Este de folos crestinului incepator sa-i povatuiasca in credinta pe cei apropiati?

Este de folos crestinului incepator sa-i povatuiasca in credinta pe cei apropiati? Mareste imaginea.

A devenit un obicei în timpul nostru ca fiecare să îndrume şi să înveţe pe aproapele, deşi adesea devin învăţători cei care n-au făcut nici măcar câţiva paşi în viaţa creştină, ci doar au privit la ea din depărtare. Se întâmplă des deci ca omul care şi-a petrecut toată viaţa în necredinţă şi în păcate, după ce s-a pocăit şi şi-a schimbat puţin modul de viaţă, după ce a mers de câteva ori la biserică sau a stat câteva zile în mănăstire, după ce a aflat unele legi şi viziuni creştine şi a făcut cunoştinţă cu unele reguli şi rânduieli bisericeşti, să înceapă să-i înveţe, să-i mustre pe apropiaţii săi - prieteni, rude -, să-i acuze de necredinţă, uneori chiar de slujirea satanei. Deseori se observă că omul nou convertit, care a lăsat de curând viaţa păcătoasă, care a început imediat să înveţe, să mustre, să-i îndrepteze pe apropiaţi, să-i întoarcă la credinţă, să le salveze sufletele, se împiedică singur, cade şi se întoarce la vechea viaţă păcătoasă; iar cei mustraţi de el, văzându-l pe dânsul într-o astfel de stare deplorabilă, îi atribuie creştinismului neputinţa şi se întorc de pe calea Bisericii, de la Dumnezeu.

Majoritatea dintre noi, cum citeşte ceva educativ sau sesizează un gând oarecare interesant, o cugetare din cărţile duhovniceşti, se grăbeşte să i-o ofere aproapelui spre ştiinţă, să-l înţelepţească, se grăbeşte să-i dea un sfat, să folosească o regulă sau alta de la Părinţi, deşi noi înşine încă nu am folosit aceste reguli şi nici nu avem de gând să le folosim.

Deseori cei care se convertesc nu trăiesc credinţa, ci doar înţeleg anumite lucruri din creştinism, le răstălmăcesc, le comunică aproapelui, nefolosindu-se ei înşişi de bogăţia lor! Astăzi toată viaţa religioasă a omului începe şi se încheie în cap, neajungând la inimă; intră cunoştinţele religioase prin auz, prin raţiune, se învârtesc în minte, sunt revăzute, deseori sunt transformate după bunul plac al fiecăruia şi tot atunci prin limbă sunt scoase în afară, se prezintă celor din jur ca ceva luat din experienţa duhovnicească adevărată, "din viaţa însăşi. Omul care învaţă nu din experienţă duhovnicească, ci din cunoaşterea livrescă, după cuvintele Sfântului Isaac Sirul (cap. 1), este asemenea pictorului care, făgăduind apă celui care însetează, o desenează cu culori pe perete. Problema constă în aceea că cel care s-a încredinţat prea devreme învăţării rămâne singur, fără rod, pasiunea aceasta devine un mijloc de a se ocupa de sine, de a se vedea pe sine, cu neputinţele sale, de a căuta propria vindecare.

La baza fiecărei învăţări greşite stau vanitatea, părerea de sine, preţuirea de sine, mândria minţii. La fel pot acţiona vorbirea deşartă, abaterea de la efortul luptei lăuntrice cu sine, şi ele pot schimba acest efort cu unul uşor - acela de a-i înţelepţi pe alţii.

Lumea întotdeauna a suferit de această patimă. Toate personalităţile tindeau să înveţe şi să atragă spre ele prin gândirea lor; toţi filosofii, gânditorii religioşi, conducătorii ereticilor se străduiau intens să-şi răspândească ereziile; fiecare sectă religioasă doreşte să-i prindă pe, cât mai mulţi în plasa sa. Poate exista o mulţime de stimulente lipsite de har, de îndemnuri pentru a predica şi a-i atrage pe alţii în credinţa lor. De aceea nu trebuie să avem încredere în aceste avânturi de „râvnă" lăuntrică - pentru a-i întoarce pe toţi pe calea adevărului, aşa cum făceau Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi - luminătorii Bisericii - prin harul lui Dumnezeu. Patimile rele, care se ascund în noi, ne sugerează să trecem de la grija pentru mântuirea sufletului nostru la grija pentru mântuirea altora, şi în acest fel ele primesc libertatea de a se afla în inima noastră; mântuind pe alţii, noi putem pieri. Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră, spune Apostolul Iacov (Iacov 3,1).

Iată ce afirmă despre aceasta Sfinţii Părinţi:

Un bătrân a spus: „Nu începe să înveţi prematur, altfel tot timpul vieţii tale vei fi nedesăvârşit după gândire."1

Ava Pimen cel Mare spune: „Să-l înveţi pe aproapele este la fel de potrivnic cugetării smerite ca faptul de a-l mustra pe el."2

Ava Isaia a spus: „Este periculos să-l înveţi prematur pe aproapele, şi trebuie să ai grijă să nu cazi singur în ceea ce-l fereşti pe aproapele prin învăţătură. Cel care cade în păcat nu poate să înveţe pe altul cum să nu cadă într-însul."3

De asemenea mai spune: „Aspiraţia de a-i învăţa pe alţii, după recunoaşterea proprie de a fi capabil de aceasta, serveşte drept cauză de cădere pentru suflet. Cei care se conduc de părerea de sine şi care doresc să-l înalţe pe aproapele la starea de nepătimire îşi duc sufletul la pieire. Să ştii că, îndrumându-l pe aproapele sa facă ceva, tu acţionezi ca o armă cu care distrugi casa ta în timp ce încerci să zideşti casa aproapelui."4

Sfântul Isaac Sirul spune: „Este bine să binecuvântezi de dragul lui Dumnezeu, dar mai bine este pentru om să se curăţească pentru Dumnezeu.

Mai bine îţi este ţie, fiind conducător şi experimentat, să fii gângav decât, de la iuţimea minţii tale, asemenea unui râu, să ştirbeşti învăţăturile. Este mai de folos pentru tine să ai grijă de sufletul tău, să înviezi tu din patimi decât să înviezi morţii.

Mulţi au săvârşit minuni, au înviat morţi, lucrau la convertirea celor rătăciţi şi săvârşeau mari minuni, prin vorbele lor mulţi au fost aduşi la cunoaşterea lui Dumnezeu şi, după toate acestea, cei care înviau pe alţii cădeau în patimi urâte şi dezgustătoare, se omorau pe sine şi deveneau ispită pentru mulţi atunci când se vădeau faptele lor, pentru că ei erau încă bolnavi sufleteşte şi nu se îngrijeau de sănătatea propriului suflet..."5

„Nici dacă vei răscumpăra sute de robi creştini din robia celor necinstiţi şi le vei da libertate nu te vei mântui, dacă te afli în robia patimilor."6

„Binevestirea şi predica nu sunt îndatoriri ale fiecărui credincios. Prima îndatorire a credinciosului este să se curăţească pe sine de patimi..."7

„Vanitatea şi părerea de sine iubesc să înveţe şi să îndrume. Ele nu se îngrijesc de vrednicia sfatului lor. Ele nu se gândesc că pot provoca aproapelui o rană incurabilă printr-un sfat nepotrivit..."8

„[...]Pentru sfat, pentru îndrumare nu este suficient să fii evlavios, trebuie să ai experienţă duhovnicească, dar mai mult., ungere duhovnicească..."9

„Dacă însă omul, mai înainte de curăţirea prin adevăr, se va conduce de inspiraţia sa, el nu va radia pentru sine şi pentru alţii o lumină curată, ci una amestecată, amăgitoare, pentru că în inima lui trăieşte binele amestecat cu răul."10

Ava Isaia spunea: „De unde pot să ştiu dacă Ii sunt eu plăcut lui Dumnezeu, ca să-i spun fratelui să procedeze aşa sau altfel? Singur mă aflu încă sub pocăinţă din cauza păcatelor mele."11

„Simţămintele cele bune sunt tăcute. Exprimarea prin cuvinte atinge mai mult simţurile egoiste, rostind ceea ce linguşeşte iubirea noastră de sine şi ceea ce ne poate pune - ni se pare nouă - într-o lumină favorabilă."12

„Fiecare dintre noi trebuie să se îngrijească de sine însuşi, de sufletul propriu şi de folosul sufletesc, pentru că, după cuvintele apostolului, fiecare dintre noi vom da seama de noi înşine în faţa lui Dumnezeu. Dar noi ne străduim să-i înţelepţim şi să-i convingem pe alţii şi să dovedim diversitatea argumentelor..."13

„Incă n-am reuşit să încep nevoinţa evlaviei, şi deja m-am molipsit de vanitate. Incă n-am reuşit să intru în pridvor, că deja visez la locul cel sfânt din interior. Incă n-am pus început bun vieţii bineplăcute lui Dumnezeu, că deja îi mustru pe apropiaţi. Incă n-am aflat ce este adevărul, dar vreau să fiu îndrumătorul altora. Suflete al meu! Ţi-a dăruit tot Domnul - simţire, raţiune, vedere, cugetare, deci cunoaşte ce este de folos pentru tine! Cum visezi să arăţi lumina altora, când tu însuţi eşti afundat în întuneric?

Vindecă-te mai întâi pe tine însuţi, iar dacă nu poţi, deplânge-ţi orbirea."14

Aşadar, după cum se vede din cuvintele Sfinţilor Părinţi, să înveţi, să conduci, să îndrumi nu este folositor pentru fiecare, deşi pare ceva lăudabil; să te adânceşti însă în cunoaşterea neputinţelor proprii, să cauţi vindecarea lor este o lucrare de primă importanţă pentru toţi.

DESPRE BOLILE TAINICE ALE SUFLETULUI, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "DESPRE BOLILE TAINICE ALE SUFLETULUI"

1 Sf. Ignatie Briancianinov, Patericul, p. 398.
2 Idem, ibidem, p. 336.
3 Ibidem, p. 148.
4 Ibidem, p. 138.
5 Sf. Isaac Sirul, Cuvântul al 56-lea.
6 Războiul nevăzut, cap. 1.
7Sf. Teofan, Despre felurite probleme de credinţă şi viaţă.
8 Sf. Ignatie Briancianinov, op. cit., voi. 5, cap. 13, p. 77.
9 Idem, ibidem, vol. 4.
10 Sf. Ignatie Briancianinov, Scrisori către diferite persoane, Scrisoarea 51.
11 Idem, Patericul, p. 137.
12 Războiul nevăzut.
13 Sf. Ambrozie de la Optina, Scrisori către mireni.
14 Sf. Efrem Sirul.

 

 

24 Octombrie 2016

Vizualizari: 993

Voteaza:

Este de folos crestinului incepator sa-i povatuiasca in credinta pe cei apropiati? 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE