Viata omului se sprijina pe doi stalpi adanc infipti in pamant, care il fac sa fie pamantesc, oricat ar trai omul in iluzionare de sine si si-ar inchipui ca e altceva sau ar vrea sa fie altfel. Iar acestia sunt egoismul si orgoliul. Cu baza in aceste doua insusiri, om fiind, ajungi mai rau decat animalele, caci ele nu au unde sa mai cada in timp ce noi, oamenii, putem regresa aproape tot atat de mult pe cat ne putem inalta.

Suntem chemati la viata spre a intra in comuniune cu semenii nostri si cu Dumnezeu. „Ce este atat de bun sau atat de frumos decat sa locuiasca fratii impreuna?”(Psalmul 132, 1).

Acest verset a fost folosit adesea spre a consacra viata monahala, dar el este potrivit cu toata viata noastra de mireni, cu scopul pe care trebuie sa il urmeze fiecare om in parte. Este vocatia fundamentala a omului: de a fi impreuna cu altii, de a se impartasi impreuna cu ei. Ne impartasim, mai intai si mai presus de toate, de Dumnezeu, prin sfanta euharistie, iar derivand de aici de toate frumusetile care pot fi puse in comun.

„Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam” se canta la fiecare sfanta liturghie. De la Dumnezeu ne vin toate si inspre El converg apoi ca spre telul lor final. Ca sa ii vedem pe semenii nostri in lumina lor adevarata trebuie sa ii vedem asa cum i-a facut Dumnezeu, asa cum ar fi vrut El sa fie acei oameni. Privirea adevarata nu este aceea a ochilor naturali, nici a indemanarii psihologice de a descoperi insusirile sufletesti ale semenilor nostri. Ci este privirea pe care Dumnezeu o are cand priveste acea persoana, si pe care ar trebui sa o avem si noi. E singura care reda adevarul omului din fata ta, in afara conceptualizarilor din stiintele socio-umane si dincolo de aparentele sordide pe care noi le socotim realitate.

Din pacate insa noi nu mai putem sa privim drept, ochii nostri duhovnicesti sunt deformati de patimile noastre, de aceea nu putem sa fim in comuniune cu Dumnezeu si nici cu semenii nostri. Patimile vin si ne falsifica modul in care privim si intelegem realitatea, iar apoi ne limiteaza drastic modul in care putem actiona in ea. „Semenul meu este viata mea” spunea arhimandritul Sofronie. Viata mea insa, in loc sa se deschida catre celalalt, mergand „in cautarea aproapelui pierdut” (parintele Savatie Bastovoi) este centrata pe propriul sine, pe satisfacerea nevoilor si a poftelor noastre.

Criteriul Judecatii celei de pe urma nu va fi cantitatea de rugaciuni spuse, numarul de slujbe la care am participat, postirile pe care le-am facut si nici vreun alt lucru care tine de viata crestina si pe care suntem incantati sa le practicam. Toate acestea le putem face, din pacate, si fara parasirea sinelui egoist. Va fi cat am stat in slujba aproapelui meu, a celui aflat in nevoie, flamand, gol, insetat, inchis. In fiecare din semenii mei aflat in nevoie se ascunde Hristos Insusi care imi cerseste ajutorul, cersind, dincolo de bucata de paine sau de paharul de apa oferit, de obicei, cu indiferenta, inima mea. Ce facem atunci, anulam criteriul ascezei si al dreptei invataturi ortodoxe ca sa le inlocuim cu un activism umanist-social, pe care il poate practica cu succes asistenta sociala? Nicidecum! Dar punem lucrurile asa cum trebuie, le asezam in ierarhia lor fireasca. Asceza si invatatura corecta sunt bune numai daca sunt puse in slujba omului, a nevoilor lui, nu devin performante in sine din care sa-mi fac un titlu de glorie.

Nu e singura ratiune a postului dar, daca postesc, o fac si ca sa ma pot lipsi de ceva al meu pe care sa pot sa il ofer unui aproape aflat in nevoie. Insusirile mele le vad ca pe niste daruri care mi-au fost date ca sa ma bucur de ele. Dar tot ceea ce am trebuie pus in slujba comunitatii, a aproapelui meu, nu tinut ascuns, ci asemeni talantului primit, pus in lucrare. Viata are un sens comunitar, e impreuna-lucrare a unora pentru altii si impreuna-bucurie a unora cu altii.

„Nu e bine sa fie omul singur” a zis Dumnezeu inca de la inceputuri. Dar acest lucru nu se refera numai la insotirea lui Adam cu Eva, ci la insotirea noastra a tuturor, a unora cu altii in toate cele ce le intreprindem pe pamant. Trairea in comunitate, unii alaturi de altii, nu e o optiune posibila pe care pot sa o aleg intre altele, ci singura varianta de vietuire care ne e data. Ne suntem necesari unii altora in ceea ce facem, iar viata in societatile noastre in care multe meserii sunt supraspecializate demonstreaza din plin acest lucru. Dar ne suntem necesari unii altora si, sau mai ales, pentru mantuire. Nu ma pot mantui singur, in indiferenta si dispret fata de semenii mei. Sensul comunitar al vietii nu e prioritar, e chiar singurul posibil. Dar asta nu e atat de usor de realizat, caci se opune omul egoist, cel care vine si strica tot farmecul vietii. Iar daca fiecare se analizeaza singur pe sine, oare cine ar putea sa nu se vada ca egoist?

Eu imi sunt centrul propiei mele vieti, stapanul meu, ma pun pe mine in slujba mea, imi sunt dumnezeu mie insumi. De fapt nu eu insumi sunt cel servit de catre mine, ci poftele si patimile mele, pe care le identific in mod gresit cu mine insumi. Eul meu devine inchisoarea mea din care nu mai pot si, ceea ce e mai tragic, nici nu mai vreau sa mai scap.

Ceilalti conteaza numai daca si in masura imi pot servi aceste patimi.

Persoana egoista nu mai este capabila sa mai vada lucrurile, oamenii si evenimentele asa cum sunt. Pe toate le distorsioneaza, le modifica si le intelege alandala. „Si lucrul drept devine stramb in mintea stramba” ne spune Parintele Paisie Aghioritul. Pana si lumina naturala a mintii este mult imputinata, astfel ca omul cu greu mai face distinctii care ar fi, in mod obisnuit, destul de usor de facut.

El insa merge pe un drum pe care chiar nu isi mai da seama cat de singur a ajuns. Continua sa comunice cu ceilalti, sa relationeze, sa dea si sa primeasca cate ceva, dar de fapt a ramas complet si cumplit de singur. Pentru ca un egoist care se manifesta creaza repulsie in jurul sau. Daca majoritatea il suporta din cauza convenientelor sociale, totusi, nimeni, nici cei mai apropiati ai lui, nu-l are la inima. Pentru cei din preajma, din familie, de la locul de munca, dintre prieteni, egoistul e cea mai grea piatra de incercare a puterii credintei. E usor sa te porti frumos cu oamenii care se poarta frumos cu tine: sunt corecti, indatoritori, iti fac diverse servicii, stiu sa te asculte si iti ofera ajutorul la vreun necaz. Egoistul insa nu e capabil de toate aceste gesturi minimale ale oamenilor obisnuiti, deoarece el nu mai e capabil sa priveasca dincolo de propriul sine.

Egoistului i se surpa mintea. Pentru el binele in genere devine doar binele propriu si iti cere, in diferite situatii de viata, fara sa-si dea seama de ridicolul situatiei, sa recunosti si tu ca este asa. Nu se impotriveste binelui aproapelui sau sau comunitatii din care face parte, dar aceasta atata timp cat nu se aduce nici cea mai mica atingere binelui sau propriu. Mintea lui isi pierde coordonatele firesti, prin care intelegem nevoile, asteptarile si trebuintele semenilor nostri si venim in intampinraea lor, atata cat putem noi sa o facem. Aceste nevoi ale semenilor fie nu mai exista, fie oricum nu conteaza, ele oricum nu sunt luate in seama.

Leul, atunci cand vaneaza un pui de caprioara ca sa-l manance, nu are in vedere nici durerea mamei puiului, nici a puiului ucis. El isi urmeaza instinctul de pradator, isi satisface foamea fara sa-si puna probleme existentiale sau morale. Aproape la fel face si egoistul: la el, interesul propriu este modul firesc de a fi, devine calea de urmat indiferent de consecintele pe care le-ar avea actiunile sale asupra celorlalti oameni. Daca leul, ca animal, este dincolo de bine si de rau, este lipsit de liber arbitru si manat de instinct, lasand insa lucrurile, din pronia divina, in echilibrul lor natural, actele omului devin distrugatoare atat pentru cei din jurul lui cat si pentru el insusi.

Desigur, nu suntem toti oamenii la fel de egoisti, fiecare se afla la masura lui proprie. Dar egoismul, ca trasatura caracteriala, e specific naturii cazute a tuturor oamenilor. Ajungem la un firesc rasucit in care nu mai intelegem cum am putea fi ne-egoisti, nu mai avem reprezentarea mentala a unei vieti ne-egoiste. Nu ne place egoismul celorlalti, dar recunoastem indreptatirea lor de a fi egoisti si, pe aceasta baza, ne fundamentam egoismul propriu ca mod obisnuit de a fi in lume. Plecand de la aceasta premisa nu mai avem asteptari prea mari de la semenii nostri- ceea ce e un mod realist de a privi lucrurile- dar hotaram ca nici ceilalti oameni nu trebuie sa mai astepte prea multe de la noi, lucru care e spre pierzarea noastra vesnica.

Sunt mai multe modalitati prin care sa ne indreptatim egoismul, caci tot ceea ce facem si nu e conform cu binele, are nevoie de o ideologie care sa-l justifice, oricat de rudimentara ar fi ea. De pilda, cand cineva spune „de ce sa dau? Mie cine-mi da ceva gratis?” avem o indreptatire a zgarceniei. Desigur, exista oameni care nu dau de pomana, dar asta nu poate fi o justificare ca sa nu dai si tu.
*
Un sef egoist isi va stresa angajatii, parandu-i-se mereu ca acestia nu depun suficient efort, nu se dedica firmei asa cum ar trebui, nu muncesc suficient. Isi va transmite aceste ganduri, mai mult sau mai putin imaginare, fara sa tina cont de starea de spirit pe care o au angajatii, de efectul corectiilor pe care le aplica. Nu ii pasa de spaima pe care poate sa o provoace unui angajat mai slab de inger, de dramele pe care deciziile lui le poate provoca celor din subordinea lui.

La fel, un angajat egoist (dar angajatii au sanse mai mici sa se manifeste ca egoisti fata de patroni sau de sefi!) nu va fi in stare sa inteleaga tulburarile, grijile pe care le are superiorul lui. El doar va primi cearta si amenintarile scrasnind din dinti, frustrat, nefiind in stare, din cauza fricii, sa riposteze, dar jurand razbunare in taina pentru umilintele pe care le primeste.

Se naste intre sefi si subalterni, cand ambele parti dau pe dinafara de egoism, un raport de ura, de detestare reciproca, indulcit de respectarea conventiilor sociale care ne cer sa ne zambim unii altora cand am vrea sa ne spargem capul si de constiinta ca unii fara altii nu ar putea sa-si desfasoare actiunile.

O patima o cheama pe alta asa cum si o virtute o cheama pe alta. Egoismul se asociaza, mai intai de toate si mai presus de orice, cu lipsa iubirii, cu nepasarea fata de ceilalti, de problemele si suferintele lor.

"In masura in care omul se leapada de iubirea de sine, in aceeasi masura sporeste in fapte bune, se induhovniceste si se apropie de Hristos. De obicei, cand este vorba de sine, omul strica intotdeauna cantarul, adica masura; isi face lui mai multa dreptate, isi alege partea cea mai buna. cea mai mare, cea mai frumoasa; plange pentru sine mai mult decat pentru altul si se bucura de sine mai mult decat de altul. Hristos insa a rastignit pe cruce iubirea de sine, dandu-si viata pentru noi. Dintre oameni, putini sunt aceia care isi rastignesc patima iubirii de sine, asemenea lui Hristos. Sunt multi care se angajeaza sa traiasca viata duhovniceasca, dar nu ajung pana la rastignire, pentru ca nu renunta total la iubirea de sine, adica la egoism. Or, fara jertfa, fara rastignirea patimilor noastre, fara parasirea pacatelor, nu putem sa vedem pe Hristos, nu ne putem mantui".

Egoismul este identificat, de obicei, cu iubirea de sine. Insa nu e (doar) asta. El este o neputinta tragica de iesire din sine, o neputinta de a-ti depasi animalitatea si sinele propriu. Eu, ca fiinta egoista, nu pot sa nu pun pe primul plan nevoile mele, poftele mele planurile mele. Tot ceea ce este al meu devine o prioritate stringenta care-mi inchide toate simturile catre nevoile, poftele si planurile aproapelui meu, fie el oricit de apropiat, chiar parinte, sot, copil sau prieten. Eu nu ma mai pot depasi pe mine, raman inchis- sufletul meu, temnita mea- zicea arhimandritul Simeon Kraiopulos. De fapt, in egoism, eu nu imi servesc mie insumi, asa cum ar parea la prima vedere, ci, prin poftele a caror satisfactie continua o caut, ma cobor in impersonalul biologicului, iar atunci cand scopurile mele devin mai „inalte”, legate de realizarea de sine, devin pur si simplu demonic.

Egoismul nu este un pacat propriuzis, ci radacina a tuturor pacatelor. Caci prin egoism eu ma pun pe mine deasupra altora, imi acord mai multe drepturi in fata lor cand vreau ceva si mai multe scuze cand gresesc. Singura cale de a ajunge de la iubirea de sine la iubirea de aproapele este rastignirea propriului eu, dupa modelul lui Hristos pe cruce. E o cale grea, desigur. A fost grea dintotdeauna, dar mai ales in epoca noastra, a multor inlesniri care se transforma, de fapt, in piedici in calea intalnirii aproapelui. Sa ma preocupe, in mod sincer si dezinteresat, nevoile aproapelui, suferintele lui, este o prima transcendenta la care am acces. Nu ne putem mantui decat in masura in care reusim sa iesim din sinele propriu, sa fim atenti, sa percepem si sa intelegem nevoile celorlalti, sa venim in intampinarea lor si sa ii ajutam in numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Paul Curca

.

• Narcisismul
  Publicat in : Editoriale
• Adevaratul, binecuvantatul egoism
  Publicat in : Religie
• Egolatria
  Publicat in : Religie