Fotografia

Fotografia Mareste imaginea.

In memoria Parintelui Arsenie Papacioc

Sunt putine amintiri care m-au urmarit din perioada liceului. Printre ele se afla si Fotografia. O priveam cum statea asezata cuminte pe peretele dinspre rasarit, sub icoana, in camera colegei mele de banca. Din prima clipa in care mi-au picat ochii pe ea, m-a fascinat. Intr-un mod pe care nu mi-l pot explica nici acum. La vremea aceea – nici atat. Era o fotografie color, ceea ce, pe atunci, nu prea vedeai. Dar nu acesta era motivul fascinatiei. Cadrul era natural, undeva intr-un camp plin cu verdeata. O fetita cu trasaturi de papusica statea jos, avand in fata un cos cu fructe rosii (cirese sau capsuni). In spatele ei, la o oarecare distanta, un calugar destul de in varsta, parca iesit din timp, cu barba complet alba. Si cu o privire care-ti lua mintile. Dar ti le si punea la loc.

Am intrebat-o pe Stefi „Cine-i acolo?”. Mi-a spus ca fetita era ea, iar calugarul (caruia ii spunea „Tataie”) – fratele bunicului ei dinspre tata. Am primit explicatia cu suspiciune. Nu pentru ca n-as fi avut incredere in ea; dar imi era foarte greu sa accept ca acel calugar era o persoana reala, cineva care traia ca si noi (respira, vorbea, manca); eu mi-l imaginam mai degraba ca pe un sfant, unul care a trait demult (culmea e ca nici macar nu stiam mare lucru despre sfinti la vremea aceea). Si nu intelegeam ce cauta Stefi langa el. N-am mai adus vorba niciodata. Dar, ori de cate ori intram in camera aceea, aruncam priviri furise spre fotografie, dinspre care simteam izvorand puteri magnetice carora nu ma puteam sustrage.

Fotografia aceea m-a urmarit in timp ca un semn de intrebare. O intrebare la care nici macar nu ma oboseam sa mai caut raspuns.

Au trecut anii. Peste 20. Viata desparte oameni si-i aduna la loc. Aflasem, intre timp, cine este calugarul din fotografie, il ascultasem la televizor, pe internet, citisem interviurile, sorbindu-i vorbele cu nesat. Dar mai ales ii urmaream, cu aceeasi fascinatie, privirea, cand serioasa, cand jucausa, dar intotdeauna vie. Extrem de vie, de frumoasa si de odihnitoare. Nu-l vazusem „pe viu” niciodata. Dar imi spuneam ca trebuie. Insa nu ma grabeam. Stiam ca are peste 90 de ani. Dar ce conta? La cat parea de tanar, mi se parea ca ar putea trai o vesnicie.

Pe Stefi am revazut-o intr-un moment nu tocmai fericit al vietii ei. Intr-o noapte, m-a sunat. Si m-a rugat sa ma duc pana la ea, ca are „o stare”. Nu obisnuiesc sa ies noaptea din casa. Dar cand un prieten te suna la ore neconventionale sa-ti spuna ca are o stare, nu mai ai timp de intrebari.

Cand am intrat in casa, aceeasi pe care o stiam din vremea liceului, privirile mi s-au lovit de o multime de fotografii ale Parintelui. Uitand de ce m-am dus acolo, uitand pana si de buna-cuviinta, am inceput sa-mi plimb pasii de la o fotografie la alta, exclamand: „Ce frumos e! Doamne, ce privire! Ah, ochii acestia!” Stefi m-a asigurat, razand, ca voi pleca de la ea cu una dintre fotografii. Am protestat, jenata, spunandu-i ca nu pot sa accept, ca acelea sunt amintiri de familie; eu, daca vreau sa-l vad, caut imagini pe Google, etc. Nu m-a luat in seama si, la plecare, mi-a pus in brate una dintre fotografiile inramate. Am luat-o bucuroasa si, in miez de noapte, i-am cautat un loc in casa, care sa i se potriveasca. Dupa ce am mutat fotografia in cateva locuri, am pus-o, in cele din urma, pe un raft de unde ma priveste cand intru in sufragerie. Cum, de multe ori, n-am pe cine saluta cand intru in casa, obisnuiam sa „conversez” cu Parintele: „Sarut mana, Parinte! How are you today? I’m fine, thank you! M-a suparat cutare, am tipat la pisica, am mancat vreo doi oameni. Stiu, stiu. Am gresit. Promit ca maine sa mananc numai unul.” Si, cautandu-i privirea, ma asteptam sa-mi faca cu ochiul, adaugand: „Ai grija, draga, ca inima omului nu-i ficat!”

Ieri, cand am intrat in casa, cu sufletul tulburat de vestea plecarii sale la Domnul, ma intrebam fara noima: Atat ramane dintr-un om? O fotografie? Am cautat raspunsul in frumoasa-i privire si mi-am amintit vorbele sale: „O! Dac-ati sti ce mare e omul! Omul e creatia Lui Dumnezeu!”

Fotografia. Fotografia nu e decat nevoia noastra de reprezentare materiala a ceea ce, de fapt, nu poate fi reprezentat. Mesajul pe care ea ti-l transmite razbeste dincolo de zidul vizualului, dincolo de palpabil, de descriptibil. Pentru ca mesajul acela nu se adreseaza unuia din cele cinci simturi cu care suntem inzestrati, ci omului insusi.

Nu, eu nu purtasem zeci de ani in bagajul sufletesc o imagine, ci ceea ce se afla dincolo de ea. Si daca o fotografie o poti pierde, daca o imagine se poate estompa in memorie, niciodata nu vei pierde din suflet un om.

Ramane pentru mine, totusi, un semn de intrebare: cum poti iubi un om pe care nu l-ai intalnit niciodata? Si cum, oare, l-ai fi putut iubi, daca l-ai mai fi si intalnit?

Florentina Loredana Dalian

Despre autor

Florentina-Loredana Dalian Florentina-Loredana Dalian

Colaborator
4 articole postate
Publica din 13 Aprilie 2011

27 Iulie 2012

Vizualizari: 557

Voteaza:

Fotografia 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • Florentina-Loredana DalianPostat la 2011-10-31 17:06

    Mulțumesc, Dorina. Abia acum am vazut mesajul tau. Mulțumesc, Dorina. Abia acum am vazut mesajul tău. Dar de ce nu-mi mai poți scrie pe mail? Aștept cu drag carțile tale!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE