe copiii lor cu adevărat fericiţi, şi mai ales nişte buni creştini. Le pasă prea puţin sau chiar deloc de toate acestea, ca nişte oameni cu vedere scurtă. Să nu se plângă, drept aceea, societatea de relele care se întâmplă. Dacă părinţii ar fi mai sârguincioşi în ceea ce priveşte creşterea copiilor şi educaţia creştină, n-ar mai fi nevoie de legi, tribunale şi închisori. Acestea există fiindcă Hristos Cel Viu lipseşte din inimile noastre".

Adevăratul Gură de Aur plasează esenţa problemei de-a dreptul la rădăcina ei. Copilul trebuie să înveţe de mic să deosebească limpede binele de rău. Să dea întâietate binelui întotdeauna. Să iubească binele, să-l lucreze. Să dispreţuiască răul. Să-L iubească din toată inima pe Hristos, ca pe izvorul a tot binele. Şi toate acestea de la o vârstă foarte fragedă, când are inima curată, mai multă receptivitate şi o sensibilitate bogată, putând să se formeze corespunzător. Sfintele icoane, candela, lumânarea, tămâia, lăcaşul bisericii, Sfintele Taine ar trebui să-i fie familiare, de foarte timpuriu, oricărui copilaş. Se întâmplă să constaţi cumva cu îndreptăţită mirare cum un copil poate fi atât de inteligent, dar şi capricios, manierat, dar irascibil, dotat, dar să îndruge şi minciuni, să-şi facă ale lui, dar să se trândăvească la ceea ce-i spunem noi să facă. Părinţii trebuie să înţeleagă foarte bine că ei singuri nu-şi pot ajuta copilul în toate. Este neapărată nevoie de ajutorul dumnezeiesc, de împreună-lucrarea Atotputernicului Dumnezeu, pentru ca să se sîobozească copilul de înclinaţiile stârnite de demoni. Lăsate în voia lor, aceste patimi mărunte vor lua amploare şi mai târziu vor domina întreaga viaţă. Este nevoie de toată purtarea de grijă şi de povăţuirea neobosită a copilului pentru a se combate şi dezrădăcina la vreme toată obişnuinţa rea.

S-a observat cu justeţe că „uneori, pe la vârsta de cinci ani se pot vedea deja anumite aspecte ale caracterului de mai târziu. Dacă părinţii n-au înţeles ce se întâmplă cu copilul şi nici nu se gândesc măcar că numai Dumnezeu poate să le deschidă ochii şi să-i sensibilizeze în ceea ce priveşte dezvoltarea duhovnicească a copilului lor, ca astfel copiii să fie ajutaţi să depăşească aceste înclinaţii rele, cu siguranţă că aceştia vor creşte afectaţi de patimi şi slăbiciuni" (M. Biniaris).

Părinţii se plâng adeseori de poznele copiilor, de reacţiile lor violente şi de neascultarea lor. Dar nu se apleacă deloc asupra lor înşişi, ca să descopere ca şi ei fac la fel. Nu realizează că televizorul, ia care îi ţintuiesc pe copii, ca ei să-şi vadă liniştiţi de treabă, jocurile, discuţiile, modelele care circulă, toate acestea le dezvoltă egoismul.

Dacă pe deasupra părinţii merg la biserică doar ca să pară oameni cumsecade, să fie stimaţi de ceilalţi, şi nu din dragoste adevărată pentru Hristos, lucrul acesta nu este autentic şi nu are nicio valoare, nici pentru ei înşişi, nici pentru copii. Sfântul Macarie Egipteanul spune cu profunzime: „Schimbarea creştinilor nu stă în formele din afară, ci în înnoirea minţii, pacea gândurilor şi dragostea dumnezeiască". Educaţia creştină pe care părinţii le-o dau copiilor lor trebuie ca mai întâi să o trăiască ei înşişi temeinic. Nu trebuie oferită ca un suport emoţional, ca o ideologie întăritoare, ca o teorie cosmetizată, dintr-o abstractă postură tradiţionalistă, folclorică, romantică, ci ca un mod de viaţă şi o trăire care conduce la libertatea fiilor lui Dumnezeu, care spune „da" bucuriei vieţii, care în cele din urmă biruieşte moartea, prin credinţa în viaţa veşnică şi prea înveselitoare.

Grecii moderni, în marea lor parte, ignoră din păcate esenţa credinţei şi o confundă cu superstiţii, credinţe populare, fantasmagorii şi răstălmăciri. Aşa s-a ajuns, odată cu mentalitatea raţionalistă şi burgheză, ca Biserica să fie considerată drept o autoritate publică şi o responsabilitate socială.

Monahul Moise Aghioritul
Fragment din cartea “Cuviosul vames si sfantul risipitor - sase omilii de ieri pentru vremea de azi", Educatia Egumenita

Cumpara cartea "Cuviosul vames si sfantul risipitor"


 

Pe aceeaşi temă

21 Februarie 2017

Vizualizari: 2198

Voteaza:

Educatia ortodoxa in familie 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

educatia copiilor familia

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE