Frumusetea iubirii, rolul bunatatii si importanta iertarii

Despre frumusetea iubirii, rolul bunatatii si importanta iertarii

Introducere

Acum, in aceste vremuri, destul de tulburi, in conditii de stress, agitatie, stare de nervozitate, agresivitate si violenta, imprejurari in care nici unul dintre noi nu mai are loc, timp, ingaduinta, bunavointa si intelegere (fata) de celalalt, adica fata de aproapele si semenul nostru, am considerat ca fiind bine venita abordarea unei asemenea teme, desi ea a fost tratata indelung si minutios de multi Sfinti Parinti ai Bisericii si de catre vestiti teologi, deoarece constat faptul ca ne aflam intr-o perioada de mari framantari si permanente crize – care, multe dintre ele se datoreaza (si) faptului ca nu avem rabdare, nadejde si bunatate, ca nu avem, multi dintre noi, o viziune corecta asupra iubirii si iertarii – care sunt doua virtuti foarte importante, de-a dreptul indispensabile, pentru realizarea unui progres duhovnicesc in viata noastra spirituala. Cunoastem faptul ca pentru spiritualitatea ortodoxa viata duhovniceasca este o permanenta mergere inainte, o permanenta epectaza catre culmile desavarsirii – care trebuie abordata existential si trebuie traita pana la tinta ei suprema care este unirea cu Dumnezeu, indumnezeirea.

Aceasta inaintare catre desavarsire nu este doar un urcus, treptat si uniform, ci poarta permanent in sine caracterul unei lupte incordate in vederea dobandirii asemanarii cu Dumnezeu, prin har si lucrare. Viata duhovniceasca, dupa cum o demonstreaza experienta marilor Parinti duhovnicesti, se desfasoara intre adancurile pacatului si piscurile virtutilor. Drumul catre virtute trece, obligatoriu si inevitabil, prin podoaba incercarilor duhovnicesti, a ispitelor si necazurilor, a „supararilor fara de voie”, a „patimirilor fara de voie”. „Pentru aceea, ascetica ortodoxa face din rabdarea, bunatatea si ingaduinta acestora o adevarata virtute – fiind socotita a sasea in lista traditionala a virtutilor, si este pusa in legatura cu smerenia si iubirea, caci scopul lor fundamental este dobandirea smereniei sau a smeritei cugetari – care duce la adevarata iubire de Dumnezeu si de oameni. Intelegerea adevaratelor dimensiuni duhovnicesti ne apropie de tinta vietii crestine, incercarea de a le evita, eschivarea sau aparentul lor refuz, le inmultesc, impovarandu-ne inaintarea” – marturiseste Parintele Ioan Cristinel Tesu in lucrarea sa: „Virtutile crestine, carari spre fericirea vesnica” aparuta la Editura „Trinitas” – Iasi, 2001. In justificarea acestei conceptii, spiritualitatea filocalica dezvolta o invatatura duhovniceasca de o deosebita profunzime – pe care, pe cateva, vom incerca sa le scoatem in evidenta in randurile urmatoare.

O intreaga viata poate nu facem altceva decat sa invatam ce este iertarea. Pana si Dumnezeu, Cel Bun si Milostiv, pururea are bunavointa, dragostea, bunatatea si ingaduinta sa iubeasca si sa ierte. De ce spun acest lucru, care poate sa genereze ori sa provoace mirare? Voi da dreptate celui ce-mi va spune ca El, Dumnezeu fiind, nu are cum sa nu ierte, in mod continuu si permanent sau neincetat. Dar tin sa spun ca nu este drept si cinstit sa uitam ca omul a aparut numai fiindca Dumnezeu a vrut ca el sa apara. Iar perfectiunea iubirii din sanul Sfintei Treimi nu avea nevoie de iertare. Acolo unde iubirea nu este alterata, degradata si deteriorata, nu este nevoie de iertare. Caci Iubirea iarta doar ceea ce nu este Iubire. Iarta tot ceea ce nu tine de sine, tot ceea ce a iesit de la sine.

Iertarea, nevoia si necesitatea ei, a aparut odata cu omul

Altfel spus, iertarea, nevoia ei, a aparut odata cu omul. Fiinta aceasta, creata din pamant si purtatoare de suflare dumnezeiasca, nu poate exista fara iertare. Insasi numele omului este "iertare"... De la prima lui cadere si pana la ultima lui suflare, acesta este cuvantul de care atarna viata, dar mai ales vesnicia lui. Si tot pe el, pe om, spuneam ca invata omul sa-l ierte. Fara om, Dumnezeu ar fi doar Iubire. Dar pentru ca exista omul, El este Iubire si Iertare. A iertat Dumnezeu atunci cand omul a ales pentru prima oara sa nu-L mai iubeasca. Si de atunci totul se concentreaza si se rezuma la acest tainic si desavarsit act al iertarii, dezinteresate. Adica al iubirii neconditionate. Omul L-a constrans si obligat pe Creatorul lui sa-l ierte. Altfel nu se putea. Altfel risca sa se intoarca in nefiinta din care a fost chemat la viata. Iar Dumnezeu, dintr-o iubire nemarginita si nelimitata, a descoperit si iertarea. A primit-o, a acceptat-o si a daruit-o omului pentru vesnicie. Doar pentru ca acesta sa (mai) poata trai, si nu oricum ci inca vesnic.

Nu are rost sa ne imaginam lumea fara iertarea divina. Atunci cand S-a hotarat sa il creeze pe om, Domnul Dumnezeu a stiut ca, oarecum, trebuia sa adauge ceva si pentru Sine. De ce? Fiindca El stia ca aceasta creatura si plasmuire a mainilor Sale va gresi. Cunostea faptul ca omul va parasi Iubirea Lui si ca va cadea. Dar l-a iubit si asa, adica si in aceste conditii, ca un Tata si ca un Parinte, Iubitor, Indelungrabdator si Multmilostiv. I-a iubit libertatea care se desprindea din libertatea Lui si care, prin pacat, se indrepta cu pasi repezi spre haul neantului. Nu l-a creat pentru a-l tine doar pentru Sine. Nu l-a legat de inima Sa si nu l-a obligat sa stea in bratele Iubirii Sale. L-a creat si l-a chemat la Sine. L-a iubit, dar nu l-a sufocat cu Iubirea Sa. L-a creat ca sa fie al Lui, dar nu ca sa-l detina si posede ca pe un obiect. Si acest raport, comportament si joc divin al iubirii are si alte valente! Dumnezeu a creat pe omul ce avea sa-L puna pe Cruce pe Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu. A creat din iubire aceasta fiinta, cu toate ca stia ca-L va condamna la moarte si inca moarte pe Cruce. Caci, la urma urmelor, Crucea nu este un incident sau accident, nu este ceva hotarat de om. De aceea si vorbim de nebunia celor ce nu iubesc Sfanta Cruce! De ce? Pentru ca Sfanta Treime a privit Crucea atunci cand a zidit pe om! Si, luand cu mainile Sale tarana din tarana, a facut omului mainile care-l vor pironi pe Iisus Hristos pe Cruce. Si facandu-i gura, a stiut ca doar in acest mod va putea omul sa strige "Rastigneste-L!"

Dar, cum totul este la Dumnezeu Iubire, atunci El a mers pana la capat cu actul crearii omului. Nu zic ca s-ar fi modificat ceva la Cel Atotputernic! Doar ca Iubirea invata, cu multa si indelunga rabdare, sa ierte. Nu ne cere nimic in schimb. Nu vrea nimic pentru Sine. Iubirea era (este si va fi) absoluta si desavarsita intre Persoanele Sfintei Treimi. Omul ar fi putut prea bine sa lipseasca inca o vesnicie de acum incolo. Dar Dumnezeu a vrut alaturi o fiinta care sa iubeasca cu Iubirea Sa. A dorit sa mai existe cineva aproape ca si El! Sa simta ceea ce simte El. Sa iubeasca asa cum iubeste El. Sa imbratiseze bucuria deplina asa dupa cum si El o imbratiseaza... Si ar mai fi ceva... sa ierte asa cum doar El stie a ierta! Iertarea a aparut doar pentru ca, altfel, omul ar fi murit fara ea. Dumnezeu Se ofera si in acest caz. Da, absolut tot. Insa, din nou, nu atenteaza la libertatea omului.

Caci acesta se usuca si se vestejeste, din punct de vedere sufletesc, se intuneca si abia mai traieste fara aceasta iertare. Dar, in prea multe cazuri, omul, din pacate, nu cauta iertarea. Nu mai simte nevoia, eficienta si importanta ei. Iar Dumnezeu nu are ce face. Vointa si puterea divina se opresc acolo unde incepe libertatea umana. Aici doar omul singur este stapan absolut. El porunceste iar Dumnezeu respecta. Cu sfintenie si pentru vesnicie. Deoarece El nu poate si nici nu are pentru ce sa-Si ceara iertare. El doar iubeste. In mod deplin, desavarsit si neconditionat. Iar Iubirea niciodata nu are nevoie de iertare. Caci nu greseste, cu atat mai putin, nu pacatuieste, ca noi, oamenii. Nu cade si nici nu raneste. Doar se daruieste in mod plapand, suav si tot mai deplin. Ea este Lumina, iar aceasta nu are cum sa greseasca ori sa pacatuiasca. Ea este Adevarul care nu poate sa cada. Ea este Viata, iar Viata este Dumnezeu. Numai Iubire...

Dumnezeu nu ne ofera iertarea Sa precum un despot ascuns in ceruri, inaccesibil, inabordabil si de nepatruns. Nu ne-a tratat si privit niciodata de Sus, de la distanta. Ci inca din prima clipa si primul moment S-a uitat in ochii nostri. A suflat duh de viata in noi si/ de atunci incoace, El sufla si rasufla langa noi. O clipa de ne-ar fi parasit, ne-ar fi inghitit neantul. Ne tine in mana Sa dreapta, chiar daca aceasta mana a Lui, din cauza aceleiasi libertati a omului, este condamnata sa se intinda pana in iad... Tot ca sa-l tina si sustina pe omul care a ales sa nu fie iertat. Nu ca nu ar dori Dumnezeu, ci pentru ca el nu a vrut ca Dumnezeu sa vrea! Aici, in aceste imprejurari, omul hotaraste voia Domnului! Omul vrea sau nu vrea sa iubeasca si sa fie iubit, sa ierte si sa fie iertat. Iar Dumnezeu Se supune. Nu are nimic a reprosa cuiva. Nici macar omului... il respecta si Se respecta.

Este riscul ranirii unei Iubiri care, dupa cum am mai spus, nu avea nevoie de om. Si este riscul deja implinit ca Iubirea sa ajunga in iad. De ce? Pentru ca omul a dus-o acolo. A tarat-o dupa sine cu lanturile libertatii sale prost intelese. Caci Dumnezeu S-a pogorat printre oameni. S-a facut Om. Iisus Hristos insusi a venit sa caute pe om. Sa-i arate in inima sa locul in care se afla iertarea. Dorinta de a fi iertat. Sa-i arate tocmai ce inseamna sa fii om. Vine sa respecte vointa omului pana la capat, dar sa-i arate din nou si ceea ce vrea Dumnezeu. Sa-i reaminteasca existenta Iubirii. Sa-l invite la libertatea cea adevarata. La propria libertate! S-a coborat ca sa-l ridice...

Dumnezeu S-a facut Om ca omul sa devina, sa ajunga dumnezeu. Dar pentru toate acestea era din nou nevoie de iertare; inapoi era iadul, cu toata ura lui. Iar in inima omului se cadea, se cuvenea sa fie din nou raiul iertarii si al Iubirii. "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri..." Dumnezeu asculta de om. il urmeaza. Iarta dupa cum el iarta. Caci a coborat printre noi si a ramas extrem de singur. El si Crucea pe care a vazut-o in ochii primului om creat. Si atunci a cautat ca macar oamenii, in toata durerea si uitarea lor, sa se apropie unii de altii. Sa se ierte reciproc. Iisus Hristos S-a uitat pe Sine din nou. Nu a cerut nimic pentru Sine. Dar a indraznit sa ceara pentru omul cel de langa om. Caci pe el il vad. Pentru cel de alaturi nu este nevoie de ochii sufletului. Il ating si ma atinge il vad si ma vede, il intalnesc si ma intalneste. Insa, dincolo de toate, il intristez si, inevitabil, ma intristeaza! Ii gresesc si imi greseste.

Domnul nostru Iisus Hristos nu este un idealist. Nu Se hraneste cu vise imposibile. Stie ca omul este supus greselii, coruptiei si bolii. Ca ranirea aproapelui este prea des chiar un mod de a fi. Nu S-a mintit si nu ne-a mintit. Nici nu a spus: "Si ne iarta greselile noastre precum si Iisus Hristos ne iarta pe noi..." Nu ar fi drept! Ci a lasat absolut totul in mainile noastre! Sunt iertat daca iert. Dumnezeu ma iarta daca eu il iert pe celalalt. Altfel nici ca se poate! Cel ce a stat pe nedrept pe Sfanta Cruce nu cere nimic in schimb. Nu vrea multumiri si recunostinte. Nu cerseste si nu pretinde, in schimb, cuvinte de lauda. Nu face din acestea o conditie a fericirii si a mantuirii noastre! Se gandeste doar la noi. Se lasa pe Sine la discretia noastra. Se retrage cu multa smerenie. Lasa mantuirea celuilalt in mainile mele! Si a mea in mainile celuilalt! Iar El va face dupa cum hotaram noi.

Nu ne cere sa murim pe Crucea Lui. Dar ne cere sa omoram egoismul nostru pe Crucea proprie! Ne cere sa nu ne comportam ca (si) cei ce L-au rastignit pe Cruce. Nu ne cere sa patimim pana la sange. Dar ne cere sa iertam din toata inima. Si, din pacate, tocmai aceasta ne este uneori cu mult mai greu... Nici nu a zis: "Iubiti-Ma asa cum si Eu v-am iubit pe voi!"... Iubirea nu bruscheaza, nu se comporta cu asprime ori cu violenta. Nu ne cere si nu ne obliga. Ci spune doar atat: "Sa va iubiti unii pe altii asa cum Eu v-am iubit pe voi!" Ne-a aratat si ne-a invatat cum se iubeste. Ne-a invatat ca Tatal atat de mult ne-a iubit, incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat Crucii, L-a dat patimilor, judecatii si mortii. Si atat! Apoi Se retrage smerit undeva, in umbra noastra, inapoia inimilor noastre. Si nici nu a lasat multe porunci. Ci numai una: a iubirii reciproce. Si nu a pus multe conditii mantuirii noastre. Ci numai una: a iertarii reciproce. O porunca ca o rugaminte, ca o dorinta nascuta din prea multa iubire. Si o conditie ca un sfat si un indemn parintesc, ca o mangaiere suava peste mult prea impietritele noastre inimi.

Spun unii Sfinti Parinti ai Bisericii ca Iisus Hristos ne iubeste nu doar cu o iubire enorma, nemarginita, nelimitata si neconditionata. Nu se multumesc cu acest termen. Si afirma ori sustin ca ne doreste cu o iubire nebuna! Exact acesta este termenul! Cu acea iubire care nu precupeteste absolut nimic pentru a castiga atentia si increderea celui iubit. Caruia i-a oferit universul si cosmosul intreg cu toata splendoarea lui, incepand de la cel mai mic gandacel si pana la imensele galaxii ce ne inconjoara. Dar vazand indiferenta si nerecunostinta omului, S-a asezat de buna voie pe Cruce si a ramas acolo in chip tainic, cu bratele larg deschise pana la sfarsitul veacurilor.

Asteptand, implorand si dorind cu o nebuna dragoste pe om, inima lui, daruirea si generozitatea sau nobletea spirituala a lui. Iar pe Crucea aceasta Iisus Hristos a spus: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!" A inteles, intr-un final, ca iertarea intre si dintre oameni este probabil cea mai grea indatorire pe care le-a lasat-o. El nu a vrut sa fie stfel. Parca nici nu a stiut ca fiinta aceasta creata de El nu va ierta exact dupa chipul si asemanarea Celui ce a iertat pe om chiar si inainte ca acesta sa-I greseasca. De aceea nici nu ne-a impovarat cu multe porunci... Doar una si este prea destul omului: sa ierte orice si oricat din iubire. Iar omul nu a iertat. Nici macar pe Iisus Hristos! Desi, paradoxal, El nici macar nu-i gresise cu nimic. Insa omul, din reaua lui credinta si obisnuinta, L-a condamnat, L-a trimis pe Cruce. Iar Domnului nu I-a ramas decat sa-I ceara Tatalui sa-l ierte. Oricum, dincolo de acea conditie ce aducea iertarea peste oameni doar daca ne iertam reciproc. Nu vrea sa moara inainte de a aduce peste oameni stergerea unei vini absolute: aceea de a-L ucide pe Cel ce a venit sa ne dea viata. Dar si de vina de a nu primi Iubirea si iertarea Lui, vina de a-I provoca prea multa suferinta.si intristare..

Atunci cand nu iubesti, intr-adevar nu stii ce faci. Nu intelegi rostul, rolul si locul propriei existente si nu realizezi consecintele faptelor tale. Nu faci decat sa-ti ignori propriul suflet si sa anulezi legatura de apropiere iubitoare cu Dumnezeu si cu aproapele. Daca omul ar fi dorit sa-si ceara iertare, istoria omenirii ar fi fost cu totul alta. Adam si Eva n-ar fi pierdut raiul, deoarece Dumnezeu era dispus sa ierte pe oricine, orice si oricat. Nu mancarea din pomul oprit i-a scos din rai, ci faptul ca n-au recunoscut fapta si greseala comisa si nu au cerut iertare Domnului! Si nici macar ei, in mod reciproc nu s-au iertat, ci s-au acuzat si invinuit unul pe altul si amandoi pe diavol. Iar pe langa toate, Adam L-a invinuit si pe Dumnezeu! Un simplu: "Da, am gresit, Te rugam, Iarta-ne!" ar fi adus istoria la momentul anterior caderii, scaderii si decaderii. Insa aceasta formula dumnezeiasca a lipsit... Si aceasta lipsa L-a condamnat pe Iisus Hristos la Cruce. Caci Fiul Omului oricum ar fi venit printre oameni. Oricum S-ar fi intrupat. Dar suferinta Crucii numai omul a hotarat-o. Daca ar fi cerut iertarea divina, Iisus Hristos n-ar fi fost obligat sa patimeasca. Ar fi venit doar sa ne iubeasca deplin si desavarsit, sa ne desavarseasca in iubirea Sa. Dar asa, a patimit tocmai pentru ranile provocate fiintei noastre de moartea nascuta din neiertare...

Insa omul a cazut si decazut. A murit. A ajuns in iadul in care nu mai exista iubire. In starea in care nu mai stie sa-si ceara iertare. Sufletul se impietrise in starea initiala, a lui Adam celui cazut. Asa se face ca Iisus Hristos Se pogoara la iad pentru a-i darui omului din nou iertarea. A iertat pe om fara ca acesta sa fi cerut si, totodata, l-a chemat la iertare. Si pentru toate, repet, a pus o conditie simpla, la indemana oricui: sa ierte pe cel de langa el. Lui sa-i ceara ceea ce lui Dumnezeu ar trebui sa-I ceara... A iubi inseamna a ierta. Nu are rost sa ne amagim ca in alt fel stau lucrurile. Cunosc oameni care sunt capabili sa ierte absolut orice, mai putin o singura iertare... insa cel ce iarta cu masura, acela se minte pe sine insusi. Caci nu va fi iertat cu nicio masura. Si poate ca va reusi sa minta pe cei din jurul sau. Dar nu si pe Iisus Hristos! Cel ce a oferit totul nu accepta jumatati de masura. Macar in singura porunca pe care ne-a lasat-o! Accepta sa nu stim a ne darui absolut tot ce avem celor ce nu au. Accepta sa ne fie greu a-L marturisi in orice moment si clipa a existentei noastre. Permite si ingaduie sa ne mai eschivam de la datoria de a-I darui fiecare gand si fiecare fapta ce ne caracterizeaza. Mai trece cu vederea faptul ca postim de forma si ca mergem la Sfanta Liturghie doar dupa ce ne-am luptat cu propria necredinta. Dar neiertarea tuturor, fara conditie si fara zabava, aceasta n-o intelege si n-o poate accepta. Caci, am mai spus, este semn al neiubirii. Iar El este doar Iubire!

F.M. Dostoievski aminteste cazul unui nobil rus care facea oricand apologia iubirii si a jertfei pentru aproapele. Acest nobil iubea pana la sublim omenirea in intregul ei. Cel putin asa credea! Se contopea cu ea si, macar verbal, se uita pe sine insusi in aceasta ideala iubire. Insa nu-l putea privi in ochi pe cel de langa el! Iubea omul in general, dar ura omul in sine, in particular. Si ce este inima celui ce iubeste o idee, teoretica si abstracta, dar uraste sau doar nu accepta fie si macar o singura persoana? A ierta inseamna a iubi, fara interes, conditii si jumatati de masura. Caci nu poti iubi fara sa ierti. Iubirea aproapelui merge pana la uitarea sinelui. Merge pana la inima lui. Pana la a fi o singura inima. Si acolo unde doua sau trei inimi se unesc, acolo se vor auzi si se vor simti bataile inimii lui Iisus Hristos...

Intrebat fiind cine este aproapele nostru, Domnul nostru iisus Hristos nu a dat nici un nume. Nici macar pe Sine nu S-a numit, cu toate ca asa ar fi fost normal. Pilda Samari-neanului milostiv nu ne lamureste complet. Ne lasa fericirea de a da noi nume celui cazut printre talhari, celui pe care l-am vindecat cu iubirea noastra.

Un singur Nume conteaza si doar o singura fapta: Numele lui Iisus Hristos si iubirea aproapelui. Iertarea ce vine de la El si iertarea ce vine de la aproapele. Fiindca cel cazut intre talhari se va mantui si ne va mantui doar pentru ca cineva, oricare dintre noi, l-a considerat aproapele lui. Astfel el ii va ierta pe talhari si va cobori peste noi iertarea lui Iisus Hristos doar fiindca noi am iubit si am cautat sa fim iubiti. Asadar, iertarea ne invata sa iubim. Si sa fim iubiti de Mantuitorul si Rascumparatorul nostru Iisus Hristos. O invatam cu rabdare si cu multa suferinta. Rupem din noi. Sfasiem si muscam acea parte din eu-ul propriu ce refuza sa ierte si sa uite. Caci nu-L vom putea iubi pe Iisus Hristos daca exista in aceasta lume fie si un singur om pe care nu l-am iertat exact ca (si) pe noi insine. Iisus Hristos nu uraste absolut pe nimeni. Nici macar pe diavol. Iar in iad vor merge nu cei ce n-au fost iertati de catre Iisus Hristos, ci aceia care n-au iertat pe Iisus Hristos Cel din inima aproapelui. Nu exista tinere de minte a raului la Iisus Hristos. El nu-Si aminteste raul, asa cum nici soarele nu are umbra. Doar omul, atunci cand va fi in fata Lui, isi va aminti de raul din sine insusi. Si singur se va condamna la iad. La suferinta. Si atunci va fi uitat ca exista cuvantul "iertare". Va lipsi din inima lui acest cuvant. Iar aceasta ii va provoca multa durere, regret si suferinta insa nu va sti de ce... Prin urmare, este timpul, vremea si momentul sa invatam iertarea. Cu rabdare si cu credinta. Totul este in mainile lui Iisus Hristos. A sosit ceasul sa ne apropiem de El si de aproapele nostru. Altfel totul este inutil. Si mult prea banal. Mult prea nesemnificativ si insignifiant...

Despre iertare, ingaduinta si iertare din punct de vedre psihologic, social si comunitar

In alta ordine de idei, dorim sa remarcam si sa subliniem faptul ca nimeni nu este scutit de ranile provocate de frustrari, de deziluzii, dezamagiri, suparari, de tot felul de preocupari, de rani datorate iubirii, de tradari etc. asa de pilda, apar conflicte in cadrul cuplurilor, a familiilor, intre persoanele divortate, intre patroni si angajati, intre prieteni, intre vecini si intre natiuni. Toti avem nevoie de a ierta si de a fi iertati in anumite momente, pentru a restabili pacea si relatiile cu ceilalti si pentru a putea sa traim impreuna. Pentru a intelege importanta iertarii, sa incercam sa ne imaginam ce s-ar intampla daca nu am ierta. Exista patru scenarii posibile:

1. Sa nu continuam, in noi insine si in relatie cu ceilalti, cu nedreptatile care ne-au lovit: Atunci cand este lovita integritatea fizica, morala sau spirituala a unei persoane, o parte din fiinta acesteia este atinsa, insemnata, aproape murdarita sau “violata”, ca si cum rautatea celui care a lovit ii atinge eu-l intim. Psihologii arata ca, datorita unui proces mai mult sau mai putin constient, persoana lovita tinde sa il imite pe cel care a ranit-o, ca si cum ar fi “contaminata de un virus contagios”, lezand atat persoana care a ranit-o, cat si pe sine si pe ceilalti. Imitarea agresorului este un mecanism foarte cunoscut in psihologie. Datorita unui instinct de supravietuire, victima se identifica cu agresorul. In terapia familiara se constata ca, in situatii de stres, copiii tind sa realizeze comportamente analoge cu cele ale parintilor.

De aceea iertarea nu se limiteaza doar la a nu te razbuna, ci presupune curajul de a merge la radacinile tendintelor agresive. Predispozitia spre ostilitate si spre dominarea celorlalti risca sa se transmita din generatie in generatie, in cadrul familiei sau a culturii, doar iertarea putand intrerupe aceste reactii in lant, oprind gesturile repetate de razbunare si transformandu-le in gesturi creatoare de viata.

2. Sa ne consolam si sa nu traim cu resentimentele: Multe dintre reactiile emotionale disproportionate sunt doar reactivarea unei rani nevindecate din trecut. Studii recente referitoare la efectul pe termen lung al divortului au aratat ca, in special femeile, continua sa aiba puternice resentimente fata de fostul sot, chiar si dupa 15 ani de la divort. Resentimentele consuma multa energie si duc la cresterea stresului. Apar reactii de aparare fata de orice atac, real sau imaginar, si o stare de permanenta activare. De exemplu, cineva care a fost in copilarie dominat si umilit va incerca din toate puterile sa nu se mai lase dominat si va avea permanent tendinta de a se apara, iar uneori va fi stare sa inventeze comploturi impotriva lui. Doar vindecarea in profunzime pe care o da iertarea poate remite aceasta tensiune interioara.

S-a aratat ca la originea multor boli psihosomatice sau a problemelor sistemului imunitar sta tensiunea psihica datorata resentimentelor.

3. Sa nu fim ranchiunosi si sa nu ne razbunam: Razbunarea este cel mai instinctiv si spontan raspuns in urma unei nedreptati. Daca vad ca persoana care i-a lovit este umilita si sufera, unele persoane,simt o placere narcisista, “un balsam momentan” pe ranile si pentru suferinta personala. Cel ranit simte ca nu este singurul caruia i s-a intamplat o nedreptate sau o nenorocire. Cu ce pret insa? Instinctul de razbunare il face orb pe cel care se lasa condus de el. Cum poti calcula valoarea exacta a suferintei, pentru a-l face sa sufere pe cel care te-a ranit la fel de mult? Atunci cand se instaleaza un climat in care cei loviti vor sa se razbune, aceasta are efect si asupra mediului, de exemplu, daca intre soti apare o astfel de atitudine, sufera si copiii. Acest lucru nu este valabil insa doar pentru relatiile familiale, ci si pentru relatiile de munca. Daca apare un astfel de conflict intre doua persoane la un loc de munca, atmosfera devine dificil de suportat, se dezvolta o atmosfera de suspiciune si neincredere, eficienta muncii scade etc. Este de importanta capitala sa existe o atitudine de iertare reciproca intre persoanele care reprezinta autoritatea si ca acestea sa nu se lase antrenate de spiritul de razbunare, caci altfel, la nivelul subalternilor, conflictul va fi amplificat si va putea deveni incontrolabil. Satisfactia pe care o da razbunarea este de scurta durata si nu compenseaza efectele negative pe care aceasta le produce in relatiile dintre oameni. Mai mult, razbunarea duce la aparitia unor reactii violente in lant, dificil de intrerupt. Obsesia razbunarii nu duce la vindecarea ranii, ci la acutizarea ei.

4. Sa nu ramanem ancorati si legati in si de trecut: Persoana care nu vrea sau nu poate ierta are dificultati in a trai in prezent. Se agata de trecut si de aceea risipeste clipa prezenta si isi blocheaza viitorul. Astfel de probleme apar datorita mortii sau separarii de o persoana draga. Iertarea este o etapa importanta, chiar decisiva, pentru a trece la etapa urmatoare, in care se recupereaza tot ce am invatat si iubit la cealalta persoana. Inainte de a invata cum sa iertam trebuie sa renuntam la anumite idei false si ipocrite despre iertare. De aceea, trebuie sa traim intr-o cultura autentic crestina in care anumite valori, datorita lipsei de discernamant, sunt contaminate, din pacate, de tot felul de interpretari “folclorice”. Insa cunoscand aceste mituri, putem sa evitam sa intram intr-un cerc vicios la nivel psihologic si spiritual, care face loc doar aparitiei descurajarii, nedreptatilor, iluziilor, tradarii propriului eu si blocarii cresterii umane si spirituale.

Cateva referinte din invatatura Sfantului Cuvios Nicodim Aghioritul despre iertare

In penultima parte a acestui material, vom enunta si enumera cateva din principiile si invataturile sfantului Nicodim Aghioritul despre iertarea pacatelor, care, potrivit invataturii Sfantului Cuvios Nicodim, patru semne, unul mai mare decat celelalte, si anume:

Primul semn: cand omul uraste pacatul din toata inima atunci cand si-l aminteste si se teme sa nu cada iar, se teme chiar sa simta o oarecare placere si chemare catre el.

Al doilea semn, mai mare decat primul, este atunci cand omul isi aminteste de pacate fara patima, adica fara placere, intristare sau ura.
Al treilea semn, mai mare decat acesta, este atunci cand cineva isi aminteste pacatele si se bucura si da slava lui Dumnezeu pentru multimea virtutilor dobandite din pricina pacatelor sale prin harul dumnezeiesc si prin pocainta.

Al patrulea semn, cel mai mare dintre toate, este atunci cand omul isi scoate din inima toate gandurile patimase si cand le uita cu desavarsire, incat niciodata nu-l mai pot ispiti.

Despre primul semn a scris Sfantul Vasile cel Mare. intrebat cum afla sufletul ca Dumnezeu i-a iertat pacatele, a spus: „Sufletul o va cunoaste, daca cel pocait va avea dispozitia celui ce a zis: Am urat nedreptatea si m-am scarbit de ea”. Acelasi raspuns l-a dat si awa Isaac, intrebat fiind despre acelasi lucru. El a raspuns ca un om intelege ca i-au fost iertate greselile „atunci cand simte in sufletul sau ca le uraste cu desavarsire, din toata inima” (Cuvantul 84).

Despre cel de-al doilea semn ne incredinteaza Sfantul Nichita Iracliteanul Serreul. Comentand Cuvantul la Paste al Sfantului Grigore Teologul care spune: „Chiar daca ramai in urma celorlalti ucenici, ca Apostolul Toma …sa crezi macar atunci cand vezi semnele piroanelor”, Sfantul Nichita scrie: „Daca nu le crezi pe acestea, atunci sa crezi luandu-te dupa amintirea nepatimasa a vechilor pacate intiparita in minte. Atunci sa stii ca a inviat in tine cuvantul virtutii. Iar amintirea nepatimasa este intiparirea celor intamplate, fara placere sau durere, cand aducerea aminte a ranilor nu mai doare din pricina nepatimirii la care ai ajuns. Cel ce nu are aceasta nepatimire, nu va crede ca ar putea avea-o celalalt, intocmai ca Toma. Amintirile pacatelor sunt urmele cuielor, iar pacatele sunt cuiele care-i strapung pe cei ce cad in ele. Cand, asadar, vei putea sa ti le amintesti fara patima, atunci sa stii ca in tine a inviat un asemenea cuvant”.

Al treilea semn il gasim in Lavsaicon, in viata lui Macarie cel Tanar. intrebat daca simte durere cand isi aminteste de uciderea fara voie a unui om cand era tanar, a raspuns ca nu, ci dimpotriva, ca se bucura, nu pentru pacatul propriu-zis al uciderii, ci pentru ca acesta i-a devenit pricina de pocainta si de dobandire a unei multimi de virtuti. A raspuns de asemenea ca slaveste si multumeste bunatatii lui Dumnezeu care schimba in bune cele ce uneori, prin firea lor, sunt rele; asa cum a schimbat si omorul faptuit de Moise in Egipt, facandu-1 pricina a binelui, caci Moise, plecand din cauza lui in pustie, s-a invrednicit a-L vedea pe Dumnezeu. De aceea a spus Sfantul Apostol Pavel: „Dumnezeu toate le lucreaza spre binele celor ce-L iubesc” (Romani 8,28). Comentand cu intelepciune acest verset, Fericitul Augustin a spus ca de multe ori si viciile si pacatele ii ajuta pe cei ce-L iubesc pe Dumnezeu sa ajunga la virtute: „Cei scrisi in cartea vietii nu pot fi nimiciti. Toate se intorc pentru ei in bine, chiar si pacatele” (Rugaciunea 28).

Despre al patrulea semn ne vorbeste Sfantul Teodor al Edessei in Una suta Capete Folositoare (11) : „Toate cate le-am facut in chip patimas ne chinuiesc sufletul prin amintirea lor. Cand, insa, gandurile patimase vor disparea cu totul din sufletul nostru si nu-l vor mai mai ispiti, atunci apare semnul ca ni s-au iertat pacatele de dinainte”. La fel spune si Sfantul Maxim Marturisitorul: „Profeti mincinosi sunt gandurile care ne arata pacatele ca fiind mici si care profetesc ca ni s-au si iertat. Aceste ganduri sunt ca niste lupi pradatori imbracati in piei de oaie si ii cunoastem dupa roade. Cata vreme mintea noastra este tulburata de patimi, ne dovedeste ca n-am primit iertarea deplina, ca n-am aratat roade vrednice de pocainta; rodul pocaintei este nepatimirea sufletului; nepatimirea este stergerea pacatului…” (La Evanghelia dupa Matei, cap.7) Vezi, frate, cum se dobandeste pocainta adevarata? Vezi cu ce osteneli, cu ce nevointe si sange se castiga iertarea adevarata a pacatelor? Cum spui tu „lasa sa fac pacate, ca tot ma spovedesc si ma caiesc pe urma” ca si cum pocainta ar fi un lucru atat de usor? De aceea, de acum inainte ia aminte, pentru dragostea lui Dumnezeu, iar cand cel rau te trage la vreun pacat, in loc sa-ti usurezi caderea spunand „ma voi spovedi si ma voi pocai”, sa-ti faci sufletul o cetate nebiruita zicand „cine stie daca ma spovedesc cu adevarat bine? Cine stie daca pacatul pe care ma gandesc sa-l fac nu va fi si ultimul si daca Dumnezeu nu-l va mai ingadui si nu mi-l va mai ierta? Cine stie daca nu va taia franghia rabdarii Sale lasandu-ma sa cad in pierzanie? Cine stie daca Dumnezeu imi va da harisma pocaintei celei adevarate, harisma pe care n-a dat-o atator altor pacatosi asemenea mie care ard acum in iad? Cine stie, poate si eu, care m-am obisnuit sa nu ma mai tem de Dumnezeu, ma voi deda treptat unei vieti nerusinate si voi cadea in deznadejdea cea mai mare”? „Inima inteleptului cugeta la spusa inteleapta” (intelepciunea lui Iisus Sirah 3,29).

Tu, daca esti cugetat si intelept in inima ta, nu-ti mai primejdui mantuirea nadajduind la o marturisire ce nu va avea roade si la o falsa pocainta si, desi poti sa-ti legi mantuirea de o franghie puternica si sa fii salvat, tu vrei s-o legi de un fir putred care, de se va rupe, te va arunca intr-o mare de foc in care vei arde in vecii vecilor. Franghia puternica este abtinerea de la faptuirea pacatului, lupta de a-ti smulge din inima pornirile cele rele prin strapungerea inimii, dobandirea adevaratei pocainte si iertari a pacatelor, prin practicarea virtutilor si prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. A nu te opri de la pacat inseamna a te lasa pur si simplu inghitit de el si aceasta te arata cu totul lipsit de minte deoarece, cu buna stiinta faci un rau fara margini, spunandu-ti ca sta in puterea ta ceea ce sta doar in puterea lui Dumnezeu; tu iti stabilesti singur cand sa te pocaiesti si cand sa primesti ajutor de la Dumnezeu ca sa te pocaiesti cu vrednicie; aceasta ca si cand Dumnezeu ar fi prietenul pacatosilor si nu cel mai mare si cel mai de temut dusman al lor; de parca n-ar fi El Cel ce uraste de moarte orice pacat.

Cum interpretam „cazi si ridica-te”. Sa nu te insele, frate, gandul care-ti spune asa: iata, Sfintii Parinti zic „cazi si ridica-te”, adica, de cate ori vei cadea, ridica-te si vei fi mantuit. Asta sa fie pocainta, sa cazi, sa te scoli si iarasi sa cazi? Ratacitor si rau este felul acesta de a le rastalmaci zicala, pentru ca Parintii au spus-o ca sa scoata din oameni teama de deznadejde si nu ca sa-o faca sa pacatuiasca cu speranta ca, marturisindu-se si pocaindu-se, oricum vor fi iertati. Departe de tine un asemenea gand! De aceea explica Sfantul Isaac: „Curajul pe care Sfintii Parinti au voit a ni-l da prin dumnezeiestile lor scrieri …nu trebuie sa ne fie ajutor pentru pacat. Ca sa avem nadejde in pocainta s-au gandit ei sa fure din mintea noastra teama de deznadejde” (Cuvantul 70). Apoi Sfintii Parinti ai Bisericii au spus „cazi si ridica-te” si nu „ridica-te si cazi”, cum pe dos intelegi tu. Este o mare diferenta intre una si cealalta. Sa cazi si te scoli si apoi, dupa ce te ridici de jos sa cazi din nou, nu este si nici nu se numeste pocainta, cum o numesti tu, ci este si se numeste asa cum o numeste Sfantul Apostol Petru „Cainele la varsatura lui se ‘ntoarce si sacroafa spalata se tavaleste in mocirla” (II Petru 2,22).

Adevaratul inteles al zicalei parintilor este acesta: omul trebuie sa se tina, cu toata puterea, departe de pacat si sa se pazeasca sa nu cada. Daca, totusi, cade, dar din slabiciune omeneasca si nu pentru ca asa a vrut, nu trebuie sa deznadajduiasca, ci sa se ridice imediat, sa-si marturiseasca pacatul si sa se pocaiasca sincer fara a mai pierde nici un ceas. Pentru ca zice Sfantul Ioan Scararul: „Este propriu ingerilor sa nu cada. Ba poate nici sa poata cadea, cum zic unii. Dar oamenilor le este propriu sa cada si sa se ridice iarasi de cate ori s-ar intampla aceasta. Numai dracilor le este propriu .ca odata cazuti sa nu se mai ridice niciodata” (Cuvantul 4,27 despre Ascultare). De aceea si tu, frate, daca ai cazut din pricina necazurilor sau a slabiciunii, nu te lasa inselat spunandu-ti: am mai cazut si alta data, mai cad si acum, ce inseamna un pacat mai mult? Am mai cazut o data in mocirla, dar nu-i. nimic, ma duc sa ma spovedesc, ma pocaiesc pentru toate si apoi ma departez de pacat. Pentru numele Domnului, frate, nu asculta! E limpede ca lumina zilei ca vine de la diavolul care cauta sa te piarda. Daca ai pacatuit odata, n-o mai face si a doua oara, nu zabovi si nu mai rabda sa te vezi in mocirla, ci fa, cum zice Scriptura: „Nu intarzia sa te intorci la Domnul si nu amana de pe o zi pe alta” (intelepciunea lui Iisus Sirah 5,7). Scoala si du-te la duhovnic sa te spovedesti, caci, cu cat rana este mai proaspata, cu atat mai usor se vindeca si cu cat se invecheste, cu atat mai. greu se tamaduieste, cum spune Sfantul Ioan Scararul: „Rana ta este usor de tamaduit cat este inca proaspata si calda. Dar cele invechite, neingrijite si invartosate, sunt greu de vindecat…” (Cuvantul 5,123, Despre Pocainta).

Daca nu gasesti timp acum pentru spovedanie, arata-I lui Dumnezeu ca te caiesti fara a mai astepta vremea spovedaniei si straduieste-te sa te impaci cu El dovedind strapungere si zdrobirea inimii si aratandu-I ca te caiesti cat poti. Nu dormi nici o noapte multumit daca n-ai cazut in fata Lui si nu I-ai cerut iertare spunandu-I cat de tare te caiesti, aceasta pana ce vei merge la duhovnic. Este o indrazneala de neiertat sa n-o faci stiind ca oricand esti osandit la moarte, sa stai chiar si o clipa intr-un pacat de moarte si sa atarni de o ata, care este viata ta, deasupra adancului tuturor relelor, adica deasupra iadului. Ah, nefericite, tu nu stai doar o clipa cu pacatul nemarturisit, ci stai luni si cine stie cat timp. Ca sa te marturisesti si sa scapi de o asemenea primejdie tu astepti Pastele sau Ziua Apostolilor sau Craciunul, jucand, razand sau dormind fara nici o grija, ca si cand nu ti-ai fi ranit sufletul cugetator si nemuritor, ci un taciune lipsit de simtire.

Despre iertarea pacatelor prin Sfanta Taina a Spovedaniei – care devine, astfel, Poarta Cerului

Ca o incununare a celor spuse pana aici, dorim sa vorbim putin, acum, in ultima parte a acestui material despre iertare in Biserica, despre felul in care ea se poate obtine cu ajutorul sfintei noastre Biserici, prin Sfanta Taina a Spovedaniei, special instituita, in randul celor sapte taine ale Bisericii, pentru asa ceva, cat si de cel care poate savarsi acest lucru, cu alte cuvinte, este vorba de Preotul, instituit de Mantuitorul nostru Iisus Hristos in viata Bisericii prin Sfintii Apostoli, care are misiunea de a sfinti prin Sfintele Taine si Ierurgii, de a invata prin cuvant si prin exemplul personal, si de a sluji in Biserica si in tot locul lui Dumnezeu si oamenilor. De a invata despre Dumnezeu ca exista, ca este Creatorul lumii, ca este Creatorul nostru, al tuturor, ca si noi, fiii Lui, suntem intre noi frati. Ca Dumnezeu creandu-ne nu ne-a lasat in parasire, ca vegheaza asupra noastra a tuturor, asa cum spune Domnul nostru Iisus Hristos, ca nici un fir din parul capului nu cade fara stirea lui Dumnezeu. Dumnezeu vegheaza asupra destinelor noastre in cele mai mici amanunte, iar preotul este cel care trebuie sa dea marturie despre Dumnezeu in fata noastra, a oamenilor, si care trebuie sa dea marturie lui Dumnezeu despre noi. Noua ne da marturie despre Dumnezeu, iar lui Dumnezeu ii da marturie despre noi. Pentru ca preotul are misiunea de a conduce viata sufleteasca a credinciosilor care i s-au incredintat lui. El raspunde in fata lui Dumnezeu de credinciosii ce i s-au incredintat.

Preotul este duhovnic, Parinte duhovnicesc. Mare taina este taina duhovniciei. Fara indoiala si celelalte sunt tot atat de mari. Fiindca prin Botez preotul ne introduce in crestinism, in casa lui Dumnezeu. Preotul ne sfinteste apoi toate evenimentele vietii si Il aduce pe Iisus Hristos in viata fiecaruia, prin Sfanta Impartasanie. Preotul sfinteste casatoria si nasterea de prunci. Preotul ne conduce pe ultimul drum, atunci cand incheind socotelile cu viata aceasta, pamanteasca ne prezentam dincolo, in fata lui Dumnezeu. Preotul ne conduce pana la ultimul pas pe lumea aceasta, vremelnica ca si cum ar da marturie despre noi lui Dumnezeu pana in ultima clipa a trecerii dincolo. Si va da, fara indoiala, marturie despre noi si dincolo. Insa preotul, fiind duhovnic, are misiunea extraordinara, permanenta si tainica de a ne impaca cu Dumnezeu.

De a face in asa fel incat slabiciunile noastre omenesti, greselile noastre omenesti, pacatele noastre, sa le faca, in virtutea mandatului primit de la Dumnezeu, iertate, si sa ne nasca din nou. Sa ne faca din nou curati, asa cum am fost inainte, prin iertarea pe care ne-o da dupa marturisire, prin Sfanta Taina a Spovedaniei. Mare lucru este acesta si mare privilegiu. Eu as zice ca este cel mai mare privilegiu care s-a dat vreodata oamenilor. Acesta ca oamenilor sa li se poata sterge trecutul. Ganditi-va: de cate ori nu facem noi fapte ireversibile si iremediabile, condamnabile din punct de vedere moral. Legile civile nu stiu ce-i aceea iertare. Legile civile pedepsesc orice calcare de lege. Iata ca in crestinism exista aceasta posibilitate ca pentru greselile impotriva normelor morale, prin Parintele duhovnic, sa fii iertat si sa te impaci cu Dumnezeu. Chiar daca aici pe pamant trebuie sa-ti platesti unele faradelegi, ca drept este ca pe unele sa le platesti daca le-ai facut, dar in constiinta ta ai posibilitatea sa te stii impacat cu Dumnezeu, sa te stii iertat de ceea ce ai facut.

Asa se intampla miracolul extraordinar al nasterii din nou. Fiindca acesta este sensul nasterii din nou. Aceasta inseamna om nou. Mantuitorul Iisus Hristos si Sfantul Apostol Pavel, teologii si preotii in predicile lor vorbesc adesea despre nasterea din nou. Ce este asadar nasterea din nou? Bineinteles ca nu este aceea pe care o intelegea Nicodim, unul din invatatii Legii vechi, care in intalnirea cu Domnul, Mantuitorul si Stapanul lumii L-a intrebat: Doamne, cum o sa ma pot eu naste din nou, ca doar n-o sa pot eu intra din nou in pantecele maicii mele? Ei bine, nasterea din nou este nasterea spirituala prin iertarea pacatelor. Devii realmente om nou prin aceea ca ti s-a sters tot trecutul. Acest lucru se face prin Preotul duhovnic. Duhovnicul are aceasta putere teribila si deosebita de a lega si dezlega. Va dati seama ce inseamna sa dai unui om puterea de a dezlega pacatele, cu convingerea neta si sigura ca odata pronuntata de catre el dezlegarea, aceasta pronuntare este luata in considerare de Dumnezeu? Si ca din lista neagra a lui Dumnezeu esti sters din momentul acela prin cuvintele preotului duhovnic? Este asa, pentru ca asa ne-a spus Dumnezeu ca este.

Si noi credem toti in aceasta misiune iertatoare, extraordinara, teribila, innoitoare a preotului prin oficiul sau de Parinte duhovnicesc: sa stim si ca realizam cu totii ce mare raspundere au. Fiindca este adevarat ca Dumnezeu ne iarta; este adevarat ca Dumnezeu ia aminte la pocainta celui care a gresit. Dar trebuie sa existe aceasta pocainta. Toate pacatele se iarta, cu o singura conditie: sa fie recunoscute ca pacate. Sa fie recunoscute ca pacate si sa fie cainta, regret si parere de rau pentru ele. Toate pacatele se iarta. Exista o singura exceptie: pacatul impotriva Duhului Sfant. Asa ne spune Mantuitorul Iisus Hristos. Este vorba de pacatele ce se fac din rea-vointa, din rea-credinta, pentru care nu se cere iertare si care nu sunt recunoscute ca pacate de catre cel care le-a savarsit. Pacatul impotriva Duhului Sfant este pacatul impotriva evidentei. Adica toti vad ca peretele acesta este alb, si totusi vine unul si sustine cu toata convingerea ca este negru. Acesta este pacat impotriva evidentei. Acesta nu se poate ierta pentru ca vine dintr-o pervertire totala, fundamentala, ontologica, dintr-o pervertire cumplita a sufletului omenesc, aceea de a nu recunoaste evidenta. Acesta nu se iarta. Si acesta, daca este recunoscut, se iarta, pentru ca toate pacatele recunoscute se iarta. De aceea primul lucru pe care trebuie sa-l aiba in vedere Duhovnicul in scaunul marturisirii si a spovedaniei este acesta: sa-l faca pe cel care vine sa-si spuna pacatele, sa le recunoasca. Si sa faca promisiunea ca nu le va mai face. Dupa puterea lui, sa faca pe loc promisiunea, sa doreasca atunci sa nu le mai faca. Aceasta este conditia ce duce la iertare. De aceea, dupa fiecare spovedanie, chiar daca se da un canon, chiar daca se da o amanare de la Sfanta Impartasanie, pacatele se iarta. Pacatele marturisite se iarta. Impacarea cu Dumnezeu se produce in momentul acela, si ea depinde de intelepciunea, de tactul, de cunoasterea, de priceperea Parintelui Duhovnic.

Fara indoiala, sunt pacate care necesita o oarecare forma de cainti si pocainta. De aceea Sfintii Parinti au stabilit canoane, care spun: pentru o anumita greseala, trebuie sa se faca urmatoarea pocainta, oprire de la Impartasanie, metanii, etc. I se da penitentului un oarecare canon si acesta, in taina sufletului si a odaii lui, trebuie sa faca aceasta pocainta, pentru ca sa simta si in felul acesta iertarea lui Dumnezeu care i-a venit prin duhovnucul sau. Parintele duhovnicesc trebuie sa ierte, dar trebuie sa fie si cu grija ca sa dea celor cu pacate mai grele o anumita penitenta de executat. Sa nu fie nici prea grea, sa sperie, sa infrocoseze, sa nu fie nici prea usoara, sa banalizeze, asa incat sa creada omul, credinciosul respectiv ca se iarta prea usor, si ca totul se iarta fara conditii. Totul se iarta, dar cu conditia indreptarii si cu o anumita conditie a ispasirii pacatului respectiv. Iata lucruri pe care trebuie sa le stie, sa le aplice ori sa le implineasca Preotul duhovnic. Insa lucrul cel mai important pe care trebuie sa-l stie duhovnicul este acela ca trebuie sa pastreze secretul spovedaniei. Este o obligatie esentiala. Parintele duhovnic care dezvaluie secretul spovedaniei trebuie depus de indata din treapta preotiei, ca nedemn de ea. Sa stiti ca aceasta este randuiala. Este foarte aspra dar altfel nu se poate, pentru ca isi pierde increderea credinciosilor. Este o tradare a lor...

Incheiere

Asadar, acum in incheierea acestui material, trebuie sa retinem, sa subliniem si sa constientizam cu totii faptul ca Spovedania se face ca in fata lui Dumnezeu. Preotul duhovnic nu mai este atunci om ca toti oamenii. In scaunul spovedaniei el este ca si Dumnezeu care asculta marturisirea omului. El nu are dreptul prin urmare sa faca uz de ceea ce au auzit urechile lui. Nu are dreptul sa faca uz in fata nimanui, nici in fata altui preot, nici in fata episcopului, decat atunci cand are un caz foarte grav pe care nu stie cum sa-l rezolve. Atunci vine la episcop sa-i ceara sfat, dar nu-i spune despre cine este vorba. Nu are voie sa dezvaluie numele celui in cauza. Parintele duhovnicesc trebuie sa primeasca numai spovedania aceluia care vine sa se spovedeasca. Aceasta este o alta regula importanta. Ca sunt unii care vin si-i spovedesc pe altii. Pe asemenea oameni duhovnicul nu trebuie sa-i spovedeasca. Fiecare isi spovedeste pacatele lui proprii, cele pe care le-a facut el. Si, odata spuse, pacatele sunt spuse pentru totdeauna. Penitentul nu le mai spune niciodata nimanui. Odata iertate, sunt iertate pentru totdeauna si nu le mai repeta la alta spovedanie. Iar preotul, odata ce le-a auzit, nu si le mai aduce aminte. Nu le aminteste nici macar celui care i le-a spovedit odata. Acela trebuie sa ramana cu convingerea ca s-au iertat si s-au uitat. Sa nu ramana cu vreo jena fata de preot.

Parintele duhovnic nu trebuie sa-si schimba atitudinea fata de cel de la care a auzit spovedania. Acela trebuie sa-si mentina in fata preotului aceeasi demnitate pe care a avut-o mai inainte. Sa-si mentina demnitatea si in fata lumii. Preotul Duhovnic nu are voie sa se prevaleze de ceea ce a auzit la spovedanie, in nici o imprejurare si sub nici o forma. Fiindca ceea ce s-a spus la spovedanie este lucru de mare taina, este lucru de mare incredere in preot si in Dumnezeu. Preotul duhovnic nu-ti poate fi decat prieten de incredere. El iti stie secretele. Dar le stie ca pe secretele incredintate lui Dumnezeu, nu lui. De aceea Preotul duhovnic are in mainile sale inimile credinciosilor sai. De aceea e ascultat. De aceea este iubit. El este cel care ii impaca pe credinciosi cu Dumnezeu. Cine uita acest lucru despre preot inseamna ca nu stie ce este un preot. Parintele duhovnic care uita despre sine acest lucru nu este un adevarat preot. Dar cei care sunt adevarati preoti tin in mainile lor sufletele comunitatii ce le-a fost data in pastorire, mai mult decat oricine altul. Ei stiu ca din mainile lor se vor cere sufletele ce le-au fost incredintate. Preotul ideal este acela care se lupta sa ajunga in fata Dreptului Judecator cu intreaga lui turma. Una pe pamant, una in ceruri… Motiv pentru care suntem chemati „sa ne iertam si sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim!...”

Drd. Stelian Gombos

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
271 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009



11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3950

Voteaza:

Frumusetea iubirii, rolul bunatatii si importanta iertarii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.