Enigma lui EU SUNT

Enigma lui EU SUNT Mareste imaginea.


Enigma lui EU SUNT

Fiinta Primordiala ni S-a facut cunoscuta cu Numele "EU SUNT CEL CE ESTE" (Iesire 3, 13-14). Oricine a fost binecuvantat cu o intalnire vie cu El e in stare intr-o oarecare masura sa evalueze aratarile lui Dumnezeu pe care ni le descriu Vechiul si Noul Testament. Aceste descoperiri progresive ale sferelor ceresti au o importanta covarsitoare, dincolo de care orice eveniment din istoria lumii palesti si cade in insignifianta. Nu numai activitatea noastra in lume, dar si tot ceea ce mintea noastra sesizeaza in cosmosul infinit e o pregatire pentru miracolul negrait al intrarii mintii in Vesnicia vie a Iubirii.

Secole au trecut inainte ca adevaratul continut al acestui uimitor Eu SUNT sa fie inteles. Caci, cu toata ardoarea credintei lor, nici Moise, nici profetii care au fost mostenitorii sai n-au apreciat pe deplin binecuvantarea care s-a pogorat asupra lor. Ei au avut experienta lui Dumnezeu in principal prin evenimente istorice. Atunci cand s-au intors catre El in duhul, ei il contemplau in intuneric.

Atunci cand noi, fii ai Noului Testament, citim Vechiul Testament, observam felul in care Dumnezeu a incercat sa le sugereze stramosilor nostri faptul ca acest Eu SUNT inseamna in acelasi timp O singura Fiinta si Trei Persoane. Ocazional, El vorbeste chiar despre Sine insusi ca Noi. "Si a zis Dumnezeu: Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra." (Facere 1, 26). "Si a zis Domnul Dumnezeu: Iata, Adam a devenit ca unul din Noi." (Facere 3, 22). Un exemplu inca si mai remarcabil apare cu Avraam: trei barbati i s-au aratat, dar el li s-a adresat ca si cum ar fi fost unul singur (cf. Facere 18, 2 sq).

Dobandirea cunoasterii lui Dumnezeu e un proces lent care nu poate fi realizat in intreaga sa plinatate chiar de la inceput, desi Dumnezeu este intotdeauna si in oricare din manifestarile Sale in mod invariabil unul si neimpartit. Hristos a folosit un limbaj simplu, inteles pana si de cei mai nestiutori, dar ceea ce El spunea intrecea cu mult intelegerea chiar si a celor mai intelepti dintre auditorii Lui. "Mai inainte de a fi fost Avraam, Eu sunt!" (Ioan 8, 58). "Eu si Tatal Meu una suntem" (Ioan 10, 30). "Tatal Meu il va iubi si Noi vom veni la el si Ne vom face locas la el" (Ioan 14, 23). "Si Eu Il voi ruga pe Tatal, si alt Mangaietor va va da voua, pentru ca-n veac sa ramana cu voi" (Ioan 14, 16). (Acum e introdusa o a Treia Persoana.) "Duhul Adevarului, Cel Ce din Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine." (Ioan 15, 26).

Observam ca doar treptat a inceput Hristos sa vorbeasca despre Tatal, si numai spre sfarsitul vietii Sale pamantesti a vorbit despre Duhul Sfant. Pana la capat ucenicii n-au reusit sa-L inteleaga, iar El n-a facut nici o incercare de a le explica icoana Fiintei Dumnezeiesti. "Inca multe am a va spune, dar nu le puteti purta acum" (Ioan 16, 12). In schimb, El le-a indicat felul in care pot atinge cunoasterea desavarsita: "Daca veti ramane intru cuvantul Meu.. veti cunoaste adevarul" (Ioan 8, 31-32). "Duhul Sfant.. va va invata toate si va va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu" (Ioan 14, 26). "Dar cand va veni Acela, Duhul Adevarului, El va va calauzi intru tot adevarul" (Ioan 16, 13). Si El a venit si ne-a descoperit plinatate Iubirii dumnezeiesti, insa darul Sau era mult prea bogat pentru intelegerea noastra. Cu toate acestea, El nu Se retrage, ci asteapta cu rabdare ca noi sa-L iubim pe El, "Hristos-Puterea-lui-Dumnezeu-si-intelepciunea-lui-Dumnezeu" (1 Corinteni 1, 24), asa cum ne iubeste El.

"Cuvintele pe care Eu vi le-am grait, ele duh sunt si viata sunt" (Ioan 6, 63). Si tocmai asupra acestei vieti ne vom opri acum - viata nascuta din rugaciunea insuflata de Sus, prin iubirea ce coboara la noi si cunoasterea Fiintei Primordiale.

Cum poate fi descrisa starea mintii celui caruia Dumnezeu i Se descopera ca Eu SUNT? Apropierea de inima Lui e atat de simtita, incat bucuria intru El e ca lumina. Omul este bland si iubitor. ii pot spune, adresandu-ma intim, fata catre Fata: "Cel Ce esti". Si, in acelasi timp, imi dau seama ca acest Eu SUNT si acest Cel Ce esti e intreaga Fiinta. E lipsit de obarsie, autoexistent si autosuficient. E Persoana in sensul absolut. Constiinta Sa patrunde tot ceea ce exista. "Nimic nu este acoperit care sa nu iasa la iveala si nimic ascuns care sa nu ajunga cunoscut.. Nu se vand oare doua vrabii pe un ban? Si nici una din ele nu va-cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru. Voua insa toti perii capului va sunt numarati" (Matei 10, 26, 29-30). "Si-n fata Lui nici o faptura nu-i ascunsa, ci toate sunt goale si descoperite in ochii Celui Caruia noi vom da socoteala" (Evrei 4, 13). Orice clipa a vietii noastre, orice bataie a inimii noastre e in Mainile Sale. El este cu adevarat "lumina si intru El nu-i nici un intuneric" (I Ioan 1, 5). Si nu este nimeni si nimic care sa poata scapa de ochiul Sau atoatevazator.

Eu SUNT CEL CE ESTE. Intr-adevar, El este Fiinta. El singur e viu cu adevarat. Orice fiintare chemata din adancul nefiintei exista numai prin vointa Sa. Viata mea, pana in cele mai mici amanunte, vine numai si numai de la El. El umple sufletul, legandu-l din ce in ce mai intim de El insusi. Contactul constient cu El pecetluieste omul pentru totdeauna. Un astfel de om nu se va mai departa de Dumnezeu iubirii pe Care a ajuns sa-L cunoasca. Mintea sa renaste. Daca pana atunci era inclinat sa vada pretutindeni procese naturale determinate, acum incepe sa sesizeze totul in lumina Persoanei. Cunoasterea Dumnezeului Personal poarta un caracter personal intrinsec. Asemanatorul recunoaste asemanatorul. Plictiseala de moarte a impersonalului ia sfarsit. Pamantul, intregul univers, il vestesc: "Cerurile si pamantul il lauda, marea si toate cate se misca in ea" (Psalmi 68, 38). Si El insusi cauta sa fie impreuna cu noi, sa ne impartaseasca belsugul vietii Sale (cf. Ioan 10, 10). Iar noi, la randul nostru, insetam de acest dar.

Sufletul il cunoaste, dar nu-L poate cuprinde, si in aceasta sta durerea sa. Zilele noastre sunt pline de dorul de a patrunde in sfera dumnezeiasca cu toate fibrele fiintei noastre. Rugaciunea noastra trebuie sa fie arzatoare si experienta ce ni se da are multe aspecte. in chip subiectiv - daca e sa judecam dupa iubirea a carei atingere o percepem - vom simti ca aceasta experienta nu poate fi deschisa indoielii. Dar, in ciuda talazuirii ce imbratiseaza toate aceste talazuiri, in ciuda luminii in care ea apare, ar fi nu numai gresit, dar chiar primejdios sa ne bizuim exclusiv pe ea.

Din Sfanta Scriptura stim ca Preacurata Fecioara Maria se grabea spre vara sa Elisabeta spre a auzi de pe buzele ei daca descoperirea pe care o primise era adevarata - descoperirea privitoare la un fiu ce urma sa i se nasca si care trebuia sa fie mare si sa se numeasca Fiu al Dumnezeului Celui Preainalt, si a carui imparatie nu va avea sfarsit (cf. Luca 1, 32-33).

Sfantul Pavel, care "a fost in rai si a auzit cuvinte de nespus" (cf. II Corinteni 12, 4), ne ofera un alt exemplu. "A binevoit Dumnezeu.. ca-ntru mine sa-L descopere pe Fiul Sau" (Galateni 1, 15-16); cu toate acestea, de doua ori s-a urcat la Ierusalim spre a infatisa lui Petru si celorlalti "mai de seama" (Galateni 2, 1-2) evanghelia pe care o propovaduia "ca nu cumva sa alerg sau sa fi alergat in zadar" (Galateni 2, 1-2).

Istoria Bisericii ne ofera nenumarate asemenea cazuri, si astfel invatam sa-i intrebam pe cei cu mai multa experienta pentru a sti daca ceea ce se intampla cu noi nu este doar o simpla imaginatie, ci un har ce vine de Sus. Cautam martori vrednici de crezare. Acestia pot fi gasiti numai in Biserica, a carei experienta seculara e infinit mai bogata si mai profunda decat experienta noastra individuala. Asa au fost in trecutul indepartat Apostolii, care ne-au transmis in Evanghelii si in Epistole cunoasterea pe care auprimit-o nemijlocit de la Dumnezeu. Ei au fost urmati de un sir intreg de parinti (dascali si nevoitori) care ne-au transmis de-a lungul secolelor mai presus de orice duhul vietii insasi, lasandu-si adeseori marturia in scris. Credem ca in orice moment istoric e cu putinta sa gasim o marturie vie; pana la sfarsitul vremilor umanitatea nu va fi lipsita de cunoasterea autentica privitoare la Dumnezeu. Numai dupa o astfel de confirmare cu valoare de autoritate ne putem increde in experienta noastra personala, dar chiar si atunci nu in mod exagerat.

Mintea noastra nu trebuie sa se domoleasca in imboldul ei spre Dumnezeu. Si, la fiecare pas, e esential sa ne aducem aminte de faptul ca izolarea increzatoare in sine e amestecata cu posibilitatea pacatuirii impotriva Adevarului. Asa ca nu vom inceta sa ne rugam cu sarguinta Duhului Sfant sa fereasca picioarele noastre de caile neadevarului.

Din vremea Apostolilor, credinciosii au trait in rugaciunea lor unica realitate a Dumnezeului Celui Unul in Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Limbajul omenesc n-a gasit niciodata satisfacatoare terminologia logica folosita pentru exprimarea experientei si cunoasterii duhovnicesti a lui Dumnezeu asa cum a fost ea vestita de catre Dumnezeu insusi. Toate cuvintele pe care cunoasterea cea noua si viata cea noua le-au facut sa treaca din generatie in generatie au acoperit, intr-o masura sau alta, o contemplatie autentica a lui Dumnezeu. Sa luam, de exemplu, doua din formulele utilizate pentru definirea Unitatii divine. Cea pe care o intalnim cel mai des accentueaza unitatea de Fiinta. Dumnezeu e inteles ca o singura Realitate obiectiva absoluta in Trei Subiecte absolute.

Cea de a doua teorie muta accentul de pe Substanta pe Persoana - si e mai coerenta cu revelatia lui Eu SUNT - interpretandu-L pe Eu SUNT ca pe Un singur Subiect absolut Care sintetizeaza in Sine pe Eu, pe Tu si pe Noi. (Aceasta e teoria pe care o dezvolta in scrierile sale parintele Serghie Bulgakov.)

Prima formula, al carei scop e acela de a demonstra plinatatea Dumnezeirii din fiecare Ipostas, tinde sa-i divida pe Cei Trei. Cea de a doua, in care fundamental e principiul Personal, conduce la contopirea Persoanelor.

Biserica a depasit inadecvarea limbajului nostru folosind expresii negative - invatandu-ne sa traim Persoanele Treimii "nici amestecand Persoanele, nici impartind Fiinta". Si acolo unde este vorba de intruparea Cuvantului, definitia devine inca si mai complicata, adaugandu-se ca aceasta a avut loc "in chip neschimbat" ("Unul nu prin prefacerea Dumnezeirii in trup, ci prin asumarea umanitatii in Dumnezeu") si "in chip nedespartit" ("Unul nu prin contopirea fiintei, ci prin Unitatea persoanei") [cf. Simbolul de credinta atanasian]. Astfel, mintea noastra obisnuita sa functioneze rational este prinsa intr-o menghina, nefiind in stare sa incline intr-o parte sau alta, ca rastignita pe cruce.

Contemplatia e o chestiune ce tine nu de declaratii verbale, ci de experienta vie. Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt vazute in unitatea lor consubstantiala, in rugaciunea curata.

Evanghelia spune: "Intr-atat a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede intr-insul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). Duhul Sfant ne introduce in sfera iubirii dumnezeiesti si atunci nu doar traim aceasta iubire, ci incepem sa intelegem ca, daca Dumnezeu, Cel dintai si Cel de pe urma, ar fi monoipostatic (adica o singura Persoana), atunci El n-ar mai fi iubire. Moise, care a interpretat revelarea lui Eu suit ca insemnand un singur ipostas, a dat poporului sau Legea. Dar "harul si adevarul prin Iisus Hristos au venit" (Ioan 1, 17).

Treimea este Dumnezeul iubirii: "Iubirea Tatalui rastigneste; iubirea Fiului este rastignita; iubirea Duhului Sfant e biruitoare" (mitropolitul Filaret al Moscovei). Iisus, cunoscand "ca I-a sosit ceasul ca din lumea aceasta sa treaca la Tatal, pe ai Sai iubindu-i, pana-ntru sfarsit i-a iubit" (Ioan 13, 1). Acesta este Dumnezeul nostru. Si nu este altul in afara de El. Omul care prin darul Duhului Sfant a facut experienta suflului iubirii Sale stie cu intreaga sa fiinta ca o astfel de iubire e proprie Dumnezeirii Intreit-Una, descoperite noua ca modul desavarsit al Fiintei Absolute. Dumnezeul monoipostatic al Vechiului Testament si (mult dupa Noul Testament) cel al Coranului nu cunoaste iubirea.

A iubi inseamna a trai pentru si in persoana iubita, a carei viata devine viata noastra. Iubirea duce la unitatea fiintei. Asa este inauntrul Treimii. "Tatal il iubeste pe Fiul" (Ioan 3, 35). El traieste in Fiul si in Duhul Sfant. Fiul "ramane intru iubirea Tatalui" (Ioan 15, 10) si in Duhul Sfant. Iar pe Duhul Sfant il cunoastem ca iubire atoatedesavarsita. Duhul Sfant purcede vesnic din Tatal, viaza intru El si salasluieste in Fiul. Aceasta iubire face din suma totala a Fiintei Divine un singur Act vesnic. Dupa modelul acestei unitati, umanitatea trebuie sa devina si ea un singur om. ("Eu si Tatal Meu una suntem" - Ioan 10, 30. "Ca toti sa fie una; asa cum Tu, Parinte, esti intru Mine si Eu intru Tine, tot astfel si ei sa fie una intru Noi" - Ioan 17, 21).

Porunca lui Hristos e proiectia iubirii ceresti in plan pamantesc. Realizata in continutul ei adevarat, ea face viata umanitatii asemenea vietii Dumnezeului Intreit-Unul. Inceputul intelegerii acestui mister vine o data cu rugaciunea pentru intreaga lume ca pentru noi insine. In aceasta rugaciune traim consubstantialitatea neamului omenesc. Este vital sa inaintam de la notiunile abstracte spre categorii existentiale, adica ontologice.

In interiorul vietii Treimii, fiecare Ipostas este Purtatorul intregii plinatati a Fiintei Dumnezeiesti si, prin urmare, este potential egal cu Treimea luata ca intreg. A realiza plinatatea divino-umanitatii inseamna a deveni potential egali cu umanitatea in intregul ei. In aceasta sta adevaratul sens al celei de-a doua porunci a iubirii care, intr-adevar, e "asemenea cu cea dintai" (Matei 22, 39).

Integralitatea revelatiei date noua e inepuizabila. Ca fiinte create nu suntem in stare sa cunoastem in mod definitiv si desavarsit Fiinta Primordiala necreata, in felul in care Dumnezeu Se cunoaste pe Sine insusi. Sfantul Apostol Pavel insa asteapta cu nerabdare, in nadejde. "Caci acum vedem ca prin oglinda, ca-n ghicitura; dar atunci, fata catre fata. Acum cunosc in parte; atunci insa deplin voi cunoaste, asa cum si eu sunt cunoscut" (I Corinteni 13, 12).

In istoria lumii crestine observam doua tendinte teologice: una, veche de secole, vrea sa adapteze revelatiile privitoare la Dumnezeul Treimic actului nostru de gandire; cealalta ne cheama la credinta, la o transformare radicala a intregii noastre fiinte printr-o viata traita potrivit Evangheliei. Cea dintai este laudabila, chiar esentiala din punct de vedere istoric, dar, daca e separata de viata, e condamnata la esec. "Iisus i-a raspuns zicand: De Ma iubeste cineva, el va pazi cuvantul Meu si Tatal Meu il va iubi si Noi vom veni la el si Ne vom face locas la el." (Ioan 14, 23). Aceasta este calea crestina spre cunoasterea sau gnoza desavarsita. Salasluirea in noi a Tatalui si a Fiului si, inseparabil de Acestia, a Duhului Sfant, ne va darui adevarata cunoastere a lui Dumnezeu.

In Imnul 17, Sfantul Simeon Noul Teolog (949-1022) citeaza pe orbul si necredinciosul care nu cunosc invatatura Bisericii potrivit careia Creatorul Nevazut si Nestricacios a coborat pe pamant si a unit El insusi cele doua firi (cea dumnezeiasca, necreata, si cea creata, a omului), declarand ca nimeni nu a cunoscut, nu a trait si nu a vazut aceasta in mod limpede din propria sa experienta.

Dar in alte imne, Sfantul Simeon repeta cu cea mai intensa convingere faptul ca o astfel de experienta i-a fost data iarasi si iarasi. Atunci cand Lumina Dumnezeiasca nepieritoare e impartasita omului, acesta devine el insusi in mod efectiv lumina. Unirea celor doi - a lui Dumnezeu si a omului - e savarsita prin vointa Creatorului si in constiinta amandurora. Daca aceasta s-ar petrece pe neobservate, atunci, asa cum spune Sfantul Simeon, unirea ar fi cea a unor morti, nu cea a unor vii. Si cum ar putea intra Viata vesnica in om, fara sa fie simtita de catre el? Cum ar fi cu putinta, continua el, ca Lumina Dumnezeiasca sa straluceasca ca un fulger in noapte sau ca un soare in inima si mintea omului, iar omul sa nu-si dea seama de un eveniment atat de sublim?

Unindu-Se cu asemanarea Sa, Dumnezeu ii daruieste adevarata cunoastere a Lui insusi asa cum este El. Prin Sfantul Duh, Fiul Se face cunoscut El insusi impreuna cu Tatal. Si omul ii vede atat cat este in stare sa vada.

Pentru noi, crestinii, Iisus Hristos e masura tuturor lucrurilor dumnezeiesti si omenesti. "intru El locuieste trupeste toata deplinatatea Dumnezeirii" (Coloseni 2, 9) si a umanitatii. El este idealul nostru cel mai desavarsit. in El gasim raspunsul la toate problemele noastre, care fara El ar fi de nerezolvat. El este cu adevarat axa mistica a universului. Daca Hristos n-ar fi Fiul lui Dumnezeu, atunci mantuirea prin infierea omului de catre Dumnezeu Tatal ar fi cu totul de neinteles. Cu Hristos omul paseste in vesnicia dumnezeiasca.

Arhimandritul Sofronie Saharov

Articol preluat din volumul "Rugaciunea, experienta Vietii Vesnice", Editura Deisis

Cumpara cartea "Rugaciunea, experienta Vietii Vesnice"

 

11 Noiembrie 2014

Vizualizari: 1516

Voteaza:

Enigma lui EU SUNT 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE