Euharistia in aratarea lui Hristos la Emaus (Luca 24, 13-35).
Repere exegetice si teologice.
Preliminarii
Invierea Mantuitorului Hristos constituie evenimentul unic si real, actul central al credintei si existentei crestine, singurul care da sens la tot ceea ce-l precede si la tot ceea ce-l urmeaza: "Caci daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra" (I Cor. 15, 14).
Certitudinea invierii lui Hristos avea sa transforme constiinte, si sa faca din Apostolii ingroziti, niste entuziasti pana la moarte in propovaduirea acestui adevar, iar din prigonitori, martiri.
Asadar, temeiurile certitudinii invierii au fost, in primul rand, aratarile lui Iisus inviat. Iar daca cei carora El li S-a aratat, dupa invierea Sa, ar fi murit inaine de a-i face pe altii sa creada minunea, aceasta evanghelie nu s-ar fi scris si nici nu s-ar fi propovaduit astazi. Ultimul capitol al Evangheliei a III-a este dedicat, de autorul ei, evenimentelor zilei invierii, adica tocmai argumentelor acesteia - aratarile. Aici se gasesc relatate trei aratari:
- aratarea ingerului femeilor venite la mormantul gol (24, 1-12).
- aratarea la doi ucenici in drum spre Emaus (24, 13-35).
- aratarea Apostolilor carora le confera viitoarea lor misiune (24, 36-49). Un scurt Epilog (24, 50-53) concluzioneaza Evanghelia, anticipand evenimentele din debutul cartii Faptele Apostolilor. Studiul de fata este dedicat tocmai analizei dintre aceste aratari, si anume, celor doi pelerini, in drum spre Emaus (Luca 24, 13-35).
In drum spre Emaus - impartasirea de Hristos prin cuvant
Aratarea lui Hristos inviat celor doi ucenici in drum spre Emaus, consemnata, asadar, de evanghelistul Luca, este o naratiune contextuala, o simpla relatare a unei aparitii, lipsita de preocupari apologetice, dar incarcata, in schimb, de un profund caracter sacramental-liturgic.
Tristi pentru cele intamplate in Ierusalim cu Acela in care si-au pus nadejdea izbavirii lui Israel si impovarati, astfel, de intrebari fara raspuns, doi dintre ucenicii Mantuitorului Hristos, calatoresc spre un sat, numit de evanghelist, Emaus, discutand despre tot ceea ce s-a intamplat in Ierusalim in ultimele zile (24, 14). Evenimentul se petrece in chiar ziua invierii. Dar, in timp ce discutau toate acestea "Iisus insusi, apropiindu-Se, mergea impreuna cu ei" (24, 15). Cele doua vorbe "apropiindu-Se" si "mergea" rezuma intreg demersul lucanic al episodului "Emaus": Prin Iisus, Dumnezeu se apropie de omenire, intra in istoria ei, calatoreste cu ea, dand sens destinelor noastre cotidiene. Aceasta apropiere a lui Iisus inviat si mergere impreuna cu omul, este straina evanghelistilor Marcu si Matei, exceptie facand, oarecum, Ioan, in a carui Evanghelie, prezenta lui Iisus, la ucenicii Sai, este insotita de harul Duhului Sfant (cf. Ioan 20, 21-22).
Pentru Luca, familiaritatea lui Iisus inviat, cu omul, se prezinta ca parte constitutiva realitatii invierii. In compania celui inviat, viata omului se scurge in toata simplitatea sa, cu incoerenta si imprevizibilul acesteia. Dar, in drum spre Emaus, cei doi nu-L recunosc pe Iisus, pentru ca - spune Luca - "ochii lor erau tinuti ca sa nu-L cunoasca" (24, 16). Exprimarea evanghelistului este ambigua. Expresia "ochii lor erau tinuti" nu poate fi inteleasa decat in sensul ca lipsa recunoasterii lui Iisus este corespunzatoare, mai mult, orbirii spirituale a ucenicilor, generata de lipsa credintei pascale singura prin care, poate fi contemplata dumnezeirea in Iisus in misterul patimilor si in minunea invierii, decat neobisnuintei aparitiei Sale intr-un moment in care ei nu se asteptau. "Tinerea ochilor pentru a nu-L cunoaste" devenea in conceptia evanghelistului simbolul acceptarii lui Iisus, doar cu ratiunea, fara a fi vazut si recunoscut in misterul si actul credintei pascale, in care, cunoasterea numai prin puterea ratiunii este depasita.
"Strainul", destul de indraznet, intra in vorba cu ei, intrebandu-i: "Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbati unul cu altul, in drumul vostru si de ce sunteti tristi?" (24, 17). Cuvintele pe care ei le schimbau nu erau, pe buzele lor, altceva, decat deceptia, disperarea, prabusirea sperantelor lor, absurdul faptelor si, in cele din urma, fuga din fata lor; erau simbolul calatoriei in lumea ante-pascala, marcata de intrebari fara de raspunsuri.
La nedumerirea "Strainului" unul dintre ei, cu numele Cleopa, raspunde: "Tu singur esti strain in Ierusalim si nu stii cele ce s-au intamplat, in el, in zilele acestea?, adica Cele cu Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic in fapta si in cuvant inaintea lui Dumnezeu si a intregului popor. Cum L-au osandit la moarte si L-au rastignit arhiereii si mai marii nostri?" (24, 19-20). Era amintirea faptelor recente, care i-au deceptionat si infricosat: "Iar noi nadajduiam ca El este Cel ce avea sa izbaveasca pe Israel" (24, 21). Se confrunta acum speranta lor mesianica, prabusita, cu necunoscuta invierii.
In acest moment ucenicii sunt pe cale sa etaleze anuntul pascal, care va fi expus in marile discursuri de mai tarziu ale Apostolilor (Cf. Fapte 2, 22-36; 10, 37-43; 13, 23-31), dar acestui expozeu ii lipseste cheia. Discursul lui Cleopa contine esenta din punctul de vedere al celui care merge deja impreuna cu Hristos, dar care nu poate marturisi inca numele Sau. Ucenicii n-au inteles cuvintele Scripturii, desi le cunosteau, pentru ca textul biblic nu coincidea, in mintea lor cu evenimentul Revelatiei; el poarta doar urma acestuia ca negativul unui eveniment trecut, instaurand o distanta intre semn si referent, respectiv intre evenimentul sau realitatea de care vorbeste.
Interpretarea cuvintelor de catre ucenici nu atinge insa decat un sens al evenimentului Revelatiei, nu insasi realitatea lui. Referentul acestor cuvinte, Cuvantul divin - in Care locutorul, semnul, referentul coincid - ramane in afara textului. Textul se elucideaza abia atunci cand "referentul insusi (Cuvantul negrait) transgreseaza textul pentru a-l interpreta, explicand mai putin textul, decat pe Sine insusi si facandu-Se, in cele din urma, cunoscut in calitate de "Cuvant netextual al cuvintelor" la frangerea painii".
Dupa ce-i mustra, si inca destul de aspru, pentru nepriceperea Scripturilor, care vorbeau clar de Patima si Jertfa Aceluia care i-a "deceptionat", "Strainul", nimeni altul decat Mantuitorul Hristos inviat, incepe a le interpreta Scripturile, adica locurile care vorbeau de patima Sa, deschizandu-le mintea, dupa ce mai inainte le stimulase interesul pentru talcuirea acelorasi Scripturi (Luca 24, 32), ca sa priceapa ceea ce n-au putut singuri intelege (24, 25): "Nu trebuia, oare, sa patimeasca Hristos acestea si sa intre in slava Sa?" (24, 26).
Daca in Luca 9,26 se arata ca "slava" este conditia lui Iisus Hristos ca "Mesia", ca "Fiu al Omului", inseamna ca acum El se bucura deja deplin de comuniunea cu Tatal Sau ceresc. "Slava - gloria este splendoarea divina asociata cu prezenta lui Iahve in Vechiul Testament (Cf. Exod 14, 4, 17-18; 24, 16; 40, 34-35) si chiar intr-un sens eshatologic (Isaia 43, 7; 58, 8; 60, 1-2; cf. Luca 21, 27; Fapte 7,2, 55).
In episodul Emaus "slava" reprezinta timpul lui Iisus de a tranzita spre Tatal si care coincide cu invierea Sa, ceea ce inseamna ca in momentul in care El vorbea cu cei doi spre Emaus, El atinsese deja deplina Sa preamarire si comuniune cu Tatal, astfel ca lor li se arata tocmai din aceasta slava. Faptul ca, in exprimarea Mantuitorului, intrarea in "slava" Sa era conditionata de Patimi arata clar ca cele doua acte mantuitoare, Patimile si Invierea, se prezentau in viziunea mesianica si lucrarea Sa mantuitoare, ca un eveniment soteriologic unic, in care acestea nu pot fi nici despartite si nici separat intelese.
Este remarcabil, in acest sens, modul in care Luca dezvolta, in finalul Evangheliei sale, dimensiunea apologetica a hristofaniei pascale. Astfel, ultimul act al lui Iisus, dinaintea Patimilor, "Cina cea de Taina", "Frangerea painii" sau "Cina euharistica", constituie, in viziunea pascala lucanica, si primul act de dupa inviere. In acest fel, se afirma identitatea dintre Hristos glorios si Iisus cel suferind, continuitatea intre "Pasti "dupa Pasti".
Dupa aceasta nuantare a sensului Patimii Sale, Iisus "incepand de la Moise si de la toti proorocii, le-a talcuit lor, din toate Scripturile cele despre El" (24, 26-27). Sensul acestor cuvinte era de a le arata, pelerinilor de la Emaus, ca "El este telul unic si centrul tuturor Scripturilor".
Efectul interpretarii s-a aratat imediat. Atat de mult s-au identificat cei doi ucenici cu Cuvantul Scripturii, talcuit de Iisus cel inviat, tovaras de drum cu ei, incat nu s-au mai putut desparti de El. Asa se face ca, in momentul in care au ajuns la Emaus si Iisus "se facea ca merge mai departe" (24, 28), il roaga staruitor, sa ramana cu ei, cu siguranta, pentru a le mai rosti cuvantul: "Dar ei L-au rugat staruitor, zicand: Ramai cu noi ca este spre seara si s-a plecat ziua. Si a intrat sa ramana cu ei" (24,29). Se identificasera cu El, s-au impartasit si unit cu Cuvantul Sau care ii mangaiase, linistise, risipindu-le nedumeririle si oferind raspuns intrebarilor. Aceasta era, credem, noua cale pe care voia sa mearga mai departe Iisus, cea a deschiderii credintei in care se realizeaza atasamentul si comuniunea deplina cu El intr-un suflet netulburat si o minte eliberata de chinul nedumeririlor si oferind raspuns intrebarilor. Asadar, Iisus nu se limiteaza la perspectivele umane de intelegere a consecintelor invierii Sale: El S-a prefacut ca merge mai departe, dar, de fapt, El isi urma calea, deschizand-o, din acel moment si loc, pe cea a crestinatatii, adica cea a credintei pascale in care se va realiza intalnirea si ramanerea, pentru totdeauna, cu El, a tuturor crestinilor. Prin urmare, interpretarea si intelegerea Scripturii nu este doar o problema de cercetare intelectuala, ci in primul rand o lucrare de investigare harica, ce sta sub inraurirea credintei pascale, dar si o experienta euharistica, in care se descopera deplin, sensul Cuvantului sfant, realizand o unire cu Acela care l-a descoperit, precum odinioara la Emaus.
La Emaus - impartasirea cu Hristos euharistic
In aceasta faza, insa, de unire doar mentala cu Cuvantul, ucenicii inca nu-L recunosc deplin pe Iisus. A fost nevoie de altceva ca sa-L recunoasca si cunoasca, fapt care se si petrece in clipa urmatoare, Iisus Cel inviat ia painea, o binecuvinteaza si o frange, apoi o ofera ucenicilor spre mancare si, deodata, in acel moment, li s-au deschis ochii si L-au cunoscut. Dar, in aceeasi clipa, El s-a facut nevazut. Iata marturia evanghelistului: "Si cand a stat impreuna cu ei la masa, luand El painea, a binecuvantat-o si, frangand, le-a dat lor. Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut; Si El s-a facut nevazut de la ei". Ceea ce este important in acest context este faptul ca evanghelistul Luca nu spune ca ei L-au vazut, ci, simplu, ca El s-a facut doar nevazut, si aceasta pentru ca el nu considera aceasta recunoastere ca fiind rezultatul unei aparitii spontane a lui Iisus. Deschiderea ochilor lor era lucrarea lui Dumnezeu, astfel -ca ei vedeau, acum, cu ochii credintei, in sensul ca L-au cunoscut pe Hristos, ca fiind Domnul Cel inviat. Asadar, deschiderea ochilor lor nu a insemnat vedere fizica, ci cunoastere spirituala.
Vederea ochilor credintei este asadar, in viziune lucanica, in primul rand, cunoastere spirituala, contemplare pascala, si mai putin privire. Intrebarea care se pune, in acest context, este urmatoarea: Unde disparuse trupul lui Iisus, pentru ca evanghelistul spune clar ca El S-a facut nevazut de la ei? Raspunsurile date de specialisti, la aceasta intrebare, au fost din cele mai diferite. Raspunsul nostru, sintetic spus, s-ar putea concentra in urmatoarele: in timp ce El S-a facut nevazut, ochii lor s-au deschis si prezenta Lui a devenit, acum, transparenta in ceea ce ei traiau. Astfel, El nu mai este a treia persoana care S-a asezat cu ei la masa: El a trecut in vietile lor, asa incat S-a facut simtit si in cei ce nu L-au descoperit inca. El este acolo viu, dar nevazut, inlauntrul painii frante, dar si inlauntrul existentei lor concrete.
Asadar, nu disparuse, ci S-a contopit cu painea euharistica pe care a oferit-o ucenicilor spre hrana, savarsind astfel, El insusi, prima Liturghie euharistica dupa invierea Sa, inaugurand in acest mod celebrarea vesnicei Liturghii ceresti, pe care El o savarseste in calitate de Arhiereu ceresc, vesnic, la altarul cel adevarat, nefacut de mana (Cf. Evr. 8, 2), adica trupul Sau inviat, pnevmatizat si penetrat de energiile Duhului Sfant dupa inviere.
Astfel, cei doi ucenici sunt primii care se impartasesc cu trupul lui Hristos euharistic, Cel jertfit, mort, inviat si pnevmatizat prin inviere. Asadar, cunoasterea si unirea deplina cu Hristos s-a realizat nu in Cuvant, ci in Hristos Cel euharistic. La aceasta concluzie ne conduce faptul ca in episodul painii Emausului exista toate elementele specifice instituirii Tainei Euharistiei din ajunul Patimilor, mentionata de evanghelistii sinoptici (Cf. Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-26; Luca 22, 15-20). Trei dintre cuvintele mentionate de Luca, in acest episod, sub ecoul verbelor din scena instituirii Euharistiei, consemnata si in Evanghelia sa (22, 19; Cf. 9,16). Astfel, Luca II descrie pe Hristos inviat indeplinind aceleasi gesturi care au fost savarsite la inmultirea painilor, minune cu profunde conotatii sacramentale si la Cina euharistica pascala, din ajunul Patimilor.
Verbele cu profunda incarcatura simbolic-sacramentala - a lua, a binecuvanta, a frange, a da- prezente in episodul lucanic, sunt mai mult decat un argument, in acest sens. Liturghia cuvantului se implineste, astfel, in si prin Liturghia euharistica, Taina a tainelor, care transforma cuvantul dintr-un simplu mesaj, despre Iisus, intr-o participare reala la viata Sa dumnezeiasca.
Este adevarat, ca ucenicii s-au unit cu El si in Cuvant, pentru ca n-au mai dorit sa se desparta de El, mentioneaza evanghelistul Luca, dar cunoasterea Sa desavarsita, s-a realizat doar in experienta euharistica. Si tot numai in aceasta experienta euharistica liturgica se produce si se constientizeaza deplin si fiorul sfant al intalnirii si unirii cu Hristos. Faptul acesta este, minunat descris de Luca in cutremuratoarea constatare a ucenicilor, in timp ce se intorceau la Ierusalim: "Oare nu ardea in noi inima noastra cand era pe cale si ne talcuia Scripturile? " (Luca 24, 32).
Este limpede ca cei doi ucenici din Emaus il cautau pe Hristos istoric, dar cautarea lor a sfarsit prin a li se descoperi si a se unii deplin cu Hristos Cel euharistic, Care ofera si o alta dimensiune intelegerii, de catre ei, a cuvantului Sau. Asadar, in lumina episodului Emaus, se poate concluziona ca exista o impartasire de Hristos si prin Cuvantul Sau, in Scripturi, dar contopirea reala cu El, in cunoastere deplina si unire ontologica, are loc abia in experienta euharistic-liturgica, in care eshatologia, din faza ei plenara, se traieste anticipat.
In acest context, se impune, insa, o precizare: Este adevarat ca intre cele doua moduri de impartasire de Hristos - prin Cuvantul Sau si prin trupul si sangele Sau euharistie - exista o legatura fiintiala, Hristosul Evangheliei fiind acelasi cu Hristosul euharistic, dar impartasirea de Hristos, prin Cuvantul Sau, nu suplineste impartasirea cu Hristos cel euharistic din Sfanta Liturghie.
Nu exista doi Hristosi, este evident aceasta, dar in timp ce prin Cuvant ne unim cu Mantuitorul Hristos doar relational, haric, in Euharistia liturgica ne unim cu El in mod ontologic, fiintial. Astfel ca, numai in Hristos Cel euharistic il putem patrunde, citi, intelege si cunoaste deplin pe acelasi Hristos din Cuvantul Scripturii. Cu alte cuvinte, Hristosul Cuvantului se descopera deplin numai in Hristosul euharistic. Aceasta deosebire de nuanta, dintre cele doua moduri de impartasire cu Hristos, este cat se poate de evidenta in episodul lucanic, Emaus.
Asadar, Iisus nu ofera intelegerea Scripturilor printr-un discurs numai, ci, in primul rand, printr-un eveniment pascal. Astfel ca, exegeza facuta de Mantuitorul, in drum spre Emaus, este prima interpretare a cuvantului Scripturii in lumina intelegerii pascale a Scripturilor celor despre El. Textul lucanic al episodului Emaus devine, astfel, locul clasic in care se descopera ca Scriptura nu poate fi inteleasa si interpretata decat in lumina si experienta evenimentului pascal. In acest sens, episodul Emaus descopera si una din marile dimensiuni ale exegezei crestine - cea contemplativ pascala, in care hermeneutica culmineaza in Euharistie, gasindu-si numai in ea desavarsirea.
Asadar, pericopa lucanica prezinta, oarecum, doua tipuri de interpretare, de hermeneutica a Scripturii: teologica a ucenicilor, si, respectiv, teologic-euharistica a lui Hristos Cel inviat.
Din aceste puncte de vedere, perspectiva semnificatiei teologice a evenimentului Emaus nu mai poate fi inteleasa, astazi, ca cea a unei simple creatii a credintei sau ca o prezentare spirituala a unui fapt biblic, ci ca pe obisnuitul cotidian perceput mereu la nivelul experientei umane a celor ce cred. El nu mai poate fi privit nici numai atat ca unul din "giuvaierele" operei lucanice, ci mai ales ca un text fundamental pentru o teologie sacramentala, in general, si pentru o teologie euharistica, in special.
Scena frangerii painii pascale. Pozitii critice
a. Critica semnificatiei sacramentale a episodului Emaus. Un numar insemnat de comentatori biblici nu vad in frangerea painii, la Emaus (24, 30), savarsita de Iisus, decat un simplu gest de recunoastere, servind numai pentru a demonstra identitatea persoanei care i-a "acostat" pe cei doi pelerini. In acest sens, teologul E. Osty estimeaza ca este putin probabil ca frangerea painii la Emaus sa fi fost Euharistie, despre care respectivii ucenici nu ar fi avut nici o idee. Surprinzator, M. J. Lagrange se situeaza si el in tabara opozantilor sustinerii unui ritual euharistie la Emaus, sustinand ca ar fi fost destul de ciudat ca Iisus sa fi reinviat Cina euharistica cu doi dintre ucenicii care n-au fost prezenti la instituirea ei.
J. Huby, referindu-se la unele opinii ale unor teologi contemporani, este de parere ca in gesturile lui Iisus, la Emaus, nu poate fi inteleasa Euharistia, intrucat nu a refacut "partajul frangerii". Iisus - socoteste el - putea sa aiba o maniera speciala de a binecuvanta painea, ceea ce, probabil, face la Emaus.
In concluzie, argumentele celor care vad in acest gest al frangerii painii la Emaus un simplu gest de recunoastere si comensalitate fraternala, pot fi rezumate astfel:
1. Cei doi ucenici neluand parte la Cina pascala dinainte de Patimi nu puteau sa cunoasca ritualul.
2. "Expresia "frangerii painii" - scrie J. Dupont era curenta la evreii din Palestina, caracterizand maniera in care incepe orice masa.". Asadar, Iisus, potrivit si argumentului lui J. Huby, citat mai sus, "trebuie sa fi procedat la binecuvantarea si distribuirea painii dupa o maniera unica si cu totul particulara".
3. O alta parte a criticilor mai adauga un amanunt, si anume, ca gestului de la Emaus ii lipseste un element caracteristic ritualului euharistic, acela descris ca fiind traditional: impartirea bucatilor frante.
Toata aceasta argumentatie, insa, este plasata pe un plan pur istoric de prezentare a evenimentului, trecand foarte usor cu vederea, dimensiunea sacramentala a intentiei teologice a autorului Evangheliei. Cat priveste absenta frangerii, ea este datorata unei schematizari, prezenta ca de fiecare data cand Luca face mentiuni despre Euharistie (Cf. Fapte 2, 42, 46; 20, 7, 11; 27, 35).
b. Ritual euharistiei. Comparatia "episodului Emaus" cu "episodul botezarii eunucului de catre diaconul Filip" (Fapte 8, 26-39), faciliteaza intelegerea semnificatiei teologice a episodului Emaus. In "episodul botezarii eunucului etiopian" toata relatarea conduce la Botez, iar receptarea Tainei este rezultatul predicii pascale.
In episodul Emaus, finalitatea relatarii se identifica cu cunoasterea lui Iisus inviat. Insa aceasta cunoastere nu este rezultatul direct al interpretarii Scripturilor despre Iisus. Ea a aparut doar in momentul in care a avut loc si altceva, si anume: frangerea painii. Toata semnificatia teologica a episodului este concentrata de Luca asupra acestui gest al lui Iisus, caruia evanghelistul ii confera o profunda dimensiune sacramentala.
J. M. Guillaume aduce, in acest sens, cateva argumente de ordin literar. Dincolo de ceea ce inseamna, in gandirea autorului, distinctia dintre eveniment si semnificatia sa, cateva argumente de ordin literar pot fi invocate in sprijinul tezei semnificatiei sacramentale a episodului Emaus. Iata ce spune autorul citat mai sus: "frangerea painii este primul act savarsit de Iisus dupa inviere. Ultimul act indeplinit inaintea patimii si mortii Sale era ritualul euharistic al instituirii Tainei" (cf. Luca 22, 14-20). Astfel apare marcata, in viata lui Iisus, continuitatea intre "inainte de Pasti" si de "dupa Pasti". Ritualul euharistic se situa, asadar, intr-un context liturgic, acela al Pastilor (cf. Luca 21, 1-7).
Episodul Emaus se deruleaza dupa schema liturgic-traditionala, care s-a transmis pana in celebrarile euharistice actuale: reamintirea Scripturilor (V. T), comentarii si invataturi date din Scripturi (Luca 24,27), ritual euharistie (Luca 24, 30). Pericopa cu diaconul Filip si famenul etiopian (Fapte 8, 26-39) este realizata pe aceeasi schema; si asa, cum aceea duce la ritualul botezului, la fel, pericopa lucanica a evenimentului Emaus, duce la ritualul euharistic. Faptul ca ucenicii sunt prezentati de autor ca recunoscandu-L pe Iisus intru "frangerea painii" dovedeste ca acest semn are o valoare si semnificatie cu totul aparte, acela pe care Iisus insusi a voit sa le dea.
Simpla binecuvantare, obisnuita obiceiului evreiesc la consumarea painii, n-ar fi putut provoca recunoasterea si cunoasterea lui Iisus inviat. De aceea, a afirma ca Iisus avea un mod special de a pronunta "berakoth-ul" este un fapt pur imaginativ, cu atat mai mult, cu cat, nici o Evanghelie nu face vreo aluzie la vreun ritual special de binecuvantare a alimentelor. Fiecare referire la "frangerea painii" vizeaza Euharistia si nu vreun ritual evreiesc vechi. De fapt, formula utilizata de Luca 24, 30 este o reproducere aproape identica a diverselor formule euharistice traditionale: Luca 24,30, Luca 22, 19, ICor. 1,23-24, Marcu 14, 22, Matei 26, 26.
Asadar, cel putin o data, Evanghelia de la Luca ne da sa intelegem ca Domnul a savarsit dupa inviere si pe pamant Euharistia ca o prezentare vazuta a starii Lui de aducere permanenta a Sa in planul nevazut. Sau, altfel spus, ea da marturie despre trecerea de la savarsirea vazuta a Euharistiei, de insusi Mantuitorul, la prezenta Lui ca aducere nevazuta in timpul consumarii ei din toate timpurile. In episodul Emaus, Iisus arata ucenicilor calitatea in care El va savarsi, in continuare, Euharistia, in vinul cel nou, prezis in seara ultimei Cine (cf. Marcu 14, 25), adica in calitatea Sa de inviat; le arata, acum, ca detin dovada, ca pot avea pe Hristos in mod real in Euharistie, odata ce a inviat, chiar daca este acum nevazut.
Asadar, "Frangerea painii" la Emaus a fost si va ramane pentru totdeauna in Biserica marele semn al misterului pascal si al prezentei Celui inviat in sacramentul euharistic post-pascal.
Reflectii - mesaj ale evenimentului Emaus
1. Pe drumul spre "Emausul eshatologic" toti calatorim cu aceleasi intrebari si sfasiati, adesea, de aceleasi sperante prabusite, precum odinioara "ucenicii lui Luca".
2. Acelasi Iisus Se apropie si de noi, intra in dialog cu noi, preocupat fiind, la fel, si de tristetea noastra.
3. Daca nu-L recunoastem este pentru ca ne lipseste si noua credinta pascala si nadejdea post-pascala, singurele care ofera cadrul ramanerii cu Iisus la masa spre "seara plecarii zilei" calatoriei noastre.
4. Singura cunoastere si recunoastere a lui Iisus, ca Domn inviat, are loc in sacramentul euharistic al frangerii painii post-pascale, in care El este si Cel care o frange, dar si Cel care Se frange, si Cel care o da, dar si Cel care Se da. Numai aici vom simti ca a inceput sa "arda inima", cunocand ca L-am intalnit nu numai cand ne vorbea pe cale.
5. In lumina "episodului Emaus", drumul de la Ierusalim la Emaus, marcat de lipsa credintei pascale, este simbolul calatoriei doar cu intrebarile, nedumeririle, deceptiile. Drumul de la Emaus la Ierusalim, marcat de existenta credintei pascale, este, in conceptia evanghelistului, simbolul calatoriei cu raspunsurile, cu bucuria sperantei renascute, cu fiorul sfant al contemplarii Domnului inviat.
6. "Calea Emaus" devine, astfel drumul de la necunoastere la cunoastere, de la recunoastere la marturisire si marturie in actul credintei pascale: "Si ei au povestit cele petrecute pe cale si cum a fost cunoscut de ei la frangerea painii" (Luca 24,35).
Pr. conf. dr. STELIAN TOFANA
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.