Ethosul comunional in experienta bisericii primare

Ethosul comunional in experienta bisericii primare Mareste imaginea.


Ethosul comunional in experienta bisericii primare
Elemente de spiritualitate eclesiala

Contextul post-modernist si experienta eclesial-crestina.

Epoca contemporana caracterizata ca post-modernista, nu mai are legatura cu orice tip de traditie, fie si de factura moderna. Asumarea unei traditii presupune acceptarea sistemului de valori produs de acea traditie si transpunerea lui intr-un ethos. Este vorba despre situarea intr-un tipar cultural, propriu fiecarei civilizatii, astazi omis1 cu scopul totalei emancipari mentale de orice traditie, a carei memorie ar reprezenta in permanenta o agasanta provocare axiologica.

In absenta unei traditii care sa il revendice, facandu-l functional, domeniul eticii este nu atat secularizat, cat mai cu seama izolat in sfera privatului si divizat artificial in multitudinea deontologiilor (in continuarea secularizarii).

In aceasta situatie, orice demers etic devine irelevant pentru viata si cu totul neinteresant pentru aspiratiile post-modernilor. Insa, chiar si asa, lumea continua sa se prevaleze in orice intreprindere culturala de diferite forme sau structuri axiologice. Cand nu sunt inconstient impuse, acestea sunt lipsite de o fundamentare mentala reala si, fara o buna theorie, descalifica judecatile de valoare si atitudinile etice ulterioare.

Pentru derapajul spiritual astfel generat, demersul moral cclesial reprezinta o sansa de solutionare, intrucat, dupa Michel Henry, "morala crestina are semnificatia fenomenologica radicala de a trimite de la cuvantul care arata absentand, la acela care da nastere in Viata". De aici (poate) decurge un demers eminamente existential, care pune in criza atitudinile mentale curente, prin exersarea unui mod de viata in interiorul cadrelor culturale postmoderne.

In acelasi timp, pentru misiunea Bisericii, angajarea in actualul context post-modern implica permanenta apelare a mentalului eclesial primar, care descopera - pentru mintile exersate anamnetic - maniera concreta de transpunere a criteriilor morale crestine. Bicikov, preocupat fiind de caracteristicile esentiale demersului apologetic al Bisericii in timpul antichitatii tarzii, sublinia intentia primilor crestini de a oferi un nou model cultural, caracterizat de o noua viziune asupra lumii si de un nou mod de viata, fara abandonarea contextului cultural si istoric contemporan lor. Si mai concret, dupa o marturie din veacul apostolic, crestinii "locuiesc in orase grecesti si barbare, cum le-a venit soarta fiecaruia; urmeaza obiceiurile bastinasilor (.), dar arata o vietuire minunata si recunoscuta de toti ca nemaivazuta (.); Locuiesc pe pamant, dar sunt cetateni ai cerului, se supun legilor randuite de stat (ordinii si criteriilor oficializate intr-o arie culturala), dar, prin felul lor de viata, biruiesc legile (depasesc si transfigureaza tropic tiparul mental impus de factorii de putere din cadrul unei anumite culturi)". (Epistola catre Diognet, 5, 4, 10).

Indiferenta etic-duhovniceasca contemporana poate fi suspendata de o atitudine structurata martiric in spiritul crestinismului antic, caruia ii este recunoscuta "pozitia de critic fara compromisuri". Insa nu rigiditatea ilustreaza aceasta maniera de situare axiologica, deoarece ethosul primilor crestini se edifica permanent in sacramentul martiric, prin aceea ca "inocenta si sinceritatea idealurilor noii culturi tainuiesc in ele forta de atractie a adevarului". In duhul apologiei crestine citate deasupra, Parintele profesor Ioan I. Ica jr. observa ca situarea crestinilor fata de lume este antinomica, in sensul ca "ei sunt in acelasi timp din afara lumii, ca unii renascuti din Dumnezeu, dar in lume (in consecinta) atitudinea lor fata de lume este caracterizata in acelasi timp de detasare spirituala si solidaritate materiala si practica cu aceasta, in ciuda persecutiilor si marginalizarii sociale".

Din aceasta perspectiva, Biserica lui Hristos recunoaste ca prioritara initierea unei noi activitati misionare de inculturare a axiologiei crestine, misiune motivata deopotriva vocational si conjunctural. Urmand itinerariul misioanr al Bisericii, cercetarea mea urmareste relevarea, atat a structurilor ethosului primilor crestini, cat si a categoriilor mentale, fundamentale experientei eclesiale primare, conform marturiilor teologice si martirice de la inceputurile crestinismului.

Hristos - chemarea lui Dumnezeu la comuniune si resortul viu al relatiilor eclesiale primare.

Persoana lui Iisus Hristos este pentru crestinii secolelor II si III criteriul viu al noului mod de a fi, inaugurat de Domnul lor in urma cu mai putin de un secol. Sfantul Ignatie Teoforul reaminteste magnezienilor ca in afara de Hristos - nadejdea comuna sfintilor si unica lor aspiratie (Catre Filadelfieni, 11,2), "nu este nimic bun in cer si pe pamant" (Catre Magnezieni, 7, 1). De aceea, crestinii marturisesc "o singura chemare in Hristos" ca, prin eliberarea de "sederea vremelnica din lumea aceasta", de maniera efemera de vietuire, sa implineasca voia lui Dumnezeu (cf. Sfantul Clement Romanul, Epistola catre Corinteni, 46, 6).

In Hristos, Biserica Sa recunoase chemarea Tatalui la impreuna-vietuire. Dumnezeu descopera si ofera hristic "celor care il iubesc", fiind deschisi in relatia cu el si traind conform acestei deschideri, darul participarii la viata Lui: "Prin iubitul Sau Fiu, a descoperit si a facut cunoscute cele gatite dintru inceput, (.) pe toate ni le-a dat noua, ca sa participam la binefacerile Lui, ca sa le vedem si sa le pricepem". (Epsitola catre Diognet, 8, l).

Opera de rascumparare a Fiului lui Dumnezeu intrupat, aflata sub semnul iubirii jertfelnice, cheama la impartasirea de Dumnezeu ca madulare ale lui Hristos. "Prin cruce, prin patima Sa (prin experienta Lui in trup), Hristos va cheama sa fiti madularele Lui. Nu poate capul sa se nasca fara madulare" (Ignatie, Catre Tralieni, 11, 2).

Biserica este intemeiata de Hristos in jertfa Sa, moartea Mantuitorului propunand decisiv taina intruparii lui Dumnezeu ca eveniment existential comunional. Intruparea Fiului lui Dumnezeu este descoperirea definitiva a Cuvantului divin "iesit din tacere" (Idem, Catre Magnezieni, 8, 2), ce infirma incompatibilitatea legaturii dintre un Dumnezeu inaccesibil si umanitatea orgolioasa, asemenea unei declaratii de dragoste datatoare de mantuire, de viata adevarata, declaratie comunicata hristic sfintilor.

Iar cei care traiesc in conditiile actuale (in trupul acestei lumi) modul de viata eclesial, revelat aievea de Hristos, se fac partasi in Duhul Sfant, adica deplin, vietii Arhetipului divino-uman. Trairea crestina primara indica o legatura cu Dumnezeu, prin Logosul Sau, a "inchinatorilor adevarati, conform Evangheliei dumnezeiesti a Domnului, care il adora pe Dumnezeu in duh si in adevar, se aseamana in slava cu Dumnezeu si sunt nemuritori impreuna cu El, primind viata vesnica prin Cuvantul (Martiriul sfintilor Carp, Papu si Agatonica).

Crestinii, cu o maniera evanghelica de intelegere, marturiesc in concretetea comuniunii de vietuire si gandire intalnirea cu Hristos, experienta lor duhovniceasca conforma modului de viata revelat hristic, urmand viata Domnului prin impartasire teologica.

Cuvantul lui Dumnezeu, Cel dintru inceput, cunoscut ca Fiu, Dumnezeu adevarat, experiat firesc in Duhul Tatalui, in relatie cu Dumnezeu, S-a aratat din nou, desi era vechi, S-a intrupat, depasind prapastia dintre vesnicie si timp, si a descoperit tainele Tatalui. Fiul sau Logosul divin intrupat, dintru inceput fiind, Se naste totdeauna nou in inimile sfintilor, intruparea Sa constituind resortul viu al credintei crstinilor comunicand si intiparind gandul lui Dumnezeu, imbogatind Biserica (cf. Epistola catre Diognet, 11,4-5).

Pentru Herma "turnul (comuniunea eclesiala) este intemeiat(a) prin cuvantul numelui Celui atotputernic si slavit; si este tinut de puterea cea nevazuta a Stapanului". "Cuvantul numelui" lui Dumnezeu, cuvantul lui Hristos, este legea Lui, iar a fi "tinut de puterea cea nevazuta a Stapanului" inseamna a detine capacitatea si posibilitatea de a trai conform Cuvantului, comunicat etic crestinilor, avand experienta Duhului impreuna-fiintarii.

Tot Herma scria despre turn ca se zideste pe ape (aici, cred eu, semnul compatibilitatii si transparentei dintre Dumnezeu si sfinti la nivelul modului comunional de a fi), "pentru ca viata noastra prin apa a fost mantuita si se va mantui". Viata sfintilor, revalorificata comunional "a fost mantuita" si desfasurata in interiorul dialogului comunional "prin ape", se edifica "pe ape", asadar in comuniunea totala dintre Biserica si modelul sau vivificator, Treimea Sfanta (Cf. Pastorul, 11, 5).

Intemeiati pe Cuvant, adica pe initierea prin Hristos in Dumnezeu, crestinii primelor veacuri traiau dupa criteriile duhovnicesti ale initierii lor baptismale in Dumnezeu, realizata pneumatic, astfel incat comuniunea sfintilor se descoperea, deodata, ca invitatie vivificatoare si ca raspuns eclesial la aceasta.

Pastorul il intreaba retoric pe Herma: "daca toata creatia este tinuta de Fiul lui Dumnezeu, ce gandesti de cei chemati de El, de cei care poarta numele Fiului lui Dumnezeu si umbla in poruncile Lui?". Raspunsul este profetic si decripteaza o viziune: "Vezi, dar pe cine tine? Pe cei care, cu toata inima, poarta numele Lui. El s-a facut lor temelie si-i tine cu placere, ca aceia nu se rusineaza sa poarte numele Lui" (Pastorul, 91, 5-6), introducandu-i filial pe sfinti in dumnezeire: "poarta este Fiul lui Dumnezeu. Aceasta este singura intrare la Domnul. De altfel nimeni nu va intra la El decat prin Fiul (in calitate de fiu)".

Printr-o identitate manifestata in demnitatea marturisirii, Cuvantul lui Dumnezeu, astfel intrupat (activat), isi implineste menirea: sustinerea intr-un mod de a gandi si de a fi. La martirii primelor secole, identitatea hristica, marturisita obstinat de acestia in fata anchetatorilor, descopera adevaratul continut al modului lor de a gandi exprimat de suprema lor credinta. Numele Fiului lui Dumnezeu este seninul specific initierii baptismale si aduce "cunostinta lui Dumnezeu, Care este Iisus Hristos" (Ignatie, Catre Efeseni l, 2), in cei impregnati de Cuvant.

Initierea baptismala - apa botezului e semnul unei dinamici mistagogice a sacramentului - elibereaza omul de tirania modului de viata in absenta lui Dumnezeu. Initiati in Hristos, sfintii au constiinta prezentei lui Dumnezeu in ei: "in locuinta inimii noaste - scrie Barnaba - locuieste cu adevarat Dumnezeu" (Epistola 6, 8). Taina botezului depaseste permanent momentul cultic, experienta Domnului lor, la care sunt asociati ritualic este concretizata intr-un fel de a fi, atunci cand "ucenicii Cuvantului nostru mor in fiecare zi placerilor, isi infraneaza poftele prin cumpatare voind sa traiasca dupa poruncile dumnezeiesti" (Martiriul Sfantului Apollonius, 26) si odata veniti in comuniune cu Hristos, prin baia iertarii pacatelor, traiesc "mai departe fara de pacat" (Sfantul Justin, Dialogul cu Iudeul Trifon, 44).

Identitatea hristica este constient animata intr-o vietuire conforma cu Cel Care, fiindu-le indispensabil, li se ofera prin chemarea Sa.

Paradigma hristica concretizata in taina "Bisericii vietii".

Taina Fiului lui Dumnezeu intrupat, fundamentand intregul edificiu comunional al primilor crestini, este contemplata ca paradigma existentiala. Viata in Hristos asaza in cadrele aceluiasi tip de vietuire modelul treimic de comuniune si actualizarea eclesiala a acestuia.

Nadajduind in plinirea vocatiei credinciosilor, Sfantul Ignatie, martor al lui Hristos, le poruncea acestora: "Fiti urmatori ai lui Hristos, precum este si El tatalui" (Catre Filadelfieni, 7, 2). Indemnul Teoforului arata, de fapt, cum vietuirea cu Hristos este inspirata de relatia dintre Fiul si Tatal, relatie ce constituie continutul incomparabil al chemarii. Hristos este incepatorul acestei relatii, iar madularele Sale, imitandu-L, si-o impropriaza ca pe o Biserica a vietii, dupa o sintagma clementina, relevanta asupra esentei organismului eclesial primar.

In taina trupului lui Hristos, sfintii primelor secole descopereau si contemplau "Biserica vie", spatiul experientei integrative divino-umane. Sfantul Clement Romanul spune ca "Biserica vie este trupul lui Hristos". Tot pentru episcopul roman, natura comunitatii eclesiale este duhovniceasca asemenea lui Iisus, anterioara timpului de acum. Ca eveniment tropic duhovnicesc, Biserica s-a revelat in trupul lui Hristos in evul eshatic - "in zilele din urma" - deschis de intrupare, avand functie soteriologica (cf. A doua Epistola catre Corinteni, 14, 2).

Sfantul Clement Romanul cauta sa-i familiarizeze pe corinteni cu taina "Bisericii vietii" folosindu-se de categoriile unei antropologii pneumatice, dupa care trupul este o imagine a Duhului. In functie de starea trupului, de conformitatea lui cu Duhul, el "se va impartasi cu originalul". Pentru Parintele roman, "trupul este Biserica", asadar, sansa, acum si aici, a unei vieti transcendente situatiei curente, "iar Duhul este Hristos", darul unei vieti de comuniune vesnica cu Dumnezeu, accesibila fratilor plinitori ai voii Domnului.

Hristos constituie principiul comunional pentru crestinii care asculta sfatul categoric al Sfantului Ignatie: "Iubiti unitatea" (Catre Filadelfieni, 7, 2) unitatea specifica Dumnezeirii, al carei model este prezentat magnezie-nilor de Teofor, le dezvaluie aspiratia sa duhovniceasca cu privire la modul de viata al comunitatilor crestine: "Doresc (Bisericilor) unitate cu trupul si cu duhul lui Hristos, viata noastra vesnica (.) unitate in credinta si in dragoste, pe care nimic n-o depaseste si, ceea ce-i mai de seama, unitate in Iisus si Tatal" (Catre Magnezieni, 1,2).

Este vorba de unicul mod de a gandi si de a fi, propriu credintei eclesiale din evul Parintilor apostolici si inspirat in teologia acestora de comuniunea intru si cu Treimea dumnezeiasca. Viata lui Dumnezeu este in Trupul Fiului Sau viata tuturor comunitatilor crestine in a caror constiinta ("credinta si nadejdea celor alesi") "viu este Dumnezeu si viu este Domnul Iisus Hristos si Duhul Cel Sfant" (Sfantul Clement Romanul, Epistola catre Corinteni, 58, 2).

Unica ratiune de a fi impartasita de sfinti era legatura indisolubila cu Treimea lor sfanta, legatura amintita retoric corintenilor de episcopul din Roma: "Nu avem oare un singur Dumnezeu si un singur Hristos si un singur Duh al harului, revarsat peste noi, si o singura chemare in Hristos?" (Ibidem, 46, 2).

Iubirea Tatalui pentru cei alesi ai Sai compune (creeaza viata) trupul(ui) hristic insufletit permanent de "Duhul harului", al comuniunii, in a carui prezenta "madularele lui Hristos" au "in comun o singura rugaciune, o singura cerere, o singura minte, o singura nadejde in dragoste, in bucuria neprihanita, care este Iisus Hristos" (Ignatie, Catre Magnezieni, 7, 8).

In acest sens, preocuparea prioritara a sfintilor este contemplarea a ceea "ce este bun si ce este primit, inaintea Celui ce ne-a facut pe noi" (Sfantul Clement Romanul, Epistola catre Corinteni, 7, 3). Pentru concretizarea unei axiologii duhovnicesti, primii crestini au un singur gand datator de viata, regasit intr-unui din indemnurile adresate corintenilor de Sfantul Clement: "sa facem voia Tatalui, Celui ce ne-a chemat ca sa traim" (A doua epistola catre Corinteni, 10, 1).

Expresia etica a experientei comunionale a Bisericii.

Trairea fata de semeni si fata de lume, dupa poruncile lui Hristos, transfigureaza mintea crestinilor si a sfintilor si marcheaza intreaga lor existenta.

Iubirea lui Dumnezeu, devenita baptismal familiara sfintilor, produce si o schimbare a felului de a fi, deoarece, dupa marturia Sfantului Apollonius, ofera stiinta unei vietuiri conforma vocatiei duhovnicesti a oamenilor (cf. Martiriul Sfantului Apollonius, 42 si 36).

Pastorul ii arata lui Herma ca unii au patimit pentru legea Sa (cf. Pastorul, 69, 6). Daca, traind dupa ea, crestinii au aflat pe Domnul, murind pentru lege, aceasta se descopera deplin ca icoana a lui Hristos, cel prin care sfintii ii ofera lui Dumnezeu viata si moartea. "Folosindu-ne de viata potrivit acestei reguli (legi), proconsule, socotim ca nu este greu a muri pentru Dumnezeul Cel adevarat. Caci ceea ce suntem, pentru Dumnezeu suntem. D aceea induram ca sa nu murim cum nu se cuvine. Caci fie de traim, fie de murim, ai Domnului suntem" (Martiriul Sfantului Apollonius, 27-28).

Marturia completa a Sfantului Apollonius aduce la lumina ultimele implicatii ale vietuirii dupa legea lui Iisus Hristos, desavarsita sangeros in taina martiriului.

De asemenea, dupa marturia Sfantului Dasius - "primesc darul Lui, traiesc din harul Lui si ma imbogatesc din negraita Sa iubire de oameni" (Martiriul Sfantului Dasius, 7, 2) - darul comunicat de Domnul robilor Sai este plinatatea vietii de iubire ce confirma legea asemenea Lui. Asa incat marturia lapidara: "sunt crestin!", reprezinta asimilarea de catre sfinti, cu pretul vietii, chiar, a prezentei Duhului Sfant in inimile lor, "uniti in adevar" (Ignatie, Catre Filadelfieni, 10, 1).

Noul mod de a gandi isi gasea corespondentul etic in dispozitiile legii desavarsite de Hristos. Suportul acestei reprezentari era tocmai constiinta prezentei reale a Domnului in sfinti, pentru care "legea este Fiul lui Dumnezeu" (Herma, Pastorul, 69, 2). Legea era, astfel, expresia personala a logicii lui Dumnezeu, care cheama la Viata. Receptivitatea legii, facea posibila intruparea Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu in interiorul vietii, "celor care au sa se pocaiasca (renuntand la) rautatile veacului acestuia". Pentru acestia realizarea poruncilor este folositoare, legea implinindu-si scopul real (cf. Ibidem, 61, 3-4; 32, 4).

Desi, asemenea oricarei legi nu poate fi asimilata decat prin respectul fata de legiuitor, "legea cea noua a Domnului nostru Iisus Hristos, (.) este fara jugul necesitatii (lipsita de orice constrangere)" (Barnaba, Epistola 1, 6). Slujind Domnului ca robi (termen frecvent utilizat de catre Herma), sfintii traiesc in prezenta Stapanului: "omul care are pe Domnul in inima lui, poate stapani totul si toate poruncile" (Pastorul 47, 3). Asa incat, legea era implinita de sfinti in intimitatea lor cu Dumnezeu, experierea prezentei launtrice a lui Dumnezeu, releva valoarea incomparabila a poruncilor.

Tot de la Pastor, legiuitorul Bisericii, Herma afla ca o vietuire conforma legii apartine celor care "isi vor curati inimile lor de poftele desarte ale veacului acestuia", deschizandu-se astfel, prezentei plinitoare a Domnului (cf. Ibidem, 49, 5). Cei care poarta numele Fiului lui Dumnezeu isi fructifica prin pocainta - schimbandu-si mentalitatea - intreaga viata, traind in maniera kenotica: "cel ce se pocaieste (.) sa se smereasca in orice fapta a lui", deoarece "pocainta aduce viata celor pacatosi" (cf. Ibidem, 66, 4 si 72, 6).

Prezenta efectiva a Fiului lui Dumnezeu in viata crestinilor se intensifica pentru cei care odata cu numele Domnului lor, purtau si "puterea Lui". O vietuire conforma identitatii hristice a sfintilor valorifica darul si puterea Duhului care reintipareste puternic amprenta lui Hristos. Pildele Pastorului ii atrag atentia lui Herma asupra unicei prezente, care face posibila vietuirea dupa poruncile Sale: "nu este cu putinta sa pazeasca cineva poruncile acestea fara aceste fecioare (fara virtuti)".

Insusi Fiul este prezent si impreuna-lucrator prin virtuti in sfintii goliti de intentiile proprii si plini de Dumnezeu (cf. Ibidem, 90, 2-3; 113, 1-2). De altfel, numele prezentei care plineste legea dezvaluie chiar esenta vivificatoare a acesteia, Herma afland de la legiuitor ca existenta este valorificata ca viata a Domnului prin indelunga rabdare si smerenie de cei care pazesc poruncile, iar de cei care desfida comuniunea si legea ca experienta a mortii (cf. Ibidem, 11, 6).

Legea lui Hristos solicita un mod de gandire care sa depaseasca obisnuintele etice, norma de vietuire a Bisericii semnaland cadrul concret in care se experimenteaza impreuna cu Domnul viata Sa, atata timp cat in afara acestui mod de a fi nu se traieste, ci se sucomba singuratatii si nonsensului, produse de situari existentiale orgolioase si irationale. De aceea, fixarea intr-un modus vivendi este justificata de optiunea definitiva pentru desavarsire, caci "ceea ce suntem, pentru Dumnezeu suntem" (Martiriul Sfantului Apollonius, 27).

In aceste conditii, sugestia Pastorului - "umblati in poruncile Mele si veti trai in Dumnezeu" (Pastorul 61,4; cf. 77, 4, 30, 4) - nu cauta sa impuna tirania legii. Poruncile Pastorului orienteaza catre un mod de viata in libertatea Duhului la care sfintii erau chemati neincetat, asa cum erau chemati si crestinii primelor secole din istoria Bisericii lui Hristos. Este motivul pentru care se face o deosebire neta intre calea vietii si calea mortii, in Didahie (1-6), iar, spre sfarsitul scrisorii lui Barnaba (Epistola 18-21), intre calea luminii si calea intunericului.

Legea ofera si recomanda darul vietii in Dumnezeu, facut de catre Tatal prin Fiul Sau, cu puterea plinitoare a Duhului Sfant, reiterandu-l etic, adecvat posibilitatilor umane de comunicare si asimilare.

Participand cu bucurie la experienta eclesiala recunoscuta madularelor Bisericii efesene, Sfantul Igantie spunea: "Sunteti, asadar, cu totii si tovarasi de drum, si purtatori de Dumnezeu, si purtatori de temple, si purtatori de Hristos, si purtatori de cele sfinte, in toate impodobiti cu poruncile lui Iisus Hristos (.) ducand o alta viata, nu iubiti nimic altceva decat numai pe Dumnezeu" (Catre Efeseni, 9, 2).

Pentru toate comunitatile crestine primelor secole, poruncile sunt semnul distinctiv si cu adevarat valoros al noului mod de a fi cu Domnul in solidaritatea sfintirii.

Sfantul Clement invoca comuniunea in cele conforme Dumnezeirii ca unica metoda pentru vietuirea asemenea lui Dumnezeu: "Vedeti, iubitilor, sa nu ne fie noua tuturor spre pedeapsa binefacerile cele multe ale lui Dumnezeu, daca nu vietuim in chip vrednic de El si daca nu facem, in unitate unii cu altii, cele bune si placute inaintea Lui" (Epistola catre Corinteni, 21, 1). Nadejdea comuna, ce inspira fiecare comunitate crestina, face ca "cei care vietuiesc cu frica si cu dragoste voiesc mai degraba sa aiba ei suparari decat semenii lor, dar mai bine spus, primesc mai degraba sa fie ei osanditi, decat unitatea care a fost predata atat de bine si de drept" (Ibidem, 51,2 ).

Comuniunea spre viata, prezentata clar si intemeiat, conform paradigmei hristice, ca maxima realitate existentiala, implica un mod de viata jertfelnic. Manifestarea acestuia in concretetea relatiilor eclesiale conduce la implinirea integrala a legii lui Hristos: "Iubirea fata de frati este pentru poarta dreptatii (legea implinita) deschisa spre viata (.) numai poarta dreptatii este poarta lui Hristos (prin care intra mai ales cel care stie) sa caute folosul de obste al tuturor si nu al sau".

Pentru Biserica primara, dragostea reprezinta mediul permeabil prezentei plinitoare a Domnului si prin aceasta, fericita finalitate a legii, concretizand comuniunea: "Fericiti suntem, iubitilor, daca facem poruncile lui Dumnezeu in unitatea dragostei, ca pentru dragoste sa ni se ierte pacatele".

Eliberarea de calvarul vietuirii in moarte nu este urmarea implinirii poruncilor, ci darul comuniunii, experimentat prin impreuna-lucrare a poruncilor lui Hristos, deoarece, dupa Sfantul Policarp, "cel ce are dragoste este departe de orice pacat" si "a implinit porunca dreptatii". (Catre Filipeni, 3, 3).

Sesizand importanta si unicitatea conceptiei despre iubire, asa cum este aceasta propusa de teologia crestina primara, in contextul cultural al antropologiei antice, Bicikov observa: "in locul erosului spiritual filosofic al antichitatii, crestinismul a situat intima (.) iubire a aproapelui, iluminand-o cu autoritatea divina, cu povata dumnezeiasca, izvorata din dragoste divina (.) Iubirea de oameni atotcuprinzatoare si atoateiertatoare devine principala arma in mainile primilor crestini, impotriva oricarui rau si a oricarei constrangeri". Cercetatorul rus este constient pe de o parte de absoluta noutate a viziunii crestine despre iubire si relatiile dintre oameni, chiar si de apofatismul umanismului crestin, iar pe de alta de faptul ca primii crestini "au dezvoltat din toate punctele de vedere, au introdus in viata si au aparat in polemica lor cu traditiile antice inca vii, ideile atitudinii umane si compatimitoare fata de om".

Insa, in opinia lui Bicikov, chiar daca "intreaga cultura crestina timpurie pornea de la nazuinta infaptuirii optime a idealurilor umanismului crestin", "crestinii primelor secole se aflau doar la inceputul verificarii marelui experiment cultural-istoric" generat de ei, sperand cu naivitate "in rezultatul pozitiv al actiunii lor", iar "istoria a demonstrat demult netemeinicia sociala" a acestor idealuri.

Conceptia crestina este considerata utopica, deoarece Bicikov opereaza cu metodele unei critici istoriste si utilitariste, motivata si construita ideologic, ignorand spiritul patristicii timpurii. Cercetatorul rus subliniaza "inconsistenta ideilor comuniste", mai potrivit spus, comunitare, din primele veacuri de crestinism din persepctiva demonstratiilor ideologice ale clasicilor marxisti, conform carora crestinii de atunci "nu aveau nici o idee cu privire la fortele motrice scial-economice concrete ale societatii". Abordarea superficiala a lui Bicikov - datorata pana la un punct nu culorii ideologice a cercetatorului rus, ci prejudecatii generalizate fata de fenomenul religios - nu distinge la nivel conceptual intre ideal si utopie, propunand un realism unilateral si nu unitar.

Potrivit parintelui Schmemann, "utopiile unitatii alcatuiesc continutul si mobilul intern al tuturor ideologiilor", independent de timpul in care sunt propuse si de polul politic de care sunt revendicate. Acestea sunt demascate de comunitatea euharistica drept idolatre, in masura in care Biserica recupereaza realismul primar al unitatii credintei si iubirii, depasind atat abstractismul si irelevanta sociala (datorita carora, dupa Bicikov, multe din actiunile Bisericii, motivate filantropic, au degenerat in forme aberante de instaurare a iubirii crestine: cruciadele sangeroase, torturile atroce, supliciile eterodocsilor si sinistrele ruguri ale Inchizitiei), cat si sentimentalismul religios curent, despre care parintele Schmemann spune ca reprezinta alienarea continutului de inceput al credintei - credinta crestina fiind, cel putin in traditia eclesiala antica, dar al unitatii. De asemenea, problema idealului crestinismului primar trebuie abordata in cheie eshato-logica, asa cum propune parintele profesor Ioan I. Ica jr.

Pentru a incheia este de amintit ca, potrivit mitropolitului Ioannis Zizioulas, gandirea primilor Parinti crestini nu este intelelectualista, ci se fundamenteaza pe experienta comunitar-euharistica a primelor comunitati crestine. Literatura patristica timpurie descopera prin apelul permanent la experienta comunitatilor crestine, continutul categoriilor eclesiale, validate de ethosul prunilor crestini.

Interioritatea categoriilor comunionale eclesiale.

Solidaritatea vie a primilor crestini beneficiaza de interfata unitatii credintei. De pilda: sa fiti "uniti in adevar, asteptandu-va unul pe altul in bunatatea Domnului, nedispretuind pe nimeni", recomanda Sfantul Policarp filipenilor (10, 1). La randul sau, Sfantul Clement cerea corintenilor sa fie "uniti pentru viata" (A doua Epistola catre Corinteni, 17,2 ). Asa cum se observa, miza consensului in credinta este comunionala si existentiala.

Impreuna, credinta si dragostea - expresii ale Adevarului - sunt reprezentative pentru fiinta organsimului eclesial primar. Este evident acum de ce "totul este credinta si dragoste" pentru cei ce se impartasesc impreuna la acelasi mod de a fi cu cel al Domnului lor (cf. Ignatie, Catre Smirneni, 6, l-2).

Este vorba despre doua categorii de a caror coeziune depinde calitatea vietii eclesiale si care departe de a fi noi, sunt acum redefinite eclesial dinspre si inspre Hristos: "Aveti in chip desavarsit in Iisus Hristos, credinta si dragostea, care sunt inceput si sfarsit al vietii; inceput este credinta, sfarsit, dragostea. Atunci cand acestea sunt unite, este Dumnezeu, iar toate celelalte virtuti care decurg din ele, duc la frumusetea morala" (Idem, Catre Efeseni, 14, l).

De altfel, comuniunea de credinta si dragoste este motivata de Parintii apostolici in experienta duhovniceasca. Dupa Sfantul Ignatie, "credinta este povatuitor spre inaltime, iar dragostea cale care urca la Dumnezeu" (Ibidem, 9, 1). In experienta eclesiala primara, unitatea credintei si dragostei (cf. Idem, Catre magnezieni, 1, 2) delimiteaza cadrele orientarii existentiale a primilor crestini spre altitudinea unei vietuiri ce uneste existential, participativ cu Dumnezeu. In acest context, credinta ca principiu si conditie ale participarii, este "singura prin care poate fi vazut Dumnezeu" (Epistola catre Diognet, 8, 6).

Ca redefinirea celor doua categorii este o operatie eclesiala proprie Bisericii primare, reiese din sfatul dat tralienilor de Sfantul Ignatie: "Voi, intrarmandu-va cu bunatate, ziditi-va din nou in credinta, care este trupul Domnului si in dragoste, care este sangele lui Iisus Hristos" (8, 1). Sfantul Irineu de Lyon exprima acelasi tip de experienta: "opinia/marturia noastra este conforma euharistiei, iar euharistia, la randul sau, confirma opinia/marturia noastra".

Pentru primii crestini si "euharistia este trupul Mantuitorului nostru Iisus Hristos" (Ignatie, Catre Smirneni, 7, 1), astfel ca modul acestora de a gandi si de a fi isi gaseste expresia si confirmarea euharistica. Euharistia comunitatii, ca expresie plenara a credintei si dragostei, releva unitatea theoretica a madularelor si conditia relationara pentru praxis. Coeziunea categoriilor eclesiale implica manifestarea unui diatesis, care sa consolideze in permanenta optiunea si disponibilitatea sfintilor pentru comuniune.

Marturiile despre taina trupului si sangelui Mantuitorului nu sunt definitii misteriologice, in sensul capitolului din manualele de teologice, deoarece nu sunt motivate de satisfacerea eventualelor curiozitatii (indiscretii) sau suspiciuni sacramentaliste cu privire la prezenta euharistica a Domnului.

Sfantul Justin Martirul si Filosoful, in prima sa apologie, asigura ca primii crestini fac experienta trasnformarii lor euharistice la fiecare liturghie, asa incat sunt liberi de orice prejudecata sacramentalista (cf. Apologia, I, 66). Astfel de prejudecati au numai necrestinii si ereticii (cei privati de experienta unitatii de credinta si dragoste a primilor crestini).

Este motivul pentru care Sfantul Ignatie Teoforul circumscrie teonom invitatia hristica la comuniune: "Dumnezeu a fagaduit unitatea" (Catre Tralieni, 11,2). Testamentul solidaritatii vesnice intru El, confirmat hristic, reclama, dupa Sfantul Clement, "vietuirea noastra curata si sfanta a iubirii de frati" (Epistola catre Corinteni, 48, 1), in care isi gaseste raspunsul chemarea lui Dumnezeu.

Comuniunea, prezentata corintenilor de episcopul roman ca "o legatura intre toti" teoforii, prin care sfintii "sunt de folos unul altuia" (cf. Ibidem, 37, 4-5), implinind legea Fiului, sau, eclesial zicand, realizand ordinea duhovniceasca intr-o simbioza hristica si pneumatica, este pentru martirul antiohian insusi Dumnezeu: "unitatea este El" (Ignatie, Catre Tralieni, 11,2).

Relevanta asupra continutului ultim al experientei eclesiale, a primilor crestini este observatia mitropolitului Zizioulas, conform careia "viata pentru Ignatie, nu inseamna doar praxis, ci si fiinta vesnica, adica fiinta care nu moare", mai exact realizarea unei maniere consistente de fiintare, impartasind eclesial densitatea Dumnezeirii. Raspunsul la chemarea personala a lui Dumnezeu, realizat de sfinti printr-o deplina implicare existentiala, este, asadar, "dragostea pe care o au unii fata de altii", practic noul mod de viata - dupa o expresie din deschiderea Epistolei catre Diognet (1, 1) - concretizare a manierei divine de vietuire.

Finalitatea acestei maniere teonome de situare in lume este reprezentata de imitarea Dumnezeului iubirii de oameni, ca trasnspunere tropic-eclesiala a philantropiei esential-divine si a modului paradoxal al prezentei lui Dumnezeu in lume, crestinii fiind "sufletul activ in trupul lumii", deopotriva "cetateni ai cerului, patria lor adevarata, si cetateni loiali si activi ai oraselor".

Este vorba de un cuget comunional verificat si transpus intr-un mod de viata comunitar: "Iubiti-va unii pe altii si traiti in pace unii cu altii" (Epistola catre Diognet, 17, 10). Intelegerea si reprezentarea solidara a realitatii conduce la asumarea acesteia, in functie de criteriile descoperite in comun, insa numai pentru impreuna-vietuire a sfintilor. Ethosul eclesial are promotor concret, in primele secole de crestinism, fiecare comunitate angajata tropic pentru a raspunde chemarii hristice la comuniune.

Din indepartatul ev al antichitatii, Biserica are de recuperat pentru umanitatea contemporana acelasi tip de spiritualitate. Categoriile eclesiale primare, odata actualizate de teologia crestina, constituie cadrul spiritual adecvat problematicii culturale curente si solutionarii impasului descris de aceasta.

In derularea unei asemenea operatii de promovare si de integrare a continutului duhovnicesc al mesajului sau, Biserica reveleaza si impregneaza in mersul istoriei forma ultima a lumii, taina imparatiei lui Dumnezeu.

Pr. drd. Nicolae - Cristian Cada

 

.

01 Februarie 2007

Vizualizari: 3321

Voteaza:

Ethosul comunional in experienta bisericii primare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE