Filocalie si pedagogie

Filocalie si pedagogie Mareste imaginea.


Filocalie si pedagogie

Idealul filocalic si implinirea lui prin "pedagogia dumnezeiasca" a Duhului Sfant

Lumea traverseaza o profunda perioada de criza spirituala din care nu poate iesi fara puterea lucrarii lui Dumnezeu. Aceasta se datoreaza in mare parte conceptiile mecaniciste, legate de nesfarsite cauze si efecte care au dus la o autonomizare a gandirii si cadrelor relationale de viata ale omenirii.

Scrierile filocalice vin in intampinarea problematicii spirituale a contemporaneitatii pentru ca autorii acestora au stiut sa sondeze prin puterea Duhului atat in "adancul cunostintei de Dumnezeu", revelat in Sfanta Scriptura, cat si in subconstientul uman al fiintei lor.

Analiza profunda si meticuloasa intreprinsa de sfintii Parinti asupra relatiilor dintre valorile sufletului si ale trupului dar si asupra traiectoriei spre Divin pe care trebuie sa o capete viata crestinismului are aplicabilitate, asa cum se sugereaza in aceste scrieri, nu numai pentru edificarea spirituala a ascetilor sau pustnicilor veacurilor, care au trecut, ci, intr-o masura bine dozata, scrierile filocalice se adreseaza si mirenilor.

Despre folosul si adresabilitatea foarte larga a unor lucrari filocalice cum ar fi "Scara" Sfantului Ioan Scararul, Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache scria: Ca aceasta (Scara) povesteste toate preasfintele nevoi ale lui Dumnezeu, mult decat acelea mai minunat si mai luminat, si este nu numai monahilor ci si mirenilor prea bun indreptariu si canon prea cu deamaruntul, care povatuieste pre toti catre cele cuviincioase.

Se aduce pre cei ce o citesc pre dansa, prin invataturile ei cele intelepte catre umilinta si catre plansul cel curatitor de toate intinaciunile trupesti si sufletesti. Ca nu este cu putinta a povesti limba omeneasca dupa vrednicie darurile ei cele minunate cu care rasplateste ea cititorilor si indragitorilor ei, si cititi-o des si cu luare aminte, ca negresit ea este oarecare toiag mozaicesc, prin care veti putea desface marea vietii acesteia.".

Filocalia arata calea omului catre Dumnezeu pentru ca "destinul omului in crestinism este acela de a ajunge un Hristos prin asemanare, adica un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate ci prin participarea la natura dumnezeiasca".

Aratand ca intruparea Fiului lui Dumnezeu este calea prin care omul poate fi indumnezeit, Sfantul Simeon Noul Teolog scria: "Dumnezeu adevarat si om cu adevarat desavarsit. Care s-a facut om sau ceea ce nu era mai inainte, ca sa faca pe om dumnezeu, ceea ce niciodata n-a fost. Ca atare ne-a indumnezeit si ne indumnezeieste pe noi prin dumnezeirea Sa si nu numai prin trupul Sau".

Parintele Staniloae a subliniat cu multa maiestrie linia comuna urmata in gandire si simtire de Parintii filocalici in marturia pe care au dat-o despre urcusul (anavasis) omului spre indumnezeire. Dar urcusul acesta nu se poate face decat prin curatirea de patimi si prin cunoasterea in duh a ratiunilor lumii, care sunt primele doua trepte ce anticipeaza pe ultima si a treia: unirea cu Dumnezeu si contemplarea in lumina lui directa, a ratiunilor tuturor lucrurilor. Descriind patimile, dar si calea inlaturarii acestora, Sfantul Maxim Marturisitorul scria: "Dintre patimi, unele sunt trupesti, altele sufletesti. Cele trupesti isi iau prilejurile din trup iar cele sufletesti din lucrurile de dinafara. Dar si pe unele si pe altele le desfiinteaza dragostea si infranarea: cea dintai pe cele sufletesti; cealalta pe cele trupesti". Acelasi sfant scria despre inaltarea mintii la Dumnezeu: "Cand mintea s-a eliberat desavarsit de patimi, inainteaza fara sa se intoarca indarat in contemplarea lucrurilor, facandu-si calatoria spre cunostinta Sfintei Treimi".

Autorii Filocaliei se raporteaza mereu la valoarea omului, la viata launtrica a insului, neabatandu-se nici o clipa de la talcuirea antropologica sau asceto-mistica a Scripturii. Ei revin necontenit la descrierea facultatilor sufletesti ale omului, a functiunii lor conforme cu firea sau contrare firii, a ispitelor de la duhurile rele si a gandurilor bune de la Dumnezeu si ingeri, care patrund in viata sufleteasca a crestinului. Despre aceasta patrundere pe care Dumnezeu o savarseste asupra sufletului omenesc, Cuviosul Nichita Stithatul spunea ca "Dumnezeu nu priveste fata din afara a celor zise sau facute de noi, ci starile sufletelor si scopul pentru care facem ceva din cele vazute, sau zicem ceva din cele cugetate.".

Lectura scrierilor filocalice ne duce cu gandul a afirma, de asemenea, caracterul profund pedagogic al acestora, ancorat in adancul cugetarii de Dumnezeu. Astfel, in Filocalii sunt folosite principii si metode menite sa explice omului dornic de unirea cu Dumnezeu nu numai continutul a ceea ce el trebuie sa simta, sa inteleaga si sa traiasca, ci si metoda prin care sa ajunga la aceasta.

Plecand de la principiile educative formulate de Comenius in 1632, pedagogia contemporana a elaborat o serie de principii considerate ca "norme orientative, teze generale cu caracter director care pot imprima procesului paideutic un sens functional, asigurand, prin aceasta, o premisa a succesului in atingerea obiectivelor propuse".

Asa cum spuneam, scrierile filocalice transmit nu numai cunostinte despre urcusul omului spre Dumnezeu, ci si principii si metode pe care le expun autorii filocaliilor in calitate de pedagogi catre Hristos. Astfel, scrierile acestora au un caracter profund pedagogic.

Primul principiu pe care il enunta Pedagogia moderna este principiul integrarii teoriei cu practica, adica tot ceea ce se insuseste prin invatare este necesar sa fie pus in practica.

Astfel, in spiritul de pocainta ce trebuie sa caracterizeze viata crestinului, acesta trebuie sa se impace cu fratele sau, atunci cand aduce la altar darul, pentru a implini legea iubirii. indemnul filocalic este acela de a pogori invataturile Domnului in sufletele noastre: "iar daca ti s-ar intampla sa te tulburi, sau sa aluneci intr-o cadere si sa te abati de la ceea ce se cuvine, trebuie sa te impaci repede cu cel ce te-a suparat sau si cu cel suparat pe tine si sa te pocaiesti din suflet si sa plangi si sa versi lacrimi si sa te mustri pe tine insuti. Si asa, sa agonisesti luarea aminte pentru viitor.".

Un alt principiu aplicat de pedagogi in predarea diferitelor discipline este principiul respectarii particularitatilor de varsta si individuale care ne atentioneaza asupra faptului ca este bine sa pornim de la datele persoanei de educat de la natura sa interioara si sa nu fortam nepermis de mult peste limitele pe care le ingaduie varsta si caracteristicile individuale. Firea omeneasca isi are un mers firesc care trebuie cunoscut si respectat.

Luminat fiind de Dumnezeu, Sfantul Ioan Scararul scria: "Am vazut copii nevinovati si foarte buni venind la scoala pentru intelepciune, invatatura si folos, dar neinvatand nimic decat numai salbaticiune si rautate din petrecerea acolo. Cel care are minte, sa inteleaga. E cu neputinta ca cei ce invata din tot sufletul un mestesug sa nu sporeasca in fiecare zi in el. Dar unii cunosc sporirea, altii din iconomie (spre folosul lor), nu". Dupa cum vedem, Sfantul Ioan Scararul se raporteaza la capacitatile intelectuale si psihice ale persoanei de educat -copilul, enuntand, ca si in alte locuri adevarul ca omul este dator sa-si cultive firea pe masura puterilor sale. De asemenea, sunt fixate si coordonatele de actiune si influenta ale scolii asupra subiectului de educat.

Principiul corelatiei dintre senzorial si rational, dintre concret si abstract (principiul intuitiei) acrediteaza teza conform careia cunoasterea sporeste si se amplifica atat pe traiectul inductiv, prin simturi de la concret la abstract, dar si deductiv, prin intelect de la abstract la concret. Plecand de la un anumit material faptic, cel educat ajunge la generalizari si abstractizari, potrivit terminologiei consacrate, la constructii epistemiologice mult mai inalte.

Sfantul Maxim Marturisitorul, cautand sa adanceasca intelesul schimbarii la fata a Mantuitorului, scris: "Cand cuvantul lui Dumnezeu se face in noi clar si luminos, si fata Lui straluceste ca soarele, atunci si hainele Lui se fac albe. Iar acestea sunt cuvinte (ratiunile) Sfintei Scripturi a Evangheliilor, cari se fac stravezii si clare ne mai avand nimic de acoperit. Ba apar langa El si Moise si Ilie adica ratiunile (intelesurile) mai duhovnicesti ale Legii si al Proorocilor".

Parintele Staniloae scria despre intelesurile duhovnicesti mai inalte: "orice cuvant sau orice ratiune a lui Dumnezeu concentreaza in sine o multiplicitate de intelesuri care apoi pot fi expuse in multe cuvinte omenesti. E o pilda despre felul cum in Dumnezeu Cuvantul, sunt concentrate si pot fi contemplate unitar toate ratiunile lucrurilor. Cu cat cineva s-a deprins sa cunoasca in forma separata mai multe intelesuri, ci atat va fi mai in masura sa le constate mai repede si mai deplin intr-un cuvant sau intr-o ratiune cuprinzatoare. Astfel se arata importanta stradaniei omenesti de a cunoaste in viata de aici ratiunile cat mai multor lucruri si evenimente, pentru a fi in stare sa le vada in mod unitar in Dumnezeu .-Cuvantul si in viata eterna". Se fixeaza astfel sensul cunoasterii, in general, atat a celei prin simturi cat si a celei prin ratiune, oferindu-se o viziune holistica asupra unitatii cunoasterii, data de unicitatea dumnezeirii.

Filocalia se constituie nu numai intr-o uimitoare sinteza a unor principii de vietuire crestina, ci ofera si metode pentru dezrobirea sufletului omenesc de patimi, pentru ca mintea Si trupul luminate si imbogatite de gandirea la Dumnezeu si de nepatimire, sa ajunga la unirea cu Dumnezeu. Prin urmare, parintii filocaliei indica atat treptele si telurile pe care trebuie sa le atinga omul pe scara nevointelor, dar ii ofera si metodele si mijloacele pe care trebuie sa le urmareasca pentru a-si ridica mintea si sufletul, prin inlaturarea patimilor.

Pretutindeni in Filocalie descoperim nu numai o analiza profunda a starii de pacat sau patima dar si un remediu imediat, aplicabil sufletului omenesc, care se despovareaza de cele dintai pentru a imbraca mai intai haina virtutilor. Acest remediu nu este o simpla teorie ci convergenta unor practici mantuitoare cu lucrarea asupra sufletului. Despre aceasta Cuviosul Nichita Stithatul a scris: "Prin posturi, privegheri, rugaciuni, culcare pe jos, prin ostenelile trupului si prin taierea voilor noastre intru omenia sufletului, face nelucrator duhul iubirii de placere. Iar prin lacrimile pocaintei il legam si, inchizandu-l in temnita mfranarii, il punem in nemiscare si in lucrare, staruind in lupta celor ce se sarguiesc si se nevoiesc".

Fara sa fie partasi noilor principii pedagogice, dar calauziti de "metoda duhului" parintii filocalici scriau: "Dumnezeiestii parinti nu ne-au predat toti, totdeauna rugaciunea intreaga, ci, unul intreaga, altul jumatate, al treilea o parte si altul altfel, poate dupa puterea si starea celui ce se roaga" Se intrevede aici "pedagogia dumnezeiasca" a Duhului Sfant, Cel care "pe toate le plineste".

Comorile spirituale ale filocaliei, sau despre indreptarea lumii de azi

Crestinismul il inalta pe om la Dumnezeu, iar acest urcus reiese limpede din indemnurile filocalice. Exista asadar si un "ideal filocalie", al omului despatimit, a carui ratiune si simtire nu se mai afla ancorate in lumea exterioara a placerilor ci, prin puterea harului Sfantului Duh, reconverteste energia patimilor in virtuti, pentru a ajunge la lumina cunostintei de Dumnezeu.

Acest urcus, catre Dumnezeu este posibil fiindca, spune un mare teolog contemporan, "creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul tinde, prin natura lui insusi, prin insusi faptul ca este om, spre Cel ce este Chipul sau Dumnezeiesc".

Pedagogia crestina a tuturor veacurilor marturiseste ca Hristos este modelul educatiei crestine, sursa de putere care ne uneste cu Dumnezeu. Aceasta deoarece specificul existentei crestinului este relatia centrala a omului cu Hristos in felul in care "pe de-o parte, Hristos coboara in adancul fiintei umane, in abisurile ontologice ale inimii credincioase, dar pe de alta parte ramane si deasupra Bisericii, pentru a atrage credinciosii la comuniune cu Dumnezeu si cu semenii. Prin coborarea lui Hristos in inima sa, credinciosul are un centru de gravitate propriu, fiindca este persoana dupa chipul lui Dumnezeu, dar nu este vorba despre un centru de gravitate inchis in el insusi ci de un centru care deschide omul, in Hristos al slavei, spre nemarginirea dumnezeiasca si spre perspectivele de infinita dragoste, intelegere si comunicare cu semenii, astfel ca Biserica sa devina o extensie a comuniunii mai presus de fire a Sfintei Treimi".

Dupa cum am vazut in capitolele anterioare, parintii Filocaliei au marturisit despre dimensiunea profund spirituala si morala a procesului pe care il strabate omul aflat pe calea indumnezeitii. In mijlocul acestui proces, ca intr-o lupta sta Hristos, ajutandu-l pe crestin sa iasa de sub povara pacatelor, caci "Hristos reprezinta mantuirea omului nu numai la modul negativ, izbavindu-I de consecintele pacatului protoparintilor, ci si pozitiv, intregind existenta lui iconica dinainte de cadere. Relatia Lui cu omul nu e numai tamaduitoare, e ceva mult mai larg, decat rascumpararea, ea coincide cuindumnezeirea".

Pentru lumea postmoderna de astazi, a vorbi de indumnezeirea omului ar insemna idealizarea sensurilor vietii pana la limite greu de atins pentru omul contemporan. Aceste aspecte sunt conturate de o multime de cauze ale secularizarii lumii, prin inradacinarea in cultura si civilizatia actuala a determinismului cosmologic, care il inlatura pe Dumnezeu din creatie, a conceptului de ratiune autonoma, care a autonomizat toate sectoarele vietii umane, aruncand lumea intr-o criza cu multiple valente.

Filocalia ca rod si marturie a spiritualitatii crestine, este oferita astazi de Biserica tuturor oamenilor, deoarece ea se constituie intr-un remediu spiritual al crizei de sens prin care trece lumea. Lucrarile Sfintilor Parinti ne arata cu fermitate ca sensul existentei omului este indumnezeirea. Pentru ca omul sa poata strabate acest proces, autorii filocaliilor ne-au descris nu numai starea de extaz pe care o pot atinge oamenii, ci si mijloacele, randuielile si treptele ce trebuie urmate: inlaturarea patimilor, impodobirea sufletelor cu virtuti, cunoasterea intelesurilor suprafiresti ale lumii si unirea, prin extaz, cu Dumnezeu.

Rolul pedagogiei moderne este acela de a crea un om cu o structura spirituala noua. Acest ideal educational nu va putea fi implinit deodata fara a imprumuta din filonul filocalie atat idealul acestuia - omul indumnezeit - cat si dimensiunea eforturilor spirituale pe care omul trebuie sa le faca de la o varsta cat mai frageda. Numai atunci isi vor dovedi viabilitatea principiile fixate de pedagogii umanitatii, cand latura formarii omului se va oprii atat la aspectul instructional al invataturii omenesti dar si la latura educativa care trebuie sa puna accent pe zidirea sufletului omului in comuniune cu semenii.

Stiintele psihopedagogice si cele care se ocupa de patologia psihicului omului modern ne introduc in aceasta problematica a vietii spirituale a omului contemporan, ajutandu-ne sa-i cunoastem framantarile si chinurile pe care le petrece in aceasta lume materiala. Deci, pedagogia ca si celelalte stiinte pozitive abordeaza problematica larga a vietii umane, ofera metode pentru intelegerea diferentiata a fenomenelor sufletesti, cautand sa creeze mijloace noi prin care sa patrunda in structura psiho-fizica a omului.

Cu toate acestea, stiintele pedagogiei contemporane nu pot aduce omul la perfectiune, fiindca patima nu se departeaza numai prin ratiunea si vointa omului, ci prin lucrarea pe care o savarseste Dumnezeu. Principiile pedagogiei, psihanalizei, sociologiei si psihologiei au o valoare relativa pentru ca nu pot transforma individualismul omului in iubire. Numai Dumnezeu il poate ajuta pe om sa realizeze aceasta in mod determinist, izbavind persoana umana din inchisoarea egoismului si a patimilor, atragandu-l catre Sine si deschizandu-l pe om catre semeni, inzestrandu-l cu omenie si simtire curata.

Metoda pentru indreptarea firii omului contemporan trebuie sa fie cea a Duhului Sfant care este necesar sa fie afirmat ca prezenta in toate aspectele vietii.

Astfel, prin puterea Duhului Sfant care s-a pogorat asupra Apostolilor la Cincizecime, dar si prin efortul credinciosului vor putea fi inlaturate si transformate patimile in virtutea rationala a iubirii ce antreneaza omul in cursa infinita a cresterii spirituale si morale spre comunicarea cu Dumnezeu si cu semenii.

Omul singur, prin puterile sale, va putea sa faureasca doar idealuri ale educatiei. Hristor insa ne invata ca omul trebuie sa tinda spre Dumnezeu cerandu-i ajutorul caci "prin aceasta impreuna lucrare a omului cu Dumnezeu se produce o modificare profunda in fiinta omului, pe care antropologia ortodoxa o intelege ca o transfigurare sau indumnezeire a omului".

Putem afirma cu tarie ca Dumnezeu ne poate duce la El prin imensitatea puterii Sale, fie prin "calea ce duce spre Damasc", fie prin Filocalia Sfintelor nevointe ale desavarsirii omului, prin "metoda Duhului Sfant".

Valentin Badescu

.

21 Octombrie 2007

Vizualizari: 2106

Voteaza:

Filocalie si pedagogie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE