Gheronda Porfirie Kavsokalivitul

Gheronda Porfirie Kavsokalivitul Mareste imaginea.

De fiecare dată când mă gândesc la fericitul Gheronda Porfirie, îl simt ca pe un Avvă din Pateric.

Aşa cum ştim cu toţii, Patericul este o culegere de cuvinte ale Părinţilor către oameni dezamăgiţi atât de viaţa lor personală, cât şi de cea socială şi bisericească, care căutau formele autentice ale unei petreceri duhovniceşti spre a fi iniţiaţi în tainele împărăţiei Cerurilor. Oameni de diferite categorii, arhierei şi împăraţi, monahi şi mireni, tineri şi bătrâni, cărturari şi neştiutori de carte, se apropiau de aceşti Părinţi pentru a cunoaşte tainele vieţii creştine. Citind Patericul, întâlnim mai cu seamă două expresii.
Prima este: „Avvo, spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc". Oameni de felurite vârste, profesii şi diferite capacităţi intelectuale, fie în parte, fie mai mulţi, se apropiau de Părinţi şi cereau să audă cuvânt ca să se mântuiască.

Cuvântul [gr. rhema] este cuvântul lui Dumnezeu dat oamenilor sfinţi şi poartă în sine energia Sa, care le dă o poruncă anume şi îi renaşte duhovniceşte. Este grăitor cuvântul Sfântului Evanghelist Luca: „A fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie. Şi a venit el în toată împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei, spre iertarea păcatelor" (Luca 3, 2-3). Mai mult, Hristos însuşi le-a grăit ucenicilor Săi: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă" (Ioan 6, 63). O astfel de înţelegere aveau ucenicii Mântuitorului, de aceea şi Sfântul Apostol Petru spune: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice" (Ioan 6, 68).

Cuvântul lui Dumnezeu este acel gust duhovnicesc pe care îl simte omul născut din nou duhovniceşte, de aceea Sfântul Apostol Pavel scrie: „Şi au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor" (Evrei 6, 5).

Aşadar, Cuvântul, potrivit Patericului este o expresie, un cuvânt, care reprezintă descoperirea lui Dumnezeu sau o apoftegmă care cuprinde experienţa sfântă şi duhovnicească a Părintelui. Acest cuvânt are două caracteristici. Cea dintâi este că el reprezintă rodul experienţei întregii vieţi a Părintelui (Bătrânului) care îl rosteşte. S-a luptat de-a lungul întregii sale vieţi şi a ajuns la un cuvânt ce are mare putere (energie-lucrare) sau chiar în acea clipă este luminat de Dumnezeu şi dă cuvântul revelat, descoperit lui, către ucenicul care i-l cere. Unii Părinţi au devenit cunoscuţi printr-un singur cuvânt, însă unul cu o mare energie-lucrare. A doua caracteristică este că acest cuvânt se dă unui om anume, căruia îi este de trebuinţă şi pe care, odată lucrat, îl va influenţa în toată viaţa sa. Şi de obicei, aşa cum cuvântul este rodul unei vieţi întregi, tot astfel împlinirea acestuia, adică primirea sa spre a i se face omului hrană şi sânge, cere lupta unei vieţi întregi. Astfel, de multe ori, omul are nevoie de un cuvânt pentru a se mântui.

A doua expresie pe care o întâlnim în Pateric este: „Zis-a Avva (zis-a lui bătrânul)''. Părinţii care vorbesc pot avea diferite vârste, pot fi tineri sau bătrâni, dar sunt numiţi totdeauna Gheronda, Avva sau Amma. Se numesc Gheronda (Bătrân) pentru că au dobândit înţelepciunea lui Dumnezeu, prin trăirile, prin experienţele de care s-au învrednicit, dar şi prin legătura lor cu alţi monahi împodobiţi cu înţelepciunea lui Dumnezeu. Trăiau în pustie, erau insuflaţi de duhul pustiei, în care toate te învaţă ceva - tăcerea şi cuvântul, cele însufleţite şi cele neînsufleţite, oamenii şi fiarele, vântul şi liniştea au dobândit cunoaşterea lui Dumnezeu şi au devenit apoi învăţători ai pustiei. Pustiul unde grăiau, şcoala cea după Dumnezeu, era facultatea lor de teologie. Este grăitor cuvântul Avvei Pimen, pe care l-a spus cu privire la citatul din Pildele lui Solomon: „Cele ce au văzut ochii tăi grăieşte" (Pildele lui Solomon 25, 7): „Eu însă vă spun, că şi dacă aţi pipăi cu mâinile voastre, nu mărturisiţi". Pentru a vorbi, Părinţii nu se întemeiau pe simţurile trupeşti şi pe propria lor raţiune, care de obicei înşală, ci pe simţul duhovnicesc şi pe descoperirea lui Dumnezeu.

Avva se numea Gheron (Bătrân) întrucât cele pe care le grăia nu izvorau din experienţa lui agonisită într-un interval scurt de timp, ci erau descoperire de la Dumnezeu, asemenea cuvântului Prorocilor: „Acestea zice Domnul". De asemenea, cuvântul însuma o experienţă ce era transmisă din generaţie în generaţie, de la Părinţii duhovniceşti către fiii lor duhovniceşti. Aşa cum viaţa biologică se transmite din generaţie în generaţie, prin iubire, tot astfel stau lucrurile şi cu transmiterea vieţii duhovniceşti. Atunci, Avva, în ciuda eventualei sale vârste tinere, era Gheron-Bătrân, dat fiind faptul că nu întrerupea Tradiţia de peste ani pe care o dobândise. Cuvântul său avea continuitate, era încărcat cu experienţa strânsă de-a lungul anilor, pe care nu o înlocuia cu propriile sale gânduri şi cugetări.

Cele grăite de Părinţi se potriveau diferitelor genuri ale artei cuvântului: anecdotă, povestire, istorisire cultă, parabolă, pildă simbolică, povestire a unor minuni sau vedenii. Foloseau de fiecare dată un mod diferit de comunicare cu oamenii, în funcţie de nevoile fiecăruia şi de folosul lor duhovnicesc.

S-au spus acestea pentru a putea ajunge la ideea că legătura, comunicarea Bătrânului Porfirie cu oamenii, cu poporul lui Dumnezeu, urma linia Părinţilor din Pateric. A trăit în atmosfera şi în duhul pustiului. Chiar şi când slujea în Policlinica din Atena şi trebuia să traverseze întreaga Piaţă centrală, Omonia, respira mireasma pustiei, care, după cuvintele sale, este „Evanghelia tainică". Era un învăţător al pustiei şi spunea oamenilor ce veneau în preajma sa „cuvinte" pentru a se mântui. Astfel, oamenii îl întrebau: „Avva Porfirie, spune-mi un cuvânt, cum să mă mântuiesc?". Iar el grăia în virtutea acelui: „Zis-a un bătrân".

Legătura mea cu Părintele Porfirie
Cu Părintele Porfirie nu am comunicat adesea, aşa cum s-a petrecut cu alţi clerici şi mireni. Ne-am întâlnit de câteva ori, la iniţiativa Părintelui, care mi-a telefonat. Nu m-am învrednicit de binecuvântarea de a-l vizita la locul nevo- inţei şi şederii sale din ultimii săi ani, însă puţinele dăţi când ne-am întâlnit şi am vorbit mi-au marcat întreaga viaţă. Aceasta arată şi chipul păstoririi pe care îl folosea în lucrarea sa. Un mic cuvânt de-al său era „cuvânt" al lui Dumnezeu.

Prima dată l-am întâlnit la Sfânta Mănăstire Pentelis, în pauzele unui Simpozion al Predicatorilor la începutul anilor '70. Discuta cu diferiţi teologi despre legătura dintre psihologie şi viaţa duhovnicească. Era de faţă acolo şi un tânăr teolog care studiase psihologia şi vorbea în termeni pozitivi despre ea. Părintele Porfirie, cu un cuvânt blând şi cu multă politeţe, analiza faptul că alta este antropologia psihologiei şi alta cea a teologiei ortodoxe, precum, de asemenea, altceva este psihologia-psihanaliza şi altceva neurologia. în lumina teologiei ortodoxe, avea faţă de psihologie serioase rezerve, în vreme ce despre neurologie spunea că este o ştiinţă pe care o putem accepta pentru tămăduirea bolilor trupului omenesc. Această expunere a jucat un rol hotărâtor în viaţa mea, aşa cum se poate vedea în lucrările pe care le-am redactat mai târziu pe această temă. Nu am vorbit deloc cu Părintele atunci, însă l-am auzit discutând cu alţii, am fost impresionat de părerile sale, de felul în care le exprima şi i-am primit cuvântul cu deplină încredinţare.

A doua oară când am luat legătura a fost la iniţiativa Părintelui, când însuşi m-a sunat pentru a-mi pune unele întrebări în legătură cu Sfânta Mănăstire a Cinstitului înainte- mergător din Essex, Anglia. După prima mea vizită acolo, aşternusem în scris părerile pe care mi le făcusem despre Părintele Sofronie şi despre mănăstire, iar Bătrânul Porfirie, citind textul respectiv, a fost impresionat. A cerut, aşadar, să-i dau mai multe informaţii despre modul în care Stareţul Sofronie şi ceilalţi Părinţi comunicau cu oamenii, deoarece şi el însuşi voia să urmeze acelaşi model în mănăstirea pe care plănuia să o întemeieze. Povestea despre această dorinţă:

„Visul meu mai vechi, precum v-am spus, era să înalţ o mănăstire. Să fie un atelier duhovnicesc unde să se sfinţească şi să se cultive sufletele, şi să se slăvească necontenit numele lui Dumnezeu. Aş fi vrut ca mănăstirea să fie centrul la care să caute adăpost oamenii îndureraţi şi necăjiţi, şi să afle mângâiere, întărire şi tămăduire."

O a treia oară am luat legătura când, iarăşi, mi-a telefonat, după publicarea cărţii mele, O noapte în pustia Sfântului Munte, pentru a mă întreba dacă discutasem vreodată împreună despre rugăciunea minţii, întrucât unii, citind cartea, au simţit că el este acel Gheronda cu care vorbisem. Şi în chip grăitor mi-a spus: „Am vorbit vreodată, Părinte Ierotheos, despre acestea? Câţi v-au citit cartea mi-au spus că seamănă cu cele pe care îi învăţ şi eu". Vedem, aşadar, că era un învăţător adevărat al isihasmului.

Când i-am spus că n-am vorbit niciodată, nici nu ne-am întâlnit, în afara acelei dăţi când ne-am aflat amândoi la Mănăstirea Pentelis şi l-am auzit discutând cu alţii, mi-a descoperit faptul că el mă cunoaşte. Mi-a spus apoi că mă întâlnise pentru prima oară, cu douăzeci de ani în urmă, când eu, tânăr student pe atunci, vizitam Sfântul Munte şi s-a întâmplat ca, pe vaporaşul care ne-a adus din Dafni în pustiul Sfântului Munte, să stau lângă el, fără să discutăm deloc. Mi-a spus în chip lămuritor: „Atunci ţi-am văzut sufletul". Dintr-o reţinere, nu l-am întrebat cum şi ce a văzut. Mai târziu am citit în cartea care cuprindea învăţăturile sale că, după cum însuşi povestea, vedea sufletul oamenilor pe care îi spovedea: „In timp ce el spunea multe, şi nu numai din cele personale ale lui, eu vedeam ce fel de suflet este acela. Din întreaga lui aşezare îi înţelegeam starea, iar la sfârşit îi spuneam ceva care să-i fie spre folos"'.

A patra oară când am luat legătura a fost iarăşi la iniţiativa sa, pentru a-mi prezenta o franţuzoaică ce voia să devină monahie şi care iubea, fireşte, isihasmul. Mi-a înfăţişat în frumoase cuvinte viaţa ei lăuntrică. Şi, într-adevăr, astăzi această monahie petrece în isihie într-un loc pustnicesc.

Din păcate, n-am mai dat curs altor invitaţii venite din partea sa de a-l vizita la Milesi, unde se afla pe atunci, întrucât întâmpinam probleme în Edessa şi mă pregăteam să părăsesc oraşul. Un cunoscut de-al meu a mers la Bătrânul Porfirie cerându-i să facă rugăciune pentru mine ca să nu plec din Edessa. Acela i-a spus: „Să-i zici Părintelui Ierotheos să vină să-i spun ceva ce nu-ţi pot împărtăşi ţie ca să-i transmiţi". Din păcate, peregrinările mele ulterioare nu mi-au îngăduit să-l vizitez şi să aflu ce anume era acel „ceva".

Aceste întâmplări arată felul în care Părintele Porfirie comunica cu oamenii, şi faptul că, în cele din urmă, în aceste puţine dăţi în care ne-am întâlnit, Gheronda mi-a transmis „cuvintele vieţii", fără silire şi forţare, fără constrângeri, ci cu simplitate, cu blândeţe şi cu multă gingăşie.

Ierotheos Vlahos

Vechea si Noua Roma. De la Traditia ortodoxa la traditiile Apusului, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Vechea si Noua Roma. De la Traditia ortodoxa la traditiile Apusului"

 

Pe aceeaşi temă

02 Decembrie 2021

Vizualizari: 1956

Voteaza:

Gheronda Porfirie Kavsokalivitul 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE