Fapte si cuvinte de invatatura ale parintelui Onufrie Frunza

Fapte si cuvinte de invatatura ale parintelui Onufrie Frunza Mareste imaginea.

Spunea Părintele Onufrie despre plecarea sa la mănăstire: „Când m-am hotărât să plec la călugărie, i-am spus mamei acest lucru şi s-a bucurat. Când a auzit tata, a vrut să-mi spargă capul cu un ulcior, dar eu, voinic fiind, l-am dovedit şi-am scăpat. Dar aceea a fost o ispită, pentru că, după câţiva ani, am mers odată pe acasă, iar tata mi-a zis: «Bine că te-ai dus la mănăstire, de-acum tu ai făcut un lucru mare, dar eu nu am făcut nimic în viaţă!»"

Zicea odată Părintele Onufrie: „Eram într-un an la Iaşi, de hramul Cuvioasei Paraschiva, şi mi s-a întâmplat să văd o minune. Când duceau în biserică racla cu sfintele moaşte, o purtau patru preoţi. Şi fiind şi eu pe lângă raclă, unul dintre acei preoţi mi-a zis: «Ţine, părinte, că o scap! Ţine, părinte!». Insă când am pus eu mâna, mi s-a părut aşa de uşoară, ca o pană! Cine ştie ce păcat făcuse acel preot, de apăsa aşa de greu racla cu sfintele moaşte asupra lui."

Odată, Părintele Onufrie l-a visat pe Părintele Ioanichie Moroi, şi l-a întrebat:

— Te-ai mântuit, Părinte Ioanichie?

— Cu mila lui Dumnezeu m-am mântuit, Părinte Onufrie, dar greu!

— Cum, părinte? Sfinţia ta, care ai postit şi te-ai nevoit atât de mult, abia te-ai mântuit?

— Păi, pentru că eu am fost preot şi duhovnic...

De asemenea, Părintele Onufrie spunea la bătrâneţe că îi pare rău că s-a făcut preot, Sfinţia Sa primind preoţia la insistenţele Părintelui Cleopa. Apoi zicea bătrânul: „Pe de-o parte, la spovedanie, nu ştii pe cine dezlegi şi pe cine legi; unii nu se spovedesc curat şi pe urmă le dai voie să se împărtăşească. Iar, pe de altă parte, ca preot, poţi să greşeşti cu păcate de moarte la Sfânta Liturghie, chiar fără să-ţi dai seama. Mult mai liniştit eram acum, dacă aş fi fost doar călugăr!"

La Schitul Rarău este Icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, care, în anul 1959, când a fost închis schitul de către autorităţile comuniste, a fost dusă la Mănăstirea Slatina. In anul 1968, când a fost redeschis Schitul Rarău, prin demersurile făcute de părintele Onufrie şi credincioşii din satul Chirii, a fost readusă icoana la Rarău.
Odată, fiind hram la Schitul Rarău, nişte hoţi au vrut să prade noaptea mănăstirea. Pe când se sfătuiau ei cum să facă, fiind pe o punte deasupra unei ape, s-a rupt balustrada punţii şi au căzut toţi în apă, lovindu-se şi rănindu-se. Apoi au mers toţi la mănăstire, spunând egumenului Onufrie, ce voiau să facă şi ce au păţit.

Cât a fost egumen la Schitul Rarău, Părintele Onufrie n-a vrut să tragă curent electric şi nici maşină n-a vrut să cumpere pentru schit. Aveau o căruţă şi cu aceea se duceau în sat şi aduceau cele necesare. Tot în acea perioadă, părintele îşi făcuse un bordei nu departe de schit, iar după Utrenie mergea acolo şi se ruga până dimineaţa.

Fiind egumen, citea Molitfele Sfântului Vasile la bolnavi. Inainte, spovedea bolnavul şi ţinea post şi Sfinţia Sa, şi cel suferind. Odată a vindecat un copil de 12 ani, paralizat. In timp ce îi citea molitfele, copilul s-a ridicat în picioare şi a început să strige „tată" şi „mamă". Atunci toţi s-au minunat şi au început a plânge.

După ce a fost dat afară din mănăstire, odată cu decretul 410, a stat patru ani pe pământul unui credincios, într-un bordei. Avea opt stupi acolo, pe care-i îngrijea; cu jumătate din ce lua de la stupi trăia Sfinţia Sa, iar cealaltă jumătate o dădea omului pe al cărui pământ locuia.

Preotul din acel sat i-a luat şi Molitfelnicul, epitrahilul şi crucea, ca să nu poată citi rugăciuni şi dezlegări la vreun credincios. Dar văzând că Părintele Onufrie se smereşte, vine ca un simplu credincios la biserică, cântă duminica la strană, nu caută bani şi altele asemenea, pe urmă i-a dat înapoi Molitfelnicul, epitrahilul şi crucea, şi îl lua peste tot cu el, la înmormântări, la botezuri şi la toate slujbele, dându-i şi cele de nevoie.

Deşi a fost mulţi ani preot şi egumen, Părintele Onufrie nu a predicat niciodată, decât numai cu fapta. O singură dată a ieşit să predice, dar, începând să vorbească, îi curgeau lacrimile, neputându-le opri. Plângeau şi oamenii din biserică împreună cu Sfinţia Sa. Şi, din această pricină, de atunci n-a mai ieşit să predice.

După 18 ani de stăreţie la Mănăstirea Rarău, Părintele Casian (Onufrie) Frunză a revenit la mănăstirea de metanie, Sihăstria, având numai o plasă cu Ceaslovul, Psaltirea, Molitfelnicul şi epitrahilul.

Când l-a văzut, Părintele Cleopa a spus:  Acesta este cu adevărat stareţ, duhovnic şi monah!

Intr-o zi, venind ucenicul cu mâncare la chilia bătrânului, l-a văzut pe Părintele Onufrie stând în faţa bordeiului, rugându-se şi făcând închinăciuni.

Bordeiul era înconjurat de copaci, aşa că nu-l vedea nimeni de la distanţă, decât dacă ar fi fost cineva chiar lângă bordei. Părintele nu l-a observat pe ucenic, aşa că acesta a stat mult timp acolo, folosindu-se de această minunată privelişte, cum Preacuviosul său bătrân, fiind la vârsta de 83 de ani, se ruga şi făcea sute de închinăciuni.

Părintele Onufrie păstra dreapta credinţă cu mare sfinţenie şi nu vorbea niciodată cu cei de altă credinţă. Căci spunea: „Dacă vine la dreapta credinţă şi se face ortodox, vorbesc şi îi spun. Dacă nu vrea, nu discutcu el."

Părintele Onufrie vorbea mult în pilde. Odată l-a întrebat un frate ce să facă, pentru că nu are smerenie şi are o mulţime de gânduri care îl apasă. Părintele i-a zis:

— Am văzut un şarpe azi dimineaţă; era lung de o jumătate de metru. Era tânăr, în creştere, dar mâţa îi sare pe cap, dă cu ghearele şi-l omoară. Sunt şi şerpi care au pui.

Dacă îi omori cu puii în burtă, nu mai nasc; dacă nu, ei nasc. Tot aşa se întâmplă şi cu gândurile.

Acelaşi ucenic l-a întrebat ce să facă, pentru că vin în mănăstiri femei în ţinută indecentă şi el se sminteşte. Părintele a zis ca şi cum s-ar fi referit la sine însuşi:

— Nu mai văd, nu mai aud...

L-a întrebat un frate:

— Părinte, ce să fac dacă vine vreo prigoană? Părintele Cleopa a zis să mă las în voia Domnului.

— Ei, te ascunzi până trece. Când mai slăbeşte, vii înapoi. Părintele Cleopa a făcut la fel. Atunci fiecare pe contul lui. Fiecare pentru el: mai vii, mai pleci.

Unui frate începător i-a zis: „Un ucenic a întâlnit un bătrân la cimitir şi l-a întrebat ce să facă. Bătrânul i-a răspuns: «Dacă îţi vei păzi limba şi pântecele, vei ajunge sfânt»."

Altădată a spus unui frate: „Am avut un bun prieten care unsprezece ani nu a vorbit cu nimeni, pentru ca să vorbească cu Dumnezeu. Un singur lucru spunea: «Mai zi „Doamne Iisuse". Mai roagă-te. Mai taci». Când am fost la chilia lui să-1 văd, înnebunise. M-am luptat cu el şi, deşi era slab, abia l-am putut birui. L-am dus la spital."

Fratele a întrebat: „Până la urmă s-a făcut bine?" După o scurtă ezitare, părintele i-a răspuns: „Da, s-a făcut bine."

Părintele i-a spus unui frate începător: „Frate, tot e mai bine în mănăstire decât în lume, căci aici măcar ai biserica, chiar dacă mai rar, din cauza ascultărilor."

Un frate i-a spus: „Părinte Onufrie, n-am râvnă, nici răbdare, nici smerenie, nici altă faptă bună." Părintele s-a întors atunci către ucenicul său de chilie şi i-a zis, ca şi când n-ar fi auzit acea întrebare: „Părinte, am auzit că anul acesta au ieşit cartofii tare mici. Şi ştii de ce? Pentru că nu i-a udat. Trebuie udaţi ca să crească!"

Un frate i-a cerut sfat cum să se păzească de gândurile spurcate. Părintele i-a zis să se roage din inimă şi să se pregătească de moarte. Alt ucenic a spus că, aproape de fiecare dată când pleca de la Părintele Onufrie, bătrânul îi zicea: „De-acum să ne pregătim de moarte!" Căci părintele avea tot timpul cugetarea la moarte.

Dintre sfaturile pe care le dădea călugărilor, părintele punea mare accent pe împlinirea pravilei şi mai ales a canonului călugăresc. Iar dacă vedea că unii se întristau, neîmplinindu-şi canonul, din diferite motive, părintele spunea: „De, măi băiete, măcar să ne păzim de păcatele cele mari şi să avem nădejde la mila lui Dumnezeu."

Odată a zis unui frate: „La călugăria ta să nu chemi pe nimeni din familia ta. Lasă să fii tu singur cu Dumnezeu, ca să te iubească numai El. Să fii numai tu şi Hristos, ca să te iubească numai El." Prin aceasta ne-a arătat lepădarea de sine pe care trebuie să o aibă călugărul.

Altă dată a spus Părintele Onufrie unor fraţi că, în toată viaţa lui de călugăr, cele Şapte Laude nu i-au lipsit niciodată. Iar un ucenic de chilie pe care l-a avut când era la pustie mărturisea că părintele, pe lângă cele Şapte Laude, citea zilnic dimineaţa două Acatiste, seara Canonul de pocăinţă către Mântuitorul şi Paraclisul Maicii Domnului şi alte rugăciuni. De asemenea, citea mult din Psaltire, până la o Psaltire pe zi, iar restul timpului practica Rugăciunea inimii. Mânca foarte puţin, de obicei o dată pe zi.
în Postul Mare, Părintele Onufrie citea Sfânta Evanghelie şi cugeta la Patimile Mântuitorului. Odată au venit în Postul Mare nişte credincioşi la Sfinţia Sa. Părintele le-a vorbit câteva cuvinte duhovniceşti. Apoi, începând să le vorbească despre Patimile Mântuitorului, au pornit a curge din ochii săi lacrimi ca două mici pârâiaşe, neputându-le opri. Toţi cei aflaţi în chilie erau atunci cu lacrimi în ochi.

De asemenea, şi alţi ucenici ne-au mărturisit că atunci când povestea părintele ceva despre Dumnezeu sau despre sfinţi, uneori nu se mai putea stăpâni şi plângea cu suspine şi lacrimi. Odată le-a spus fraţilor, pe când era la Sihla: „Măi băieţi, dacă aţi şti voi câţi sfinţi au umblat prin locurile astea!", şi îndată a început a plânge cu lacrimi.

L-a întrebat odată un ucenic pe părintele dacă are Rugăciunea inimii. El i-a răspuns că n-o are, şi chiar se roagă la Dumnezeu să nu-i dea această rugăciune, că pe urmă trebuie să aibă multă grijă să nu-l cuprindă demonul mândriei. însă, la insistenţele ucenicului. Părintele Onufrie i-a spus: „O singură dată am avut această rugăciune, dar nu prin Rugăciunea lui Iisus, ci rugându-mă Maicii Domnului: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» Mă necăjeam eu să zic rugăciunea şi deodată s-a aprins ca un foc în inimă, ca un jar, şi ardea, şi am început să transpir, şi plângeam continuu şi parcă curgea apă de pe mine. Am dat hainele jos, că nu mai puteam suporta. Aceasta a durat cam jumătate de oră. Apoi niciodată n-am mai avut această rugăciune."

Odată ne-a povestit Părintele Onufrie că, pe când era la Sihăstria, avea un bordei în pădure şi se ducea noaptea să se roage acolo, iar dimineaţa venea înapoi la mănăstire. De când era tânăr, era foarte curajos şi nu se temea de nimic. Şi, într-o dimineaţă, pe când se întorcea la mănăstire, pe cărare l-a ajuns o trăsură. Vizitiul i-a zis: „Părinte, urcă să te duc la mănăstire." Părintele s-a urcat şi a mers o bucată de drum. Mergând aşa, şi-a adus aminte că nu şi-a făcut semnul Sfintei Cruci când s-a urcat. Iar când şi-a făcut cruce, s-a trezit într-o râpă, dispărând şi trăsura, şi vizitiul. Atunci şi-a dat seama că acel vizitiu era diavolul, care voia să-l piardă. Şi a umblat vreo trei zile, rătăcind prin păduri, până a dat de mănăstire.

Altădată l-a trimis stareţul Ioanichie Moroi la o mănăstire, în ascultare. Zăpada era până la genunchi. Când a ajuns, era deja noapte. Maica stareţă i-a zis: „Stai aici, la arhondaric, până dimineaţa, căci este periculos noaptea prin pădure." Părintele i-a răspuns: „Cu ajutorul lui Dumnezeu mă întorc, nu rămân eu la mănăstire de maici noaptea." La întoarcere, ningea, era lună; şi deodată i-au apărut în faţă trei lupi. Părintele a rămas nemişcat; apoi şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi l-a luminat Dumnezeu de şi-a luat traista, a început să o învârtă deasupra capului şi a năvălit el peste ei. Iar lupii s-au speriat şi au fugit. Aşa, cu ajutorul Domnului, părintele a scăpat şi s-a întors nevătămat la Mănăstirea Sihăstria.

Un ucenic spunea că într-un miez de noapte, pe când Părintele Onufrie îşi făcea obişnuita pravilă, i s-a arătat deodată în chilie o flacără de culoare roşu aprins, dându-se drept lumină dumnezeiască. Părintele şi-a dat seama că este înşelăciune şi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi rugându-se, acea lumină a dispărut.

Ne spunea acelaşi părinte că într-o noapte a venit diavolul în chip de măgar la gemuleţul chiliei dânsului şi a început să zbiere şi să lovească în uşă. Părintele nu i-a dat nicio importanţă, citind în continuare la Psaltire şi spunând „Doamne lisuse". Neputând intra în chilie, datorită rugăciunilor părintelui, diavolul a stat afară până aproape de ivirea zorilor, plecând apoi ruşinat.

Intr-o noapte a venit la chilia părintelui ucenicul său, spunându-i că aude în chilie, pe când se roagă, nişte avioane. Părintele Onufrie a venit în chilia ucenicului, s-a rugat puţin, apoi s-a auzit un zgomot ca de avioane care se prăbuşesc. Atunci Părintele Onufrie l-a întrebat pe ucenic: „Ai auzit ceva? Ce ai auzit?" Acesta a zis: „Un zgomot ca de avioane care se prăbuşesc." Atunci părintele a spus: „Asta am auzit şi eu."

Spunea Părintele Onufrie: „în ultimii ani auzeam nişte cântări bisericeşti -prohodul, axioane, heruvice... care mă însoţeau când mergeam şi veneam de la biserică, iar uneori le auzeam şi în chilie. Toate erau de la diavoli. După câtva timp am scăpat de ele. Dar ce era mai rău, începuseră să-mi şi placă, pentru că erau tare frumoase. De heruvic am scăpat cel mai greu."

Ucenicul său ne-a spus că părintele, pentru a scăpa de aceste ispite, a cerut sfatul bătrânilor, apoi a fost să se închine la sfinte icoane făcătoare de minuni, la sfinte moaşte şi a ţinut mult timp post fără ulei, mâncând o singură dată în zi puţină pâine muiată în ceai. Iar după câtva timp, cântările nu se mai auzeau, în schimb părintele auzea cocoşi cântând şi alte strigăte, care veneau tot de la diavol; însă, cu darul lui Hristos, până la urmă toate au dispărut.

Pe când părintele era retras la „Piciorul Crucii", s-a dus într-o noapte un ucenic la dânsul. După ce a bătut în geam a doua oară. Părintele Onufrie a răspuns, întrebând cine bate. Apoi a deschis uşa, într-o mână ţinând o lanternă, iar în cealaltă având metaniile şi crucea. Mai întâi i-a dat ucenicului să sărute sfânta cruce, l-a binecuvântat pe cap, pe urmă au intrat. Şi a zis părintele: „Ţi-am deschis, pentru că tu ai bătut altfel. Că este o bucată de vreme de când vine un diavol în fiecare noapte, exact la aceeaşi oră, şi mă trezeşte la rugăciune."

Părintele Onufrie spunea ucenicului său despre luptele Sfinţiei Sale cu diavolii că odată, la bătrâneţe, a vrut vrăjmaşul să-l amăgească prin somn cu ispite trupeşti.

— Te-am dat în ispită! zicea diavolul.

— Nu m-ai dat! spunea părintele.

— Te-am dat în ispită! zicea iar vrăjmaşul.

— Nu, diavole, nu m-ai dat! spunea iar Părintele Onufrie.

Odată a stat la spital vreo câteva zile. Şi-a luat acolo o icoană cu Maica Domnului, o candelă, ulei, şi făcea pravilă ca în mănăstire, cele Şapte Laude, citea la Psaltire şi alte rugăciuni. Intr-o noapte a venit vrăjmaşul la el ca un arap şi a început să-l strângă de gât, zicând: „Nici aici nu-mi dai pace? Şi aici ai venit să mă necăjeşti?"

Părintele Onufrie avea un pătuţ mic în bordei, încât nici nu se putea întinde pe el. Şi zicea: „N-am venit aici la odihnă. N-ai nicio plată, dacă nu te osteneşti. Pustnicul trebuie să mănânce bureţi, fructe de pădure şi altele asemenea, altfel n-are nicio plată." Şi primea mai bucuros cele ale pustiei decât alte daruri, considerân-du-le ca o binecuvântare a lui Dumnezeu.

Părintele dormea foarte puţin. Somnul lui erau 2-3 ore, seara. Noaptea o petrecea în rugăciune şi lacrimi. Ziua, după ce termina pravila, sculpta cruciuliţe pentru blagoslovenie, iar uneori mergea la pădure după bureţi, urzici şi flori de ceai.

Pe când era tânăr, dormea într-un sicriu pe care îl ţinea sub pat, ca să nu-i vadă cineva nevoinţa. Un ucenic de chilie ne-a spus că, la vârsta de 82 de ani, dormea cu capul pe o bucată de lemn. Iar în ultimii ani ai vieţii, părintele nu se mai întindea nici pe micul pat pe care îl avea în chilie, locul său de odihnă fiind acelaşi scaun de lemn în care stătea în timpul rugăciunii.

La bătrâneţe, părintele ajunsese la o deosebită curăţie a inimii, căci îi vedea pe toţi oamenii sfinţi. De mireni se folosea pentru răbdarea lor în necazuri, de monahii din obşte se minuna pentru râvna lor la cele duhovniceşti, iar pe cei retraşi în păduri, care locuiau în bordeie, nevăzuţi de oameni, îi vedea desăvârşiţi.

Paraschiv Cleopa
Au fost odata… Marturii si convorbiri cu mari duhovnici, Editura Agaton

Cumpara cartea "Au fost odata… Marturii si convorbiri cu mari duhovnici"

03 August 2016

Vizualizari: 185

Voteaza:

Fapte si cuvinte de invatatura ale parintelui Onufrie Frunza 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE