Existenta, misiunea si sobornicitatea Bisericii in Duhul Sfintei Treimi

Existenta, misiunea si sobornicitatea Bisericii in Duhul Sfintei Treimi Mareste imaginea.

 Despre existenta, misiunea si sobornicitatea Bisericii in Duhul Sfintei Treimi. O abordare din perspectiva teologiei Parintelui Profesor Dumitru Staniloae...

1. Introducere

Acum, la inceputul acestui studiu vom sublinia faptul ca teologia Parintelui Profesor Dumitru Staniloae este o teologie filocalica. Este frumoasa prin insasi natura ei, dar conduce si la o infrumusetare duhovniceasca a celor ce se apleaca sa o studieze. Oricine citeste o scriere a Parintelui poate sa-si dea foarte repede seama ca are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai gaseste intr-o asemenea consistenta si intesitate, la alti teologi. Iar acest ceva este duhul Parintilor Filocalici in care Parintele Profesor Dumitru Staniloae a scris si a trait.

            Parintele Profesor Dumitru Staniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneitatii..., venerat de multi ca un parinte spiritual” – apare si astazi ca un parinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune si, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxala sa vezi cum teologii protestanti si romano-catolici impartasesc aceleasi idei cu teologii ortodocsi, atunci cand este vorba de teologia Parintelui Profesor Dumitru Staniloae. Si apare, in mod inevitabil, urmatoarea intrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred ca este important sa gasim raspunsul la aceasta intrebare, deoarece in el se ascunde si misiunea ce ne revine noua, teologilor de astazi. Insa acest raspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmarit prin intreaga noastra activitate teologica ulterioara. De fapt, ceea ce cautam noi nu este un simplu raspuns, ci reprezinta esenta gandirii Parintelui Staniloae care ne aduna spre a ne hrani cu darurile teologiei sale. Chiar sfintia sa spunea, ca un testament lasat teologilor de astazi, ca teologia sa isi va implini rostul numai in masura in care va plamadi si cultiva, in mintea celor care o studiaza, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.

            Observam ca dragostea si iubirea ce au stat la baza studiului sau si pe care le-a inserat cu prisosinta in creatia sa, ne cheama sa le cultivam in viata noastra si a semenilor nostri, din intreaga lume. Din aceast perspectiva putem spune ca opera Parintelui Dumitru Staniloae este izvoratoare de iubire si comuniune, iar structura supremei iubiri si comuniuni este Sfanta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revarsate peste lume sub forma darurilor creatiei si din iubirea jertfelnica a Mantuitorului nostru Iisus Hristos isi extrage si isi aduna Parintele Staniloae forta scrisului sau. El nu face teologie dupa modelul matematic, in care rezultatul apare in urma unei analize, ci teologia lui are la baza modelul agapic. Parintele Dumitru Staniloae nu cauta sa ajunga prin analiza teologica la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotriva, el doreste sa descrie experienta iubirii si comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca si altii sa patrunda pe drumul pe care el se afla. Credem ca intreaga sa opera poate fi vazuta ca un raspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se straduieste si chiar reuseste ca, prin scrisul lui, sa ne arate cat de mult ne iubeste Dumnezeu si cat de mult trebuie sa-l iubim si noi. De aceea, putem spune ca teologia Parintelui Staniloae se adreseaza nu numai mintii, ci si inimii si vointei noastre. Aceasta face sa ne dam seama de ce atunci cand citim o pagina din lucrarile sale suntem transpusi intr-o stare de liniste, meditatie si reculegere.

            Mai trebuie retinut faptul ca opera Parintelui Staniloae se remarca prin continutul sa autentic. In acest sens, teologia sa este una hristologica si hristocentrica. Ea pleaca de la Iisus Hristos si prin intermediul lui Hristos duce tot la Hristos - Domnul si Mantuitorul. De la Iisus Hristos Cel marturisit in Sfanta Scriptura, prin Iisus Hristos propovaduit de Sfintii Parinti, Parintele Staniloae ajunge la Hristos Cel cosmic si euharistic. Domnul Iisus Hristos este si ramane Acelasi, iar noi suntem impreuna cu Sfintii Apostoli, cu martirii, mucenicii si cu Sfintii Parinti contemporani ai lul Hristos.

            Drept urmare, scrierile Parintelui Dumitru Staniloae sunt impregnate de prezenta Mantuitorului Iisus Hristos. Aici Domnul Hristos este prezent in maretia slavei Sale, dar si in smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Hristos Cel unic si adevarat, Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuti de la moarte la viata. De aceea, si din acest punct de vedere, opera Parintelui Staniloae trebuie considerata un punct de reper. Ea nu ne lasa sa orbecaim in cautarea mantuirii, ci ne reintoarce la Iisus Hristos – Unicul Rascumparator si Mantuitor. Inaltarea la Cer, asa cum spune Parintele Dumitru in lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, nu reprezinta o indepartare a lui Hristos de umanitatea istorica. Prin inaltare Iisus Hristos nu paraseste lumea, ci isi transpune umanitatea asumata in planul atotprezentei duhovnicesti, pnevmatice, pentru ca toti sa ne putem uni cu El.

            Inca un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare si innoitoare pe care o reprezinta opera Parintelui Staniloae in contextul actual. Aceasta opera inlatura toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existentialismul, gnosticismul, evolutionismul, precum si celelalte conceptii ale modernitatii le-a adus impotriva persoanei umane. Omul nu este lasat sa fie distrus de aceste conceptii, ci este repus in adevarata sa demnitate. Parintele Staniloae accentueaza foarte mult ideea de persoana si pe cea de comuniune interpersonala. Sfanta Treime este Comuniune de persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, dar si omul este o persoana creata dupa chipul lui Dumnezeu si care tinde la asemanarea cu El. Ca persoana, omul este menit sa intre in comunicare si comuniune cu ceilalti semeni si cu Dumnzeu, fapt ce duce la nasterea unei comunitati ziditoare si sfintitoare, adica mantuitoare. Astfel, eliberat fiind de falsele conceptii antropologice, omului i se ofera perspectiva innoirii si desavarsirii prin Hristos si in Hristos. Sub aceasta forma, conceptia antropologica a Parintelui Dumitru Staniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un raspuns consistent si substantial inaintat provocarilor actuale. Dragostea sa fata de Adevarul – Iisus Hristos l-a facut pe Parintele Dumitru Staniloae sa nu fie de acord cu conceptiile eronate ale vremii, ci sa se ridice impotriva lor si sa le demasce. Asa se face ca el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. In acest fel, se poate spune ca teologia sa este si jertfelnica dar si eshatologica. De aici deducem ca, privind eshatologic, teologul trebuie sa se jertfeasca mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, asa cum a facut Parintele Dumitru Staniloae.

            Alte doua elemente ale gandirii Parintelui Dumitru Staniloae pe care le consider foarte importante sunt darul si dorul. Parintele se foloseste foarte mult de aceste doua notiuni. El arata ca intreaga creatie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar la randul sau, si omul este un dar ce cuprinde insa si dorul dupa Dumnezeu si nemurire. Ca teologie a darului si a dorului, opera Parintelui Dumitru Staniloae trebuie vazuta atat ca o multumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dumnezeu, cat si ca un dar pe care Dumnezeu il face, prin noi, ortodocsii, lumii intregi. Depinde de fiecare cum il chiverniseste, cum il valorifica si onoreaza acest dar.

In alta ordine de idei, am constatat ca toti discipolii care s-au apropiat de opera Parintelui Dumitru Staniloae, nu s-au infruptat doar dintr-o comoara spirituala, ci au aflat pe cel ce a daruit aceasta comoara, ca pe un invatator si un parinte caruia i s-au atasat cu credinta si cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se incheie cand inceteaza sa mai scrie, datorita plecarii sale din viata cea vremelnica, eveniment petrecut cu saptesprezece ani in urma, ci se continua prin ucenicii sai. Prin urmare, Parintele Dumitru Staniloae a reusit sa adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenta si caldura inegalabila, teologi nu numai din ortodoxie ci si din celelalte confesiuni crestine, dobandind cu totii acelasi glas si deci o cale unica spre Dumnezeu, prin cultivarea si valorificarea teologica a operei sale, la care, deci, nu au aflat decat miere curata si sfanta, stralucind autenticitatea adevarului mantuitor.

            Recunoastem cu totii adevarul si realitatea ca Parintele Dumitru Staniloae avea un chip frumos si pasnic, asemeni crinului Bunei Vestiri. In fata lui senina si diafana intrezareai cu usurinta „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalica simteai savoarea „persoanei omului in vesnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme si niciodata de prisos concordau cu gandirea lui sistematica, lipsita de orice ambiguitate. Scrisul sau parea (si de fapt chiar este) un urcus nemijlocit catre inviere si prezenta, cu certitudine, trairea sa in Dumnezeu si cu Dumnezeu. Din orice expresie a Parintelui, scrisa ori vorbita, se distingea profilul teologului si a filozofului crestin ortodox de netagaduit. A fost teologul care a mers la izvoarele datatoare de binecuvantare si energie necreata, de unde s-a adapat si a devenit el insusi izvorul, caci viata lui s-a desfasurat ca pe o scena deschisa. Tot ceea ce el a avut ca dar – talantii si talentul oferit lui de Dumnezeu – le-a aratat tuturor, facand din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologica poate fi citita si este la indemana oricui, insa nu si interpretarea ei, fiindca o experienta mistica si duhovniceasca este necesara celui care incearca sa patrunda si sa inteleaga teologia lui atat de variata si de profunda.

S-a tot spus despre sfintia sa ca este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Si asa este! Parintele Dumitru Staniloae este autorul unei teologii marturisitoare si al unei teologii filocalice, unice. Asemeni marelui Sfant Apostol Pavel, avea permanent constiinta prezentei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretica, scolastica, ci o teologie traita, experiata in propria-i viata. Lucrarile sale sunt mai curand o convorbire cu Dumnezeu, decat o vorbire despre Dumnezeu. Cand citim din dogmatica sa, parca il simtim pe Dumnezeu care sufera datorita neputintei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelasi pentru toti laolalta si totodata diferit pentru fiecare in parte, aceasta calitate nu a apartinut decat marilor parinti filocalici ce au realizat in chipul lor asemanarea cu Dumnezeu. Pentru Parintele Dumitru Staniloae fiecare om era unic si niciodata nu facea o ierarhie a persoanelor care-i calcau pragul. In camera sa de lucru, asemenea unei chilii de calugar, paseai cu multa sfiala, dar o pace iti inunda intreaga fiinta imediat ce intrai in spatiul acela sacru, venerabil, de imortalitate. In fata lui luminata, in ochii sa mereu intredeschisi, in vorba lui dulce dar ferma, gaseai imediat chipul marelui teolog, ori a parintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovniceasca, asemenea marilor parinti ai Bisericii din trecut.

2. Sfanta Treime – structura a supremei iubiri

Gandirea personalista fundamentata biblic si patristic accentueaza valoarea persoanei, plecand de la invatatura despre Sfanta Treime. In aceasta perspectiva, accentul  nu este pus pe unitatea fiintei, argumentata scolastic, ci pe Dumnezeul cel viu al Revelatiei biblice care se descopera prin comuniunea de nesfarsita viata a Persoanelor Sfintei Treimi. Aceasta intelegere subliniaza ca persoana este mai presus decat ideea. Doar intalnirea cu Dumnezeu ca o comuniune suprema de iubire a Persoanelor, determina o depasire a abordarii exclusiv conceptuale a tainei dumnezeirii. Persoana nu se reduce la idee, la concept, intrucat este insetata mereu de o relatie vie si iubitoare cu alte persoane. In comunicarea dintre persoane ideile reprezinta doar ceva partial. Plinatatea comunicarii se realizeaza in cadrul intalnirii si a comuniunii de viata intre persoane.

Parintele Dumitru Staniloae arata ca intrucat setea de comuniune nesfarsita a persoanei poate fi hranita numai printr-o iubire infinita, el prezinta Sfanta Treime ca structura a supremei iubiri. Iubirea nu poate fi numai gandita, ci se cere traita. Ea presupune in mod existential actul de viata al daruirii si al primirii. Iar aceasta viata de comuniune in iubire are ca structura si model Sfanta Treime.

Iubirea fundamentata pe relatiile dintre Persoanele Sfintei Treimi nu este uniforma. „Dar comunitatea treimica a Persoanelor dumnezeiesti, structura dinamica a iubirii nesfarsite, nu e o iubire uniforma a celor trei Persoane intre Ele, ci o iubire de Tata, de Fiu si o comunicare ipostaziata intre Ele, in Persoana Duhului Sfant. Iubirea nu e uniforma. Sensibilitatea Tatalui fata de Fiul ia chipul ipostatic mangaietor al Duhului Sfant. Tatal se bucura impreuna cu Duhul, de Fiul. Dar aceasta mangaiere ipostatica a Tatalui, indreptata spre Fiul, face si pe Fiul sa raspunda cu o simțire intensificata a iubirii Tatalui fata de El”[1].

3. Despre intersubiectivitatea divina

Parintele Profesor Dumitru Staniloae arata ca in Sfanta Treime este traita subiectivitatea pura. Fircarui Subiect treimic ii sunt interioare celelalte doua. Intersubiectivitatea treimica exprima reciproca afirmare, transparenta si interioritatea desavarsita a Persoanelor Sfintei Treimi. Caracterul pur al Subiectelor divine presupune o deplina intersubiectivitate a lor. Fiecare Persoana dumnezeiasca impartaseste in mod distinct intreaga fiinta divina. Tatal Il naste pe Fiul, insa aceasta nu presupune oarecum ca Fiul este un obiect al Tatalui. Fiecare isi traieste propria subiectivitate intr-o relatie de afirmare reciproca. De aceea este folosita si expresia „Fiul se naste din Tatal”. Tatal se cunoaste prin Fiul si Fiul prin Tatal. Intersubiectivitatea divina presupune afirmarea reciproca a Persoanelor Sfintei Treimi, fara sa se ajunga la confuzia modurilor de impartasire a fiintei dumnezeiesti.

Astfel, „Intersubiectivitatea si afirmarea reciproca face ca Tatal, traindu-se ca Tata, traieste ca Tata toata subectivitatea filiala a Fiului; subiectivitatea Fiului Ii este interioara, dar ca unui Tata. Ii este nesfarsit mai interioara de cum ii este interioara unui tata pamantesc subiectivitatea filiala a fiului sau, sau de cum ii este interioara unei mame subiectivitatea filiala a fiului ei, facand-o sa se poata substitui fiului ei si sa traiasca cu mai multa intensitate decat el bucuriile si durerile lui. Dar precum Tatal dumnezeiesc traieste subiectivitatea Fiului in subiectivitatea Sa parinteasca, fara sa le amestece, ci intensificandu-le, asa si Fiul traieste subiectivitatea parinteasca a Tatalui in subiectivitatea Sa filiala, sau ca Fiu. Totul e comun si perihoretic in Treime, fara ca in aceasta miscare comuna a subiectivitatii Unuia in altul sa se confunde modurile distincte ale trairii impreuna a acestei subiectivitati”[2]. Parintele Staniloae arata ca: „Tatal se cunoaste pe Sine in Fiul si prin Fiul, numai intrucat Fiul ca imagine reala a Tatalui proiecteaza spre Tatal existenta Sa, ca Fiu al Tatalui; dar si Fiul Se cunoaste pe Sine prin aceasta. Tatal Se cunoaste pe Sine in Fiul nu ca intr-o imagine pasiva a Sa, ci ca intr-o imagine activa, care intoarce si ea spre Tatal cunoasterea sa despre El, cunoastere ce a devenit posibila intrucat a luat nastere ca imagine reala perfecta a Tatalui. Nasterea Fiului de catre Tatal e premisa cunoasterii de sine a Tatalui, realizata in mod comun cu Fiul”[3].

4. Despre unitatea intratreimica – ca unitate in iubire

Dumnezeu, unul si intreit in acelasi timp, reprezinta taina care structureaza invatatura de credinta crestina. Este prin excelenta o realitate apofatica, imposibil de cuprins in tiparele logicii formele. Unitatea intratreimica nu este de ordin principal sau juridic, ci se manifesta ca unitate in iubirea desavarsita existenta intre Persoanele Sfintei Treimi, de ordin duhovnicesc, intemeiata prin Tatal. Unitatea intratreimica nu presupune nici confuzie depersonalizanta, nici o structura a monadelor.

In unitatea intratreimica asumata ca unitate de iubire desavarsita este traita o reciproca daruire a Persoanelor. Plenitudinea existentei intratrinitare este traita ca o bucurie a daruirii. In acest act de viata al daruirii desavarsite este traita cu intensitate deopotriva taina persoanei si a comuniunii. Persoana nu ramane in izolare, ci este deschisa spre comuniune. Aceasta comuniune este structurata prin iubirea intratrinitara care presupune cuprinderea reciproca a Persoanelor.

Prin unitatea intratreimica traita ca unitate de iubire, afirmarea fiecarei Persoane se face prin daruirea fata de celelalte Persoane: „In iubirea deplina persoanele nu se daruiesc numai reciproc si nu se accepta numai, ci se si afirma, se pun in existenta prin daruire reciproca. Iubirea divina este autoeficienta. Tatal pune pe Fiul din veci in existenta, prin daruirea integrala a Sa, iar Fiul afirma pe Tatal continuu ca Tata, prin faptul ca se accepta pus in existenta prin Tatal, prin faptul ca se daruieste Tatalui ca Fiu. Iar Dumnezeu nu poate fi lipsit de o iubire perfecta si vesnica. Punandu-se reciproc in existenta prin iubirea perfecta, actele prin care se savarseste aceasta sunt  acte din veci si au un caracter de acte cu totul personale, desi sunt acte in care persoanele divine sunt impreuna active”[4].

In relatia de daruire reciproca este pastrat si valorificat specificul fiecarei persoane: „O persoana divina se daruieste in iubirea sa suprema alteia, fara sa se poata pierde. Persoana pusa in existenta are totul din daruirea celeilalte. Dar daruirea e reciproca intre persoanele ce se iubesc, prin urmare si intre persoanele divine. Astfel bucuria Persoanei divine care are etern initiativa daruirii este indoita: aceea de a se darui, punand in existenta pe alta care sa poata primi darul, care sa se poata impreuna-bucura cu ea de plenitudinea fiintei, si aceea de a primi iarasi fiinta daruita, dar ca semn al iubirii celeilalte. Tatal si Fiul isi pastreaza insa in aceasta reciproca daruire pozitia proprie. Fiul se bucura de darul existentei primite de la Tatal, iar Tatal se bucura de darul darului sau primit de la Fiul” [5]. Relatiile intratreimice exprima un mod de existenta in care sunt tinute impreuna atat unitatea cat si distinctia. Intr-o reciproca  interioritate a Persoanelor se intareste subiectivitatea proprie si a celorlalte Persoane in relatii unitare. Unitatea este traita prin distinctiile Persoanelor, prin valorificarea darurilor specifice intr-un act de comuniune profunda. Distinctia nu disperseaza unitatea si unitatea nu anuleaza distinctia. Persoanele Sfintei Treimi sunt desavarsit interioare din vesnicie.

Plinatatea existentei divine se manifesta prin comuniunea interpersonala. In aceasta comuniune Tatal si Fiul se afirma si se descopera reciproc. Parintele Staniloae arata ca: „Fiul e chipul si stralucirea eterna a Tatalui. Fiul e intelepciunea Tatalui, e Cuvantul revelator al plenitudinii Lui, precum Tatal este izvorul acestei intelepciuni si al Cuvantului revelator. Tatal ca gandirea pe care o are Tatal despre sine insusi, iar Fiul ca un <<chip>> gandit al Tatalui, cum spun unii Parinti orientali, sau ca Logosul iesit din Mintea paterna. La Dumnezeu gandirea nu e una si existenta alta. Gandindu-se pe sine, Tatal se reduplica ipostatic, fara sa se dubleze ca fiinta. Gandindu-se pe sine, El se cunoaste pe sine si ca cel ce gandeste si ca cel gandit, cunoscut de sine. El priveste pe Fiul, <<Adevarul>> ipostatic, adica pe sine insusi ca alt eu, stiindu-se in acelasi timp ca izvorul acestui <<chip>> perfect al Sau”[6].

5. Despre Dumnezeu Tatal – ca temei al unitatii intratrinitare

            Unitatea Sfintei Treimi avand ca temei Persoana Tatalui este una dinamica in care sunt valorificate distinctiile Persoanelor Sfintei Treimi prin relatii unitare. Nu este o unitate abstracta, ci una de viata prin care este evidentiata reciprocitatea desavarsita in cadrul relatiilor intratrinitare. Faptul ca Tatal il naste pe Fiul si il purcede pe Duhul, determina si o relatie de reciprocitate intre Fiul si Duhul.

            Aceasta relatie il evidentiaza pe Tatal ca temei al uitatii intratrinitare. Duhul Sfant purcede din Tatal si prin Duhul, Fiul se intoarce spre Tatal pentru a iubi prin El pe Tatal. Reciproc, Tatal il purcede pe Duhul pentru a iubi prin El pe Fiul. Astfel se poate observa o relatie interna intre purcederea Duhului si nasterea Fiului. Nu exista o exterioritate intre nasterea Fiului din Tatal si purcederea Duhului din Tatal, intrucat Duhul este din Tatal impreuna cu Fiul. Dumnezeu Tatal ca temei al unitatii intratrinitare nu anuleaza specificul relatiilor intre Persoanele Sfintei Treimi. Parintele Staniloae arata ca: „Fiul iubeste prin Duhul pe Tatal ca pe Cel ce L-a nascut pe El si L-a purces pe Duhul, deci prin aceasta iubire nu i se schimba insusirea de Fiu, ca sa devina identic cu Tatal. Iubirea Lui fata de Tatal e altfel decat iubirea Tatalui fata de El. Fiul prin Duhul raspunde cu bucuria Sa la bucuria Tatalui fata de El; adica Fiul nu are initiativa bucuriei. Ca atare Fiul nu are Duhul asemenea Tatalui, ca purcezandu-L din Sine ca  si  Tatal, ci ca Cel ce-L are pe Duhul din Tatal, ca Cel ce-L are pe Duhul ca Fiu. Daca L-ar avea si Fiul pe Duhul ca unul ce-L purcede, nu s-ar mai raporta prin Duhul fata de Tatal ca un Fiu fata de Tatal”[7].

Persoana Tatalui este temeiul de nezdruncinat al unitatii treimice. Din Tatal izvoraste intreaga existenta. Sfantul Ioan Damaschinul il numeste pe Tatal, „abis al fiintei” si Minte ca „abis al ratiunii”. Sfantul Maxim Marturisitorul il arata pe Tatal ca Mintea cea necunoscuta. Fiul este chip al Tatalui, iar Duhul este viata Tatalui sau iubirea Lui. Plecand de la aceasta realitate, este important de observat reciprocitatea dintre adevar si iubire. Iubirea autentica poate fi traita numai intru Adevar. Tatal isi cunoaste chipul Sau,  iubindu-L si iubirea este relatia fata de Adevar. „Tatal, vazandu-si chipul ipostatic in Fiul , isi iubeste acest chip. Iubirea sa, care este expresia cea mai proprie a vietii spirituale, este un alt mod de revelare a Sa. Dar un mod care ii reveleaza tot asa de deplin ca si chipul Sau. Si fiecare din aceste moduri ipostatice poarta in sine si celelalte moduri impreuna cu intreaga fiinta divina. Astfel fiecare ipostas poarta toata dumnezeirea, dar in modul propriu. Si toate trei sunt necesare pentru a ipostasia plenitudinea dumnezeirii. In special sint necesare modul <<chipului, sau al <<Adevarului>> si al <<Iubirii>> pentru a revela pe Tatal in care adancul abisal al dumnezeirii e un mod neoriginal si de originare a modurilor revelatoare”[8].

6. Despre unitatea de fiinta intre Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul. Fiul ca Logos al Tatalui

Fiinta divina exista din vesnicie in modul daruiri ei de catre un ipostas altui ipostas. „Mentinerea unitatii de fiinta intre Tatal si Fiul e asigurata prin daruirea desavarsita a intregii fiinte prin nastere de catre un ipostas si prin primirea ei totala prin nasterea de catre alt ipostas. Dar Daruitorul prin nastere, sau Tatal, priveste in acelasi timp cu bucuria deplinei iubiri spre Cel ce exista prin daruirea Sa de Sine. Si Primitorul existentei prin nastere, la fel. Cel ce exista ca rod al daruirii desavarsite prin nasrerea din primul ipostas, se bucura de Daruitorul existentei Sale prin nastere, insa nu ca Cel ce este El insusi izvorul acestei bucurii, caci tot ce are El, are de la Tatal si nimic de la Sine”[9].

Sfantul Atanasie cel Mare arata ca Dumnezeu este adevarat numai pentru ca este un Tata care are un Fiu. Numai asa Dumnezeu este Persoana care Se daruieste si prin iubirea vesnica pe care o are pentru Fiul, poate sa-si extinda aceasta iubire si la alti fii. Pentru ca Dumnezeu este un Tata personal, el aduce la existenta persoane carora le acorda iubire si valoare vesnica. Sfantul Atanasie cel Mare insista ca Fiul este Cuvantul si Intelepciunea Tatalui. „Persoana iubita reprezinta logosul sau sensul, pentru persoana iubitoare. Fiul Cel iubit al Tatalui reprezinta Logosul, sau Cuvantul Tatalui. Si cum Dumnezeu are un sens din eternitate, din eternitate el este un Tata si un Fiu. In iubirea fata de Fiul se pune in evidenta intelepciunea Tatalui, cum se pune in evidenta in iubirea noastra fata de alta persoana intelepciunea noastra”.

Cuvantul Tatalui nu este doar rostitor, ci este Fiul, este Subiect al relatiei cu Tatal. In aceasta relatie Tatal se daruieste integral Fiului. Cuvantul lui Dumnezeu spune: „Toate cate are Tatal ale Mele sunt”. Tatal este inceputul existentei Care este trait ca Persoana in relatia Sa de daruire fata de Fiul. Tatal este ipostasul – izvor, „dar acest inceput fara inceput are in acelasi timp in el dinamismul daruirii. El e Tata in sensul adevarat al cuvantului. Ca atare El se traieste ca dragoste ultima daruitoare. Ca atare are un Fiu, Caruia i se daruieste in intregime. Caci un Tata deplin se daruieste deplin. Fata de El Fiul se traieste ca Fiu desavarsit, ca Cel ce primeste totul. Tatal se releveaza in Fiul in intregime. Fiul Il reveleaza pe Tatal in intregime. El e Cel ce pune adancul obarsiei daruitoare a Tatalui in lumina, El e dovada acestei obarsii daruitoare. Avand tot ce are Tatal in mod manifestat, Fiul si Cuvantul e numai sensul, ci si puterea, viata lucrarea totala a Tatalui in care isi arata iubirea Lui totala”.

7. Sfanta Treime ca existenta desavarsita

Existenta care nu este constiinta de sine nu este deplina. Rostul existentei se implineste prin persoana. Persoana presupune deopotriva constiinta propriei identitati si capacitatea daruirii de sine, trairea bucuriei rezultata din daruirea fata de celalalt. Persoana este existenta daruitoare si primitoare, capabila sa comunice bucuria traita. O persoana nu-si poate fi autosuficienta. Existenta ei se impineste prin relatia cu alta persoana. In Sfanta Treime este structurata existenta desavarsita, intrucat exista si cea de-a treia Persoana capabila sa impartaseasca printr-o experienta proprie relatia de daruirea reciproca dintre Tatal si Fiul. Tatal este originea exclusiva a Fiului si a Duhului Sfant, deofiinta cu El. Tatal prin Fiul si in Duhul Sfant este originea a tot ce exista. Sfantul Apostol Pavel marturiseste: „imi plec genunchii inaintea Tatalui Domnului nostru Iisus Hristos din Care isi trage numele orice fiinta in cer si pe pamant”[10].  Este interesant ca Sfintii Parinti nu spun direct ca Tatal este deofiinta cu Fiul si cu Duhul Sfant, ci afirma ca Fiul si Duhul Sfant sunt deofiinta cu Tatal. Fiinta divina este comuna, dar ea este comunicata din vesnicie de catre Tatal.

Unitatea de fiinta a Sfintei Treimi avand ca temei Persoana Tatalui indica o gandire personalista. Parintele Dumitru Staniloae afirma: „Aceasta intelegere a Treimii, desi nu neaga unitatea de fiinta a Persoanelor, este profund personalista si nu vedem in ea inclinarea de a deduce Persoanele din fiinta. Fiinta divina nu e decat in Persoane, fiindca se comunica din Persoana Tatalui. La originea tuturor e un Tata Persoana, nu o esenta. In Sfanta Treime Tatal e intr-o veșnica daruire de Sine, Fiul intr-o vesnica primire a Tatalui si Duhul Sfant intr-o veșnica participare  la bucuria Tatalui care se daruieste si a Fiului care-L primeste”[11]. Relatia de comuniune intratrinitara este temeiul extinderii iubirii in planul creatiei: „Numai Treimea ca existenta plenara identica cu binele desavarsit, trait de Tatal ca vesnica daruire de Sine si de Fiul ca vesnica primire fericita a Tatalui, avand fiecare participant la bucuria Unuia de Altul pe Duhul Sfant, umple de sens existenta. Numai pentru ca Dumnezeu este un Tata care din veci si pana in veci se daruieste cu iubire unui Fiu, acest Dumnezeu voieste sa aiba si alte existente constiente carora sa le daruiasca existenta ca un bine si care sa primeasca cu multumire si pentru veci existenta, asemenea Fiului. Si numai pentru ca in Dumnezeu, este si un Fiu, acest Fiu voieste ca sa iubeasca si alte fiinte constiente pe Tatal asemenea Lui pentru primirea existentei de la El. Si numai pentru ca Tatal ramane Tata in veci, iar Fiul, Fiu in veci, ne vom bucura si noi in veci de afectiunea daruitoare a Tatalui catre noi cei unisi cu Fiul si de vointa Fiului de a ne avea unisi cu Sine in vesnica iubire fata de Tatal, de la care primim impreuna cu Fiul toate, Fiul fiinta, iar noi toate darurile create si necreate. Daca Treimea este binele desavarsit din veci si pana in veci, ea nu ne creeaza numai pentru o existenta temporala, ci pentru o existenta spre fericirea vesnica, in impartasirea de binele sau de iubirea care este Ea”[12].

Relatia de comuniune desavarsita intre Tatal si Fiul structureaza intreaga existenta creata, orientand-o eshatologic spre imparatia comuniunii vesnice. Imparatia cerurilor ne dezvaluie Sfanta Treime ca tinta vesnica pentru intreaga creatie. Aceasta imparatie a Sfintei Treimi, pregustata istoric in Biserica este vesnica. Inca de la conceperea ca om a Fiului Celui Preainalt, ingerul spune Fecioarei ca „Imparatia Lui nu va avea sfarsit”[13]. Aceasta afirmatie este reluata in Crezul pe care-l marturisim la fiecare Sfanta Liturghie. In Cartea Apocalipsei se vorbeste de imparatia vesnica a Tatalui si a Fiului: „Imparatia lumii a ajuns a Domnului nostru (Tatal) si a Hristosului Sau si va imparati in veci”[14]. Imparat va fi Mielul  injunghiat, dar si Tatal. „Si tronul lui Dumnezeu si cel al Mielului va fi intr-insa”[15]. In mod insistent viata liturgica a Bisericii ne prezinta imparatia vesnica a Sfintei Treimi.

8. Despre Sfanta Treime si existenta, misiunea si sobornicitatea Bisericii

Biserica este prezenta Sfintei Treimi intre credinciosi prin harul dumnezeiesc, caci in ea Tatal este prezent prin Fiul si Duhul Sfant, iar Duhul Sfant intrucat este in Tatal si in Fiul, ii ridica la o unire harica cu intreaga Sfanta Treime. Trup tainic al lui Iisus Hristos, Biserica apare ca o realitate divino-umana, teandrica, sacramentala, prin care plinatatea iubirii si vietii treimice este impartasita credinciosilor in comuniunea iubirii, in trairea lor soborniceasca, comunitara. Cu aceasta ajungem la intelegerea sobornicitatii Bisericii in stransa legatura cu Sfanta Treime. Numai in lumina dogmei Sfintei Treimi se descopera, in adevaratul ei inteles, sobornicitatea Bisericii. Noi credem in Biserica una, sfanta, soborniceasca si apos­tolica. Asa marturisim in Simbolul Credintei. Aceasta este traditia crestina a Bisericii invatata de Sfintii Parinti, afirmata de sinoade si paastrata de crestinatate de-a lungul veacurilor. Biserica este comunitara si soborniceasca in structura ei, deoarece realizeaza intre mem­brii ei o traire dupa chipul vietii treimice. In acest inteles, traditia ortodoxa vede fundamentul si temeiul sobornicitatii in Sfanta Treime.

9. Sobornicitatea Bisericii, aspect caracteristic al ecleziologiei ortodoxe

Incercand sa definim al treilea atribut al Bisericii, acela de soborniceasca, o analiza etimologica a cuvantului ni se pare necesara. Cuvantul "sobornicesc" este echivalentul cuvantului "catolic", cele doua cuvinte fiind sinonime. Textul slavon al Simbolului de Credinta traduce adjectivul katoliki - cu cel de "soboroaia", iar cuvantul "sobornost" apare in teologia ortodoxa rusa a secolului al XIX - lea, in opera teologului Alexie Homiacov, redand ideea de catolicitate, pe care o dezvolta in scrierile sale despre Biserica. Radacina slava "sobor" vrea sa spuna "adunare", iar forma verbala a cu­vantului (sobirati) are intelesul de "a aduna", "a uni". A crede in Biserica soborni­ceasca este a crede intr-o Biserica ce aduna si uneste. Termenul de "sobornost" (sau soborny) derivat din radacina "sobor" primeste o noua nuanta, fara a pierde prin aceasta sensul lui direct, acela de catolic sau catolicitate. S-ar mai putea traduce "sobornost" prin sinfonicitate, unanimitate, ca si prin cel de sinodalitate (Biserica este sinodala in viata ei de unitate in Duhul Sfant, in organizarea ei ierarhica, in menti­nerea vietii ei prin sinoade, soboare). Cuvantul catolic are mai mult un inteles calitativ, decat cantitativ. In documentele crestine cele mai vechi, termenul katoliki nu a fost folosit intr-un sens cantitativ, pentru a desemna extensiunea spatiala a Bisericii, ci el viza mai mult integritatea doctrinei, a traditiei in opozitie cu invataturile eretice. Catolicitatea are, astfel, mai mult intelesul de ortodox, de ceea ce este adevarat, decat cel de "universal". In acest sens, termenul pare sa fie folosit pentru prima data de Sfantul Ignatie al Antiohiei si apoi in Mar­tiriul Sfantului Policarp al Smirnei. Cuvantul catolic reapare la Sfantul Clement Alexandrinul cu sensul de Biserica adevarata in opozitie cu gruparile eretice". Biserica "catolica" este cea care se afla in adevar, care participa la adevar si traieste viata adevarata. In Apus, in Occident, prin Fericitul Augustin, acest termen a primit o interpretare exclusiv cantitativa. Dupa Fericitul Augustin, identificarea celor doua notiuni, catolic si uni­versal, a fost adoptata in vocabularul teologic apusean si occidental, incat atributul de catolicitate are pana astazi intelesul de universalitate.

Catolicitatea nu este un termen spatial pentru a desemna intinderea Bisericii crestine, ci o calitate intrinseca, ce are de la inceput si va fi totdeauna proprie Bisericii, independent de conditiile istorice in care spatiul si numarul credinciosilor ei ar putea fi mai mult sau mai putin limitate. S-a voit adeseori sa se inteleaga prin catolicitate, intinderea Bisericii in lume. Daca s-ar primi o astfel de definfitie, ar tre­bui sa recunoastem ca Biserica crestina din ziua Pogorarii Sfantului Duh a fost de­parte de a fi catolica (adica soborniceasca sau comunitara), ca Biserica nu devine catolica decat in epoca moderna si nici pana astazi ea nu este inca in mod definitiv catolica. Biserica nu este mai putin soborniceasca in ziua Pogorarii Sfantului Duh decat astazi. Ea a fost intotdeauna sobor­niceasca si va ramane pana la sfarsitul veacurilor. Adevarata catolicitate (sobornicitate) a Bisericii nu poate fi masurata prin semne exterioare, caci ea este o insusire laun­trica si interioara a Bisericii, mentinuta de Duhul Sfant, care salasluieste in ea: "Ceea ce consti­tuie Biserica - zicea Alexie Homiacov - nu este nici cifra numerica a credinciosilor, nici adunarea lor vizibila, ci legatura insasi care ii uneste". In locul atributului de "catolicitate", care a luat astazi sensul de universal si are o tendinta primatiala, definind o confesiune crestina, Ortodoxia foloseste expre­sia de sobornicitate in intelesul de unire intima a membrilor Bisericii intr-un intreg, ceea ce are ca urmare ca in intreg se reflecta viata tuturor si fiecare reflecta viata intregului. Fiecare exista prin intreg si intregul se sustine prin legatura tainica ce le uneste pe toate. Sobornicitatea este aceasta legatura a fiecaruia cu intregul, care nu se schimba in fiinta prin impartire, ca focul si scanteia, ca marea si apa, deoarece are aceeasi fiinta in partea cea mai mica si in cea mai mare. Aici este sobornicitatea Bisericii: manifestarea intregului in fiecare si legatura fiecaruia cu intregul.

Sfintii Parinti ai Bisericii au insistat asupra acestui aspect al sobornicitatii Bisericii. Por­nind de la textul Sfantului Apostol Pavel: "Daca toate ar fi un madular, unde ar fi trupul?" (I Cor. XII, 14), Sfantul Ioan Gura de Aur zice: "Daca nu ar fi intre voi multa deosebire, n-ati fi un trup, iar nefiind un trup, n-ati fi una; iar nefiind una n-ati fi de aceeasi fiinta. Deci, daca ati fi toti de aceeasi cinste, n-ati fi un trup; iar nefiind un trup, n-ati fi una; iar nefiind una, cum ati fi de aceeasi fiinta ? Acum insa, tocmai pentru ca nu aveti toti un singur dar, sunteti un trup, sunteti toti una". Sfantul Ioan Gura de Aur surprinde aici caracterul paradoxal al intregului organic, care se arata in diversitatea sa launtrica si in unitatea sa. Aceasta este taina intregului: comunul care leaga madularele intre ele si pe care il serveste fiecare". Este o legatura soborni­ceasca intre membrii Bisericii. Ei se sustin unii pe altii in intreg. Toate madularele sunt egale in cinste, intrucat fie ca se face prin el o lucrare mai mica sau mai mare, o face acelasi organism intreg si este la fel de necesara pentru mentinerea intregului. Madularele sunt atat de strans legate intre ele prin intregul organic incat prin dis­trugerea unuia se distrug si celelalte. Retinem din aceste texte ale Sfantului Ioan Gura de Aur legatura fiecarui madular cu intregul si lucrarea intregului prin fiecare madular. Acest intreg, in cazul nostru, este Biserica.

Traditia si spiritualitatea ortodoxa a intuit sustanta, continutul si esenta sobornicitatii Bisericii. Sobornicitatea este taina intregului, plenitudinea si totalitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos. Membrii Bisericii sunt intr-o legatura soborniceasca in masura in care fiecare membru nu se desparte si separa  de intreg Trupul tainic al lui Iisus Hristos. Sobornicitatea este expresia integri­tatii vietii Bisericii. Sobornicitatea si catolicitatea se arata si in rugaciunea Bisericii, stiind ca toate madularele Trupului lui Iisus Hristos se desavarsesc prin rugaciunea reciproca. Fiecare se roaga si pentru altii si altii pentru fiecare: "Noi ne rugam - zice Alexie Homiacov - pentru ca nu putem sa nu ne rugam si aceasta rugaciune a tuturor pentru fiecare si a fiecaruia pentru toti este ca sangele care circula in tot Trupul Bisericii". Aceasta rugaciune a fiecaruia pentru toti si a tuturor pentru fiecare este expresia legaturii, raportului si relatiei intre credinciosi. Cu alte cuvinte, sobornicitatea Bisericii nu se limiteaza numai la relatiile intre cei vii, ci si la cele dintre ei si cei adormiti prin rugaciunile si pomenirile ce se fac pentru cei dece­dati sau trecuti la cele vesnice. In Sfanta Liturghie a Bisericii Ortodoxe se realizeaza o adevarata comuniune a viilor si a mortilor. In mod concret, sobornicitatea Bisericii se manifesta si exprima in actele de cult, ca acte de traire comuna a credintei, insa Biserica este soborniceasca in viata ei spirituala si duhovniceasca, ca si in organizarea ei ierarhica, in doctrina si dogma, ca si in cult. Natura Bisericii este sobor­niceasca, comunitara. Asa cum Iisus Hristos straluceste in fiecare din madularele indumnezeite ale Trupului Sau tainic, in acelasi fel straluceste sobornicitatea in fiecare parte a Bisericii si in toata Biserica. Viata ei intreaga este o viata de comuniune si iubire. Biserica este sobor­niceasca si comunitara in toate elementele sale. Nici unul nu se mantuieste singur, nu se sfinteste singur, ci in Biserica, impreuna cu ceilalti membri, in stransa legatura cu ei.

10. Sobornicitatea Bisericii, chipul relatiilor treimice. Aspectul trinitar al sobornicitatii Bisericii

Ecleziologia ortodoxa este trinitara prin excelenta. Viata Bisericii este comuniunea cu viata Sfintei Treimi sau viata dumnezeiasca, im­partasita prin har credinciosilor. Noi participam la aceeasi Viata, care este viata lui Dumnezeu, pentru ca noi suntem una in Iisus Hristos, iar viata trinitara sau treimica este comunicata prin Iisus Hristos in Duhul Sfant, incat "Biserica este o societate a persoanelor umane laolalta cu persoanele divine". Sobornicitatea Bisericii dupa chipul perihorezei treimice este atestata de Iisus Hristos in cuvintele: "Ca sa fie una... precum suntem si Noi... dupa cum Tu, Parinte intru Mine si Eu intru Tine, ca sa fie intru Noi... precum si Noi una suntem: Eu intru ei si Tu intru Mine, ca sa fie desavarsiti" (Ioan XVII, 20, 22-23 , cf. Efes. IV, 4-6). Dumnezeu este de fiecare data unul si treimic: unul in fiinta Sa si treimic in ipostase, Dumnezeu unic in trinitate si trinitatea intr-un Dumnezeu unic. Nu se afla fiinta divina in afara de persoane, dar nu se afla persoana in afara fiintei. In fiinta divina nu se afla nimic din ce nu ar fi in ipostas, care ar trai dincolo de persoana. Intre persoana si fiinta nu se afla opozitie. Persoana este un mod unic de a contine fiinta. Dumnezeu este unitate prin ratiunea fiintei, si Treime prin modul existentei. Ipostasurile treimice au aceeasi unica fiinta. Fiecare persoana cuprinde intreaga fiinta divina si se gaseste intreaga in celelalte doua persoane. Fiecare ipostas este un subiect absolut care poarta in el toata dumnezeirea in baza existentei perihoretice. Sfantul Maxim Marturisitorul zice: "Dumnezeirea este in Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Aceeasi este intreaga in intreg Tatal; si Tatal este intreg in aceeasi intreaga; si aceeasi este intreaga in intreg Fiul; si Fiul este intreg in aceeasi intreaga; si aceeasi este intreaga in intreg Sfantul Duh; si Duhul Sfant este intreg in aceeasi intreaga... caci nu se imparte dumnezeirea... Tatal este intreg in intreg Fiul si in intreg Duhul Sfant in chip desavarsit; si intreg este Fiul in intreg Tatal si in intreg Duhul Sfant, in chip desavarsit si intreg este Duhul Sfant in intreg Tatal si in intreg Fiul, in chip desavarsit". In Sfanta Treime, fiecare ipostas este un intreg si intregul divin este in fiecare ipostas, iar intregul dintr-un ipostas este intreg in intregul celorlalte doua ipostasuri. Aceasta nu inseamna ca fiecare ipostas este abso­lut identic cu celelalte ipostase ale Sfintei Treimi, caci aceasta identitate ar nimici si anula unicitatea fiecarui ipostas. Precum in Dumnezeu fiecare din cele trei persoane, Tatal, Fiul si Sfantul Duh, nu sunt o parte din Sfanta Treime, ci Dumnezeu intreg, la fel "Biserica - zice Vladimir Lossky - nu este o federatie a partilor ei, caci fiecare parte in ea se identifica cu intregul, exprima intregul, vrea tot ce vrea intregul, nu exista in afara intregului". Taina sobornicitatii descopera in viata Bisericii viata perihoretica a Sfintei Treimi. In aceasta cuprindere de catre fiecare ipostas divin, in subiectivitatea sa pura, a obiec­tivitatii subiective a celorlalte doua persoane divine, ca subiectivitate a sa, subiec­tivitate care constituie pentru celelalte forma obiectiva a aceluiasi continut subiec­tiv, in aceasta traire a intregului univers divin de catre fiecare persoana divina, dar in legatura cu intregul treimic, se afla si taina intregului din Biserica. Biserica este soborniceasca in intregul ei ca si in fiecare din partile ei. Fiecare parte are aceeasi plinatate ca si intregul. "Biserica – zice teologul Alexander Schmemann - este soborniceasca (cato­lica) in masura in care fiecare din partile sale nu este numai in acord cu intregul, ci se identifica si se incorporeaza in el (in intreg) partea, in alti termeni, este intregul".

Constiinta soborniceasca a Bisericii nu este constiinta comuna, ci constiinta personala a totalitatii crestinilor. Este constiinta, ce se prezinta ca "intreg", ca "adevar sobornicesc", ca adevar al in­tregului, in Biserica, credinciosii sunt legati unii cu altii si fiecare cu intregul. De aceea bucuria si suferinta fiecarui madular este si bucuria si suferinta intregului, si invers. Caderea in pacat a unui credincios intristeaza pe fiecare dintre noi, semenii si fratii lui, si de aici senti­mentul unei responsabilitati pentru ceilalti. Esti raspunzator nu doar pentru tine, ci si pentru ceilalti frati ai tai, cu care te simti legat in unitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos, printr-o tesatura soborniceasca, deoarece Sobornicitatea este expresia acestei responsabilitati pentru toti si pentru toate. Biserica nu formeaza numai o unitate in Iisus Hristos, in care nu s-ar afla decat o singura constiinta, constiinta persoanei lui Iisus Hristos, la care ar participa credinciosii, fiindca aceasta ar insemna ca Iisus Hristos cuprinde in El ipostasele umane ca parti din persoana Sa unica. Constiinta Bisericii, in acest caz, nu ar fi decat constiinta Fiului unic in care constiintele umane ar disparea ca persoane umane, distincte intre ele si diferite de persoana lui Iisus Hristos. Aceasta ar fi o interpretare gresita. Prin faptul ca notiunea de persoana implica o ireductibilitate ontologica, este imposibil de a admite ca o per­soana ar putea fi cuprinsa intr-o suprapersoana, ca parte a ei. Daca noi suntem una in Iisus Hristos, unitatea noastra in El nu afecteaza de loc pluralitatea personala. Unitatea naturii noastre in Iisus Hristos nu exclude "poli-ipostaseitatea" umana. O pluralitate de centre personale insufleteste unitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos. Credinciosii nu sunt despartiti intre ei prin pluralitatea lor ipostatica, ci traiesc in unitatea harica si in duhul iubirii: "Unitatea Bisericii - zice Alexie Homiakov - rezulta in mod necesar din unitatea lui Dumnezeu, deoarece Biserica nu este pluralitate de persoane in des­partire individuala, ci unitatea harului dumnezeiesc, care traieste in pluralitatea creaturilor". (Dupa cum afirma si Parintii Profesori Dumitru Staniloae, Ion Bria si Nicolae Fer). Sobornicitatea cuprinde nu numai unitatea, ci si pluralitatea; ea inseamna un acord intre unitate si pluralitate. Existand dupa chipul Sfintei Treimi, Biserica pre­zinta in fiinta ei caracterul antinomic al identitatii si diversitatii simultane. In viata trinitara exista o unitate de fiinta si o pluralitate de persoane. Sfanta Treime este in acelasi timp o identitate absoluta si o pluralitate absoluta. Teologia crestina a exprimat intotdeauna omousianitatea celor trei persoane divine si deosebirea lor ipostatica. Sfantul Grigore de Nazianz spune: "Cand vorbesc despre Dumnezeu, voi trebuie sa va simtiti scaldati intr-o singura lumina si in trei lumini. Eu spun trei, gandindu-ma la caractere proprii sau la ipostase... Si spun una sub raportul fiintei, adica a dumnezeirii. Caci exista acolo o impartire neimpartita, o unire care pastreaza deosebirea. Unul singur in Trei, aceasta este dumnezeirea. Cei Trei sunt Unul singur". Dumnezeu se gaseste intr-o uni­tate de fiinta, dar fiinta divina exista printr-o pluralitate ipostatica, care face ca fie­care persoana divina sa-si mentina caracterul ei personal in unitatea fiintiala. Atin­gem aici izvorul insusi al sobornicitatii.

Biserica prezinta in fiinta ei caracterul antinomic al unitatii in Iisus Hristos si al pluralitatii de ipostasuri. Taina sobornicitatii Bisericii se realizeaza in pluralitatea constiintelor personale, ca un acord de unitate si pluralitate, dupa modelul vietii treimice. Sfanta Treime se reflecta in unitatea-pluralitatea Bisericii. Biserica detine si poseda sobornicitatea, pentru ca Fiul si Sfantul Duh, trimisi de Tatal, i-au revelat ei Trini­tatea ca norma a vietii sale. Soborniaitatea - zice teologul rus Vladimir Lossky - "leaga Biserica cu Dumnezeu, care se reveleaza in ea ca Treime, acordandu-i modul de existenta propriu al unitatii-pluralitatii...", o viata dupa chipul "sobornicitatii divine", daca indraznim sa aplicam acest termen ecleziologic Sfintei Treimi. Sfanta Treime comu­nica Bisericii sobornicitatea sa: o identitate inefabila a unitatii si pluralitatii dupa chipul Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh. Persoanele dumnezeiesti sunt intr-o unitate omousianica. Credinciosii realizeaza intre ei, prin trairea lor soborniceasca, o omousianitate, pentru ca intregul fiinteaza in fiecare parte. "Omul sobornicesc - zice teologul francez Oliver Clement - nu este numai asemenea cu ceilalti, el este omousian, dupa o iden­titate ontologica". In omousianitatea noastra suntem insa diferiti cum nu sunt per­soanele divine, caci natura umana se repeta in mod diferit si distinct in fiecare eu uman. Credin­ciosii sunt cuprinsi in Trupul tainic al lui Iisus Hristos intr-o unitate omousianica si intr-o pluralitate ipostatica. Sobornicitatea este acordul inefabil dintre unitatea si pluralitatea membrilor Bisericii.

In acelasi timp, sobornicitatea este si o unitate de comuniune, comunicata Bise­ricii de Sfanta Treime. Persoanele dumnezeiesti sunt si intr-o unitate de comuniune deplina si desavarsita, caci "unitatea divina - zice teologul rus Boris Bobrinskoy - nu este simplu unul din atributele lui Dumnezeu; ea este mai curand viata lui profunda si fructul iubirii ce exista intre persoanele divine. Unitatea nu este o confuzie depersonalizata, nici o structura a monadelor, nici suma partilor unui intreg. Numai in Dumnezeu unitatea asigura o uniune deplina, care apara calitatile distinctive si absolute ale persoane­lor". Unitatea Sfintei Treimi nu este o unitate in care persoanele divine se contopesc ca intr-una singura, ci o unitate, care este fructul iubirii si comuniunii dintre persoane si care mentine insusirile lor specifice. Unitatea de comuniune a Persoanelor dumnezeiesti este impartasita vietii Bisericii, in care unitatea nu este o simpla unire intre credin­ciosi, ci "o unitate divino-umana, o unitate a oamenilor cu Dumnezeu, in comuniune cu aceasta prezenta, in participare comuna la darurile ei". Soborni­citatea in acest sens este un anumit fel de unitate: unitatea de comuniune, o unire a iubirii, o viata in comun. Unitatea de comuniune este singura unitate in care persoanele umane isi pastreaza caracterul lor ipostatic. Sobornicitatea Bisericii se manifesta ca o comuniune intre credinciosi. Sfanta Treime este comuniune. Dupa modelul Sfintei Treimi, omul este creat in comuniune. Fie­care persoana este in comuniune cu alte persoane. Martin Buber si multe sisteme de gandire din prima jumatate a secolului nostru au evidentiat faptul ca omul este in comuniune si se descopera pe sine ca "eu", in masura in care descopera pe ceilalti oameni ca "tu". Eu sunt impreuna cu altii. "Eu devin in tu - zice Martin Buber - devenind eu, spun tu. Orice viata adevarata este intalnire. Relatia cu Tu este nemijlocita". Eu nu pot sa-mi gasesc implinirea mea ca existenta decat in relatie cu tu. In aceasta chenoza a lui eu spre tu, eul isi gaseste existenta sa. In relatie cu tu, eu apare ca "per­soana prin faptul ca intra in relatie cu alte persoane". Persoana umana poate sa existe cu adevarat numai in comuniune cu alte persoane: "Faptul fundamental al existentei umane este omul-cu-omul". Comuniunea este totdeauna personala, ea este mereu o intalnire a lui "eu" cu un "tu" in "noi". In comuniune adevarata nu exista nici un obiect. Persoana nu este tratata de alta persoana, ca un obiect, ci ca un continuu "tu" al ei. Comuniunea este dincolo de orice obiectivitate ori subiectivizare. Credinciosii se realizeaza pe sine in relatie cu altii. In Sfantul Duh se impli­neste relatia vie, pentru ca El este viata celor doi (sau a mai multora) intalniti in El. Eu si tu se intalnesc in sfera lui "intre-doi". Sfantul Duh este aceasta sfera a lui intre-doi. Credinciosii se intalnesc in Sfantul Duh. Sfantul Duh realizeaza sobornicitatea Bisericii deoarece este adevarata comuniune a credinciosilor in iubirea divino-umana, in iubirea lui Iisus Hristos. Credinciosii realizeaza intre ei o comuniune in iubire, devenind pe pamant chip al Sfintei Treimi.

Viata dumnezeiasca este impartasita prin Sfantul Duh credinciosului, facaadu-l pe acesta sa traiasca cu fratii sai intr-o unitate de comuniune asemanatoare cu cea a Sfintei Treimi". Comuniunea este in iubire, iar iubirea deplina nu poate fi decat cu trei. Nu­mai in al treilea iubirea celor doi se desavarseste (Dupa cum sustinea si Parintele Profesor Dumitru Staniloae). Dumnezeu trebuie sa fie in trei persoane, pentru ca iubirea lui sa fie perfecta. Numarul de trei este cel al lui Dum­nezeu Treimic. Numai fiindca sunt trei, persoanele divine se iubesc deplin. In trei este adevarul. Subiectul adevarului este miscarea lui eu la el prin tu, caci "Adevarul - zicea teologul rus Pavel Florovsky - este contemplarea sinei sale printr-un altul in al treilea: Tatal, Fiul si Sfantul Duh... Subiectul adevarului este miscarea a trei, insa... o mis­care substantiala. In Sfanta Treime sunt nu o persoana, nici mai multe, ci numai trei. Pavel Florovsky spune: "Nu trei fiinte, ci una, nu un ipostas, ci trei... Nu pot exista mai mult ca trei, caci numai trei ipostasuri fac impreuna din vesnicie, ceea ce sunt. Numai in unitatea celor trei primeste fiecare ipostas o confirmare absoluta". In afara de trei, persoanele divine nu pot exista real, caci numai intalnirea celor doi in al treilea afirma caracterul ipostatic al celor doua persoane divine: "In unitatea a doi - zice Leo Karsawin - al doilea traieste doar prin primul si nu exista real in sine. De aceea, deosebirea lui este iluzorie. In afara de miscarea la un al treilea, nu exista in al treilea nici un "stalp", nici o "temelie" a caracterului sau ipostatic". Trei inseamna viata divina. Unul este un lucru in sine, in timp ce doi se deschid intr-un fel iubirii. Insa iubirea celor doi este imperfecta, pentru ca iubind pe altul nu se iubeste in fond decat pe sine. Este un egoism in doi. Iubirea dezinteresata, plina de sacrificiu, extatica, nu apare decat cu trei". Dumnezeu este iubirea desavarsita, pentru ca este din veci Sfanta Treime. Iubirea Tatalui si a Fiului se intalneste in Duhul Sfant. Iubirea reciproca a Tatalui si a Fiului este purtata de Duhul Sfant. El este cel ce ofera iubirea si este deplin in ceea ce daruieste: "Tatal este Iubitorul - zice teologul rus Evghenie Kovalevsky - pentru ca El este izvorul iubirii, Fiul este Cel iubit, pentru ca El este realizarea iubirii, in El iubirea se manifesta, Duhul Sfant este iubirea, pentru ca El este Cel ce daruieste iubirea". In Sfanta Treime, fiecare traieste in Altul, prin Altul, pentru Altul. Aceasta este iubirea fiecarei persoane: nimic in sine, pentru sine, nici prin sine. Persoana este depasirea "sinelui" pentru alta persoana, uitarea de sine pentru altul: "Caracterul ipostatic al Sfantului Duh - zice acelasi teolog rus - este de a se darui, stergandu-se, dupa cum Tatal iubeste uitandu-se in Fiul, in care El a pus toata bunatatea Sa, dupa cum Fiul este iubit pentru ca renunta la Eul Sau, pentru ca Tatal sa se manifeste si Duhul Sfant sa straluceasca".

Dupa cum in Sfanta Treime comuniunea de iubire nu este in doi, ci in relatia din­tre trei si fiecare este prin altul si pentru altul, in acest fel si sobornicitatea Bisericii trebuie inteleasa ca o comuniune de iubire nu in doi, ci in relatia dintre cei doi cu al treilea, adica cu intregul; fiecare credincios fiind prin altul, adica prin intreg, prin legatura cu intregul, pentru altul, adica pentru intreg. Viata fiecarui credincios se dezvolta, se extinde si se largeste pentru a deveni viata altuia. Intreaga viata a Bisericii este comuniune. Aceasta "comuniune sfanta" in har si iubire, prin care toti sunt legati si uniti intr-un singur organism divino-uman este fiinta insasi a sobornicitatii Bisericii". Comuniunea este un intreg sfant in care toti sunt nu numai frati, ci frati in Iisus Hristos si in care insusi Iisus Hristos devine frate. Sobornicitatea Bisericii trebuie sa fie privita, abordata si inteleasa dupa modelul comuniunii persoanelor in Dumnezeu-Treime, in realizarea unei depline iubiri. Sfanta Treime este iubire. Credinciosii realizeaza numai in iubire intreg chipul lui Dumnezeu, chipul Sfintei Treimi. "Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh..." canta Biserica in timpul Sfintei Liturghii. Prin iubirea dintre ei, credinciosii marturisesc Sfanta Treime. Iubirea insa este in acelasi timp daruire. Persoana insasi este daruire; daruirea mea celuilalt, care face si pe celalalt sa se daruiasca, fiindca eu ma daruiesc lui. Sfanta Treime este iubire pentru ca este daruire reciproca. Fiecare persoana se daruieste intreaga celeilalte si cealalta se daruieste ei. Totul in sobornicitatea Bisericii se explica prin Sfanta Treime, de unde trebuinta noastra de a ne darui pe noi celuilalt si lui Dum­nezeu, pentru a realiza intre noi o relatie ce exista din veci in Dumnezeu. Madula­rele Trupului tainic al lui Iisus Hristos se daruiesc fiecare celuilalt si intregului. Persoanele treimice fac ca totul in viata Bisericii sa fie daruire si comuniune, pentru ca viata trinitara este comuniune si daruire. Triadocentrisanul ortodox pune in viata Bise­ricii absolutul comuniunii si absolutul persoanei. Constiinta soborniceasca este con­stiinta comuniunii si a daruirii, constiinta persoanei ca factor de comuniune. Cre­dinciosul este omul comunitar al iubirii. Nu exista credincios in afara comuniunii, incat "daca cineva crede - zicea Alexie Homiakov - este in comuniunea credintei; daca cineva iubeste, este in comuniunea iubirii; daca cineva se roaga, este in comuniunea ruga­ciunii". Fiecare traieste prin Biserica intr-o comuniune duhovniceasca si fiecare este legat de celalalt frate al sau printr-o simtire comuna. Sfantul Vasile cel Mare zicea: "Madularele se ingrijesc impreuna de acelasi lucru si unele de altele si au o comuniune duhovniceasca, existand intre ele o suprema sim­tire". Credinciosul trebuie sa fie in comuniune si cu cosmosul intreg, pentru ca este legat de univers.

11. Despre aspectul hristologic al sobornicitatii Bisericii

Incorporati fiind in trupul tainic al lui Iisus Hrislos si participand la viata Sfintei Treimi, credinciosii trebuie sa depa­seasca subiectivul si individualul si sa ajunga la iubirea si comuniunea de persoane. Credinciosii realizeaza adevarata comuniune a iubirii numai in Iisus Hristos. Sobornicitatea Bisericii nu poate fi inteleasa in afara lui Iisus Hristos. Biserica este in Iisus Hristos si noi suntem in Biserica si Iisus Hristos este in noi prin Duhul Sfant si noi suntem prin Sfantul Duh cu El si prin El, cu Tatal. Astfel suntem prin comuniune, uniti intre noi si cu Dum­nezeu prin Iisus Hristos in Biserica Sfintei Treimi. Tatal este izvorul sobornicitatii Bisericii, Fiul intrupat este legatura structurala a partilor, iar Duhul Sfant, ca relatie vie intre Tatal si Fiul, este Cel care leaga pe cre­dinciosi intr-o unitate de comuniune. Sfantul Chiril al Alexandriei spune: "Pentru ca Iisus Hristos este legatura unirii cu Dumnezeu si credinciosul subsista in aceeasi unire... Aceasta unitate este in Duhul... Din cauza pluralitatii lor (a madularelor), Iisus Hristos traieste intreg in fiecare... Duhul nedespartit al lui Dumnezeu locuieste in toti care sunt de o fiinta, legandu-i intr-o unitate duhovniceasca".

Sfantul Duh este acela care realizeaza sobornicitatea comunicata Bisericii de Sfanta Treime, caci orice act treimic porneste de la Tatal, prin Fiul si se desavarseste in Sfantul Duh. Lucrarea Duhului Sfant in realizarea sobornicitatii este inseparabila si nedespartita de cea a lui Iisus Hristos: "Noi suntem - zice Sfantul Ciril al Alexandriei - in unitate intr-un singur Duh si de El Domnul Iisus Hristos este nedespartit pentru ca El niciodata nu ar fi separat (de Duhul), noi toti suntem una in El... in Iisus Hristos si in Duhul Sfant noi toti suntem una". In Iisus Hristos, madularele Trupului Sau tainic sunt strans legate intre ele. Biserica este soborniceasca pentru ca Iisus Hristos ii comunica, prin Duhul Sfant, viata treimica, viata comuniunii. Starea Bisericii de Trup tainic al lui Iisus Hristos (I Cor. 12, 19; Gal. III, 22-28; Col. II, 9-12; Rom. VI, 1) - stare in care este cuprinsa sobornicitatea - ne face sa intelegem ca Iisus Hristos este in fiecare madular, se identifica cu el, sufera impreuna cu el, se bucura cu el. Aspectul hristologic al sobornicitatii Bisericii consta in faptul ca fie­care comunitate crestina nu are o parte din Iisus Hristos, ci pe Iisus Hristos intreg. In fiecare madular traieste Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos – a doua Persoana a Sfintei Treimi, si fiecare traieste unirea cu Iisus Hristos intreg. Viata fiecaruia este o "viata in Hristos", dar intr-un Hristos total. Este o crestere reala a mea in Iisus Hristos si a lui Iisus Hristos in mine. In masura in care crestem in iubire si comuniune, creste si viata noastra in Iisus Hristos. Biserica si in partea ei cea mai mica detine si poseda plenitudinea, pentru ca Trupul lui Iisus Hristos nu poate fi impartit. Biserica este soborniceasca deoarece este Trupul tainic al lui Iisus Hristos; fiindca este acolo unde este Iisus Hristos. Sfantul Ignatie al Antiohiei zice: "Unde este Iisus Hristos, acolo este Biserica catolica" (soborniceasca). Deoarece in Iisus Hristos se afla toata plenitudinea dumnezeirii (Col. II, 9), iar Bise­rica este "plenitudinea lui Iisus Hristos" (Efes. I, 22-23 ; IV, 13), noi participam prin ple­nitudinea lui Iisus Hristos la plenitudinea vietii de iubire a Sfintei Treimi. Biserica este sobor­niceasca deoarece este "plina de Iisus Hristos" si Iisus Hristos straluceste prin ea. Dar Biserica insasi trebuie, prin energiile divine enipostasiate in mod deplin si desavarsit in Duhul Sfant, sa straluceasca Fiului si prin El, Sfintei Treimi, dupa cum Duhul Sfant straluceste din Fiul, Tatalui, caci in Fiul, Duhul Sfant este lumina Tatalui. In Iisus Hristos se descopera sensul sobornicitatii ca daruire si comuniune. Madularele Trupului tainic al lui Iisus Hristos se daruiesc unul altuia si lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, pentru ca si Iisus Hristos se daruieste noua intr-o cincizecime euharistica. Prin Iisus Hristos fiecare credincios ajunge la starea de jertfa, oferind, in Iisus Hristos, euharistia sa Sfintei Treimi, Iisus Hristos ofera lumii chipul deplin, al credinciosului (Efes. II, 15), care nu poate sa existe cu adevarat decat in comuniune cu Sfanta Treime. Aducand in lume darul comuniunii. din partea Sfintei Treimi, Iisus Hristos ridica pe credinciosi, prin Duhul Sfant, la comuniunea duhovniceasca, fiind El insusi legatura de comuniune intre ma­dularele Trupului Sau si intre ele si Dumnezeu.

Legatura soborniceasca deplina intre credinciosi este realizata de Iisus Hristos prin Sfanta Euharistie. Biserica este Trupul lui Iisus Hristos realizat deplin si desavarsit prin Dumnezeiasca Euharistie. Fara Sfanta Euharistie, ca prezenta deplina si desavarsita a lui Iisus Hristos in Biserica si in fiecare membru, nu ar fi posibila viata spirituala a credinciosilor. Potrivit teologiei ortodoxe "Biserica este in Euharistie, si Euharistia este in Biserica. Una ar fi imposibila fara alta". Biserica, in sensul de Trup tainic al lui Iisus Hristos, sub aspectul sau euharistic, exclude orice posibilitate de impartire a madularelor. Euharistia ne uneste, ne face vii in Trupul lui Iisus Hristos, fiind taina unitatii. Prin ea, viata Domnului Iisus Hristos cuprinde viata noastra, dupa cum in Sfanta Treime, viata Tatalui cuprinde viata Fiului. Fiul are in El viata Tatalui si traieste prin Tatal. Credinciosii au in ei viata lui Iisus Hristos si il traiesc pe El in tainele Bisericii. Unindu-ne cu Iisus Hristos, Euharistia ne face "concorporali" cu El (Efes. III, 6). "Viata Bisericii este o viata de comuniune euharistica. Sfanta si Dumnezeiasca Euharistie ni-L impartaseste pe Iisus Hristos, prezent prin ea in fiecare parte a Bisericii, in fiecare crestin, totdeauna si pretutindeni, intreg in intreg, unul si uni­ficatorul, unindu-i pe toti in Sine si intre ei. "In Euharistie - zice teologul Zankow - este cuprinsa Biserica intreaga, prezenta in fiecare si in toti membrii ei". Prin Sfanta Euha­ristie, Biserica este soborniceasca in fiecare din partile ei, caci Iisus Hristos este intregul ce se afla in fiecare parte, legatura de comuniune a partii cu intregul. In Dumnezeiasca Euharistie se implineste sobornicitatea Bisericii, inteleasa ca o comuniune intre credinciosi si Dumnezeu. Insa Euharistia nu ni-l comunica numai pe Iisus Hristos, ci si pe Sfantul Duh, puterea interioara a intregului. Dupa cuminecare, credinciosii canta la Sfanta Litur­ghie: "Primit-am Duhul cel ceresc..." Duhul Sfant este acela care face din fiecare dintre madu­larele Trupului tainic al lui Iisus Hristos "prezente euharistice" deschise plenitudinii trinitare. El transforma universul in Sfanta Euharistie, indumnezeindu-l. Sobornicitatea Bisericii in aspectul ei hristologic se poate vedea si in adunarea tuturor "ratiunilor" in Fiul. Sfantul Maxim Marturisitorul vede o diferentiere a rati­unilor din Logosul divin si o unitate a lor cu structura Logosului. Relatia dintre Logos si logoi (ratiuni), dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, nu poate sa fie o simpla iden­tificare, deoarece unitatea si diversitatea se mentin. Logosul insa este prezent intreg in fiecare natura umana. Apropiat de aceasta viziune a Sfantului Maxim Marturisi­torul, Teilhard de Chardin vorbeste de un centru de convergenta a tuturor, de un punct spre care tind sa se intalneasca toate spiritele umane. Acest punct el il nu­meste "Punctul Omega", centrul personal si spiritual ce straluceste din inima cen­trelor noastre personale si in care persoanele nu se anuleaza. Biserica este soborni­ceasca prin adunarea madularelor in unitatea Trupului tainic al lui Iisus Hristos. Dupa Sfantul Grigore de Nisa, Iisus Hristos este Cortul imaterial care cuprinde toate si in care se aduna toate. Tatal uneste toate in Fiul. Trebuie sa intram in acest Cort imaterial pentru a ne uni cu Tatal si a deveni fii dupa har ai Tatalui.

12. Despre aspectul pnevmatologic al sobornicitatii Bisericii

Sobornicitatea Bisericii nu este statica, ci dinamica. Prin aceasta recunoastem in sobornicitatea Bisericii si o dimensiune pnevmatologica. Realizarea sobornicitatii este lucrarea Sfantului Duh. Cu toate ca sobornicitatea este impartasita Bisericii de intreaga Sfanta Treime, totusi Duhul Sfant ramane Cel care sustine Biserica ca unitate in pluralitate si diversitate, Cel care leaga, in Iisus Hristos, madularele Trupului Sau intr-o unitate. Daca sobornicitatea este comuniune, Duhul Sfant este Duhul comuniunii, principiul de unificare in comuniune, sustinator al intregului. Duhul Sfant face ca aceasta comuniune sa fie reala, dar launtrica, interioara. El fiind mai interior noua decat noi insine, fiindca este dimensiunea de interioritate prin excelenta. In Sfanta Treime, Sfantul Duh este persoana de legatura vie intre Tatal si Fiul, Cel care aduce Fiului iubirea Tatalui si face ca aceasta iubire sa straluceasca Tatalui din Fiul. Martin Buber zicea ca: "Iubirea nu se fixeaza in Eu, dar nu are continutul, nici obiectul in Tu... ea este intre Eu si Tu". Sfantul Duh ramane iubirea dintre Tatal si Fiul. Iubirea este pe plan personal. Tot Duhul Sfant realizeaza relatia vie intre membrii Bisericii si intre ei si Sfanta Treime.

 13. Cateva concluzii si incheierea

Asadar, caracterul sobornicesc al Bisericii trebuie cautat in aceasta lucrare a Duhului Sfant de a unifica si de a mentine pluralitatea si diversitatea in unitate. Duhul Sfant interiorizeaza, personalizeaza si unifica. Fiul se intrupeaza si ridica natura umana la unirea ipostatica, in timp ce Duhul Sfant uneste pluralitatea persoanelor umane in Iisus Hristos si intre ele. Duhul Sfant realizeaza unirea noastra cu Iisus Hristos, fiind El insusi locul de unitate. Biserica este soborniceasca si catolica pentru ca Duhul Sfant este prezent intreg, prin har, in fiecare parte a Bisericii. Sfantul Vasile cel Mare zice: "Este intreg in fiecare si este intreg pretutindeni". Este intreg in fiecare prin daruri deosebite. Analog cu pozitia Sa in Sfanta Treime, Sfantul Duh este persoana care stabileste si intre noi relatii de iubire si ne aduna in Fiul, in care ne pune in relatie filiala cu Tatal. Duhul Sfant se face subiectul vietii noastre crestine, subiectul care aspira prin Iisus Hristos catre Tatal. Fiind in viata treimica de la Tatal spre Fiul in care se odihneste, nemergand mai departe (caci nu purcede si din Fiul, pentru a merge spre alt ipostas al Sfintei Treimi). Duhul Sfant ne ridica la Tatal prin Fiul. Primindu-l pe Duhul Sfant, noi il primim si pe Iisus Hristos, fiindca Duhul Sfant nu este separat de Iisus Hristos, nici Mantuitorul nostru Iisus Hristos nu este separat de Duhul Sfant: "Atunci cand se considera Duhul Sfant separat de Fiul Preaiubit, Duhul Sfant se sterge, dispare. Nu ne ramane nimic in maini daca indraznim sa spunem asa. Viata Bisericii este plina de aceasta dubla prezenta, a Fiului si a Sfantului Duh. Ne unim cu Duhul Sfant pentru a fi in Fiul. Cu Fiul noi iubim pe Tatal, pe Tatal gasit in Fiul. Participand la viata treimica, credinciosii devin temple ale Sfantului Duh (I Cor. VI, 9), salas al Sfintei Treimi (Ioan XIV, 23). Fiecare dintre madulare este un templu al Sfantului Duh si toti in comun formeaza un templu, o casa a lui Dumnezeu, care este la fel cu casa noastra. Cu cat Biserica este mai mult casa noastra, cu atat mai mult este casa lui Dumnezeu, deoarece Duhul Sfant ne uneste si ne desavarseste, cum afirma Sfantul Chiril al Alexandriei, in plenitudinea Sfintei Treimi". Noi urcam la Tatal prin Fiul, in Duhul Sfant. Adunati de Duhul Sfant in Fiul, credinciosii devin fii indumnezeiti ai Tatalui prin harul Sfantului Duh. Legand pe fiecare madular cu intreg Trupul tainic al lui Iisus Hristos si stabilind o unitate de comuniune intre madulare si intre ele in Sfanta Treime, Sfantul Duh sustine si actualizeaza sobornicitatea Bisericii. Duhul Sfant este puterea interioara a Bisericii, forta constitutiva a intregului. Biserica nu poate exista in afara Sfantului Duh, de­oarece El este viata Bisericii, viata intregului in fiecare si a fiecaruia in intreg. Insa nici Sfantul Duh nu este separat ori despartit de Biserica. Sfantul Irineu zice: "Unde este Biserica acolo este, de asemenea, Duhul lui Dumnezeu si unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica si tot harul ei". Biserica se patrunde in mod intim de Duhul Sfant, care transforma pe credinciosi in templele prezentei reale si vii ale Sfintei Treimi, sub semnul iubirii si unitatii. Sf.antul Duh acorda Bisericii insusirea de intreg, formeaza din toate partile ei un intreg, ii da caracterul sobornicitatii, sadind in fiecare parte con­stiinta intregului si a comuniunii, transformand totul in comuniune. In toata lucrarea Sfantului Duh este prezenta Sfanta Treime. De aceea, sobornicitatea Bisericii nu poate fi gandita si conceputa in afara Sfintei Treimi. Viata dumnezeiasca comunicata Bisericii prin Duhul Sfant, mentine credinciosii in iubire si comuniune, imprimandu-le o traire soborniceasca si comunitara dupa chipul celei de o fiinta si de viata facatoare si nedespartitei Treimi.

Altfel spus, Teologia Ortodoxa invata ca temeiul si fundamentul sobornicitatii Bisericii se afla in Sfanta Treime. Intelegerea si abordarea sobornicitatii din perspectiva trinitara reda toata profunzimea de gandire a traditiei rasaritene si ofera Bisericii Ortodoxe posibilitatea unui dialog si a unei dezbateri cu celelalte Biserici crestine, intr-o perspectiva de deschidere, colaborare si conlucrare ecumenica. Daca Sfanta Treime este comuniune, sobornicitatea, catolicitatea si universalitatea Bisericii este inteleasa tot ca o comuniune si iubire intre credinciosi. Acest duh de comuniune poate ajuta in mod efectiv si eficient la apropierea intre Bisericile crestine. Biserica si lumea nu sunt identice una cu alta, nici cu totul separate, deoarece Biserica este si ramane deschisa lumii. Aceasta deschidere spre lume pune Biserica Ortodoxa in slujire, vie, activa si dinamica. Biserica este soborniceasca intrucat are misiunea de a-i sluji pe fiii sai, de a-i lega in iubire. Cand fiecare va fi legat de celalalt prin iubire si va vedea in el un frate; se vor apropia de taina iubirii, vor cunoaste ce este iubirea adevarata si totul va fi intrupat in iubire.

    Iar acum, in incheiere, voi spune doar ca Parintele Profesor Dumitru Staniloae a trait nouazeci de ani, insa in toti acesti ani, el s-a uitat pe sine si a facut totul pentru altii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru tara sa, pentru Ortodoxia romaneasca si universala. S-a mai spus si de catre altii, o spun si eu, ca a-l numi pe Parintele Staniloae „parintele meu” sau „parintele tau”, ori „parintele spiritual al unui grup de teologi entuziasti”, ar fi o adevarata nedreptate. El este pentru totdeauna „Parintele nostru” – „Parintele Bisericii Universale”.

Prin urmare, nadajduiesc ca vom sti, pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii asa cum se cuvine desi in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!... Si totusi, sunt convins de faptul ca ce este nobil ramane iar ce este ieftin, apune!...

Drd. Stelian Gombos


[1] Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi mistica, 3, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1992, pag. 36-37.

[2] Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Învăţătura creştină ortodoxă despre Dumnezeu, vol. 1, Edit. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti – 1996, p. 209.

[3] Ibidem, p. 206.

[4] Idem, S.T. nr. 5-6/1970, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, pag. 336.

[5] Ibidem, S.T. nr. 5-6/1970, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, pag. 338.

[6] Ibidem, S.T. nr. 5-6/1970, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, pag. 344.

[7] Idem, Ortodoxia, nr. 4, 1964, Relaţiile treimice şi viaţa Bisericii, pag. 516.

[8] Idem, S.T. nr. 5-6/1970, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, pag. 348.

[9] Idem, Ortodoxia nr. 1/1979, Fiinţa şi ipostasurile în Sfânta Treime, după Sfântul Vasile cel Mare, pag. 71-72.

[10] Efeseni 3, 14-15.

[11] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxia, nr. 2, 1986, Sfânta Treime creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor credincioşilor, pag. 16-17.

[12] Idem, Ortodoxia, nr. 2, 1986, Sfânta Treime creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor credincioşilor, pag. 17.

[13] Luca, 1, 33.

[14] Apocalipsa 11, 15.

[15] Apocalipsa 22, 3.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1384

Voteaza:

Existenta, misiunea si sobornicitatea Bisericii in Duhul Sfintei Treimi 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE