Graba de a diagnostica

Graba de a diagnostica Mareste imaginea.

Acum câţiva ani, am cunoscut o familie a cărei poveste a sintetizat pentru mine cât de comună a devenit în societatea noastră graba de a clasa şi de a diagnostica comportamentul copiilor, decât de a ne opri puţin ca să încercăm să-l înţelegem din punct de vedere umanist, ca şi aceea de a presupune că un comportament dificil al copilului trebuie neapărat să indice o tulburare psihiatrică.

Sarah şi soţul ei, Rob, stăteau pe canapeaua din cabinetul meu. Sarah s-a aplecat spre mine şi m-a întrebat: „Aţi auzit de Cercul de Foc?“ Instinctul îmi spunea că probabil îmi verifica credibilitatea ca psiholog de copii, dar eram nedumerit de referinţa ei. Am încercat să ghicesc: „Este un cântec?” A clătinat energic din cap, nemulţumită: „Nu, este un tip de ADHD despre care am aflat de pe internet". Pentru a-mi îndrepta ignoranţa, după consultaţie am căutat „Cercul de Foc" online şi am descoperit că era un tip de ADHD popularizat de o personalitate mass-media, dr. Daniel Amen, proprietar al unor clinici de psihiatrie răspândite în toată ţara. Aşadar „Cercul de Foc", despre care îmi pomeniseră Sarah şi Rob, nu se referea la piesa lui Johnny Cash, ci la un ciudat cerc roşu pe care dr. Amen îl descoperise în rezultatele imagisticii cerebrale ale indivizilor cu ADHD de tip agresiv.

Pedagogii de la şcoala unde învăţa Charlie, copilul lor de cinci ani, îi îndrumaseră la mine pentru o evaluare. Cu o săptămână înainte de întâlnirea noastră, învăţătoarea de la clasa lui Charlie o luase pe Sarah deoparte, când îl adusese pe acesta, dimineaţa, şi îi spusese, pe neaşteptate: „Cred că Charlie s-ar putea să aibă ADHD, Asperger sau vreun alt tip de tulburare de învăţare. Ar fi bine să-l verificaţi".

Specialistul în pedagogie de la şcoală a avut o abordare mai directă, declarând făţiş: „Avem nevoie de o evaluare pentru a vedea dacă şcoala asta este cea mai potrivită pentru Charlie". Aceste lucruri i-au îngrijorat pe Sarah şi pe Rob, se înţelege, care au început să caute pe internet informaţii despre ce ar fi putut să explice comportamentul lui Charlie. Invăţătoarea menţionase că Charlie se arăta uneori impulsiv, încăpăţânat şi irascibil. Navigând pe internet în căutarea cauzelor impulsivităţii, irascibilităţii şi încăpăţânării la copii, Sarah şi Rob au dat peste tipul de ADHD denumit „Cercul de Foc“ şi au presupus că acest diagnostic s-ar potrivi pentru Charlie.

Mi-am dat seama că îngrijorările exprimate de învăţătoare şi de pedagogul specialist i-ar fi putut alarma pe cei mai mulţi părinţi. Am încercat să-i liniştesc pe Sarah şi Rob şi să mă aliez cu ei. I-am încurajat să discute despre preocupările lor în mod sincer şi să mă pună la curent cu detaliile situaţiei. Ei mi-au explicat că învăţătoarea îl considera pe Charlie extrem de greu de stăpânit, pentru că el „făcea ce voia" în clasă. Să ridice mâna şi să aştepte să fie numit înainte să vorbească erau sarcini dificile pentru Charlie. Era, de asemenea, foarte greu pentru el să stea la locul lui şi să urmeze instrucţiunile, ca să nu mai vorbim despre trecerea de la o activitate şcolară la alta. Intr-o zi, Charlie a ignorat instrucţiunile învăţătoarei adresate tuturor elevilor de a-şi scoate şorţurile purtate la ora de arte, insistând să-l poarte pe al lui mult timp după ce colegii lui de clasă le dăduseră jos pe ale lor. Şi-a îndesat partea de jos a şorţului în pantaloni şi a anunţat cu mândrie că avea un „sutien nou". Invăţătoarea menţionase despre asta părinţilor lui Charlie ca dovadă a faptului că băiatul avea tendinţa să se poarte ciudat.

Părinţii lui Charlie au recunoscut faptul că, acasă, Charlie putea fi foarte „încăpăţânat". Dar, după câteva avertismente sau o observaţie severă, de obicei se supunea dorinţelor părinţilor. La grădiniţa unde fusese înainte Charlie, profesorii se pare că-l adoraseră şi îi lăudaseră abilităţile de lider. Experienţa pozitivă de la grădiniţă îi convinsese pe părinţii lui că Charlie era apt pentru şcolarizare, deşi era mai mic de vârstă decât colegii lui.

Am sugerat că mi-ar fi de ajutor să-l observ pe Charlie în sala de clasă, înainte să-l întâlnesc în cabinetul meu. în clasă urma să fiu anonim, astfel încât Charlie să nu fie influenţat de prezenţa mea ca evaluator al lui. în ziua stabilită, învăţătoarea m-a prezentat ca fiind „un vizitator". M-am aşezat într-un colţ al sălii şi am observat.

Am fost surprins de atmosfera milităroasă din clasă şi de accentul pus explicit pe studiu. Elevii intrau fără tragere de inimă pe uşă, îşi scoteau din ghiozdane dosarele de diverse culori şi le aşezau în tăviţele colorate corespunzător: albastru pentru tema de la matematică, roşu pentru tema de la ştiinţe şi galben pentru tema de la citire. După o activitate de acomodare, în cerc, cam grăbită, de cinci minute, la care aproape toţi cei douăzeci de copii au avut continuu mâinile pe sus, dar numai patru au fost invitaţi să vorbească, elevilor li s-a cerut să se împartă în grupurile lor prestabilite (Lei, Tigri şi Zebre) şi să meargă în linişte la locurile lor: OK, Leilor, voi veţi fi cu mine, vom face figuri geometrice din elastic pe tabla noastră de geometrie. Tigrilor, voi veţi merge la zona de lectură. Zebrelor, voi veţi merge la zona de matematici. Vreau ca toată lumea să lucreze în linişte. Ţineţi minte regulile: nu vorbiţi şi ridicaţi mâna, dacă aveţi nevoie de ajutor.

Charlie făcea parte din grupul Leilor. I s-a cerut să stea pe un scaun chiar în faţa învăţătoarei, astfel încât să-l urmărească în permanenţă, în timp ce restul membrilor grupului aveau permisiunea să stea pe covor, cu picioarele încrucişate şi cu tablele geometrice în poală. Profesoara le-a demonstrat cum se face un dreptunghi: O să număr până la zece. Să vedem dacă puteţi să-l faceţi exact ca al meu. Bine. Acum, acesta este un segment de dreaptă, înainte de a-l face, vreau să spuneţi toţi, cu voce tare, „segment de dreaptă".

Charlie a făcut trei dreptunghiuri şi a devenit mai absorbit de făcutul dreptunghiurilor decât de a asculta ce spunea învăţătoarea: Charlie, tu nu ai spus „segment de dreaptă“. Hai să mai spunem o dată toţi şi sâ-i dăm lui Charlie o a doua şansă. Tendinţa învăţătoarei de a resimţi inofensivele expresii ale autonomiei şi supărării lui Charlie ca acte deliberate de sfidare a persistat de-a lungul întregului interval al observării mele. De exemplu, după ce Charlie a reuşit, în opinia mea, impresionanta performanţă să se angajeze într-o activitate de lectură independentă, susţinută şi efectuată în tăcere timp de cincisprezece minute, a rămas cufundat în continuare în cartea lui. Intre timp, restul Leilor se mutaseră în zona de matematici: Charlie, nu eşti acolo unde ar trebui să fii. Nu m-ai auzit când am spus tuturor Leilor că era timpul pentru matematică?

Mai târziu, Charlie a stat cu mâna pe sus, semnalând învăţătoarei că avea nevoie de ajutor. După două minute în care n-a fost luat în seamă, Charlie s-a ridicat în picioare şi a anunţat supărat: Urăsc matematica asta. Câteva fete din grupul Zebrelor au chicotit. Invăţătoarea i-a spus imediat şi cu asprime lui Charlie să stea la locul lui: Charlie, nu vorbeşti corespunzător. Stai jos şi ţine mâna sus până când sunt gata să te ajut. El s-a aşezat, dar şi-a încrucişat braţele şi şi-a pus capul pe bancă, legănându-şi viguros picioarele sub masă. Se afla încă în postura asta enervată când a venit momentul ca eu să plec.

După aceea, am efectuat o evaluare formală a lui Charlie, în cabinetul meu. In privinţa inteligenţei şi a cunoştinţelor şcolare era cu mulţi ani şi mai multe niveluri de clase înainte. In raportul meu, am concluzionat că funcţionarea socială şi emoţională a lui Charlie varia în funcţie de cât de respectată îi era nevoia de autonomie. Când putea exercita un oarecare control şi vreo activitate care îl interesa, era cooperant, atent şi mulţumit. Ameninţările la adresa nevoii lui de autonomie apăreau în situaţii structurate, cu reguli fixe şi protocoale sociale. Unele aspecte ale experienţei sale în clasa pregătitoare erau foarte solicitante pentru el: accentul pus pe dobândirea de competenţe şcolare prin activităţile conduse de profesor, experienţele de învăţare în grup cu sarcini prestabilite şi comutarea rapidă şi eficace de la o activitate la alta. Intârzierea şi blocajele lui Charlie, comentariile spontane şi comportamentele fără legătură cu sarcinile primite erau direct proporţionale cu gradul de control pe care simţea că-l are asupra respectivei activităţi permise, cu gradul de interes pe care îl avea pentru acea activitate şi cu timpul cât era dispus să se ocupe de ea. Charlie avea nevoie de ajutor să-şi ajusteze expresiile verbale ale insatisfacţiei, astfel încât exprimarea lui să nu fie considerată nerespectuoasă. Am concluzionat că Charlie nu justifica un diagnostic privind sănătatea mentală.

Am alcătuit o listă cu paşii pe care învăţătoarea de la clasa pregătitoare ar fi putut să-i facă pentru a îmbunătăţi performanţa şcolară a lui Charlie, conştient că ea ar putea considera că îi spun eu cum să-şi facă meseria şi că administratorii şcolii ar putea gândi că am minimalizat semnele de patologie infantilă. Am recomandat ca educatorii de la şcoală să construiască relaţia cu Charlie primindu-l călduros, dimineaţa, cu îmbrăţişări, desemnându-i sarcini speciale şi lăudându-i eforturile depuse pentru îndeplinirea acestora. Am simţit că aşa i se va îmbunătăţi dorinţa lui de cooperare, în general. I-am încurajat, de asemenea, pe educatori să-i ofere lui Charlie ocazii în care să primească mai multă atenţie pozitivă decât negativă, făcând pe parcurs comentarii de genul: Charlie, eşti atât de înalt şi braţele tale sunt atât de lungi. S-ar putea să-ţi vină mai greu să stai cu mâna pe sus şi să aştepţi până îţi vine rândul să vorbeşti, din cauză că braţele tale sunt atât de lungi! Dacă poţi ţine sus braţul acela lung şi poţi aştepta să fii numit înainte să răspunzi, asta îmi va demonstra că braţul tău nu este numai lung, dar şi puternic sau reformulând într-un mod pozitiv comentariile şi comportamentele fără legătură cu sarcina dată, care să-l redirecţioneze pe Charlie, ca de pildă: Charlie, observ că-ţi foloseşti mintea ta ageră pentru a rezolva problemele acelea de matematică şi vrei să fii sigur că le rezolvi corect. Dar acum e timpul să pui caietul de matematică deoparte şi să-ţi muţi corpul drăgălaş la grupul de lectură.

Le-am subliniat educatorilor să se aştepte ca băiatul să fie lent la tranziţia dintre sarcini şi activităţi şi i-am îndemnat să-i ofere laude şi încurajări prin care să-l ajute să se mişte mai repede, poate chiar să-l încurajeze să concureze cu sine: Cât de repede pot picioarele tale puternice să te ducă la zona de matematici, Charlie? Picioarele mele de adult mă pot duce acolo foarte repede! Ştiu că poţi şi tu.

Mi s-a părut absurd ca, după atâtea ore de evaluare formală şi o sumă frumuşică plătită mie de părinţii lui Charlie pentru consultaţii, să n-am de făcut decât nişte recomandări pentru ceea ce eu consideram mijloace evidente şi practice de îmbunătăţire a experienţei şi a participării la clasă ale lui Charlie. Mi s-a părut şi mai absurd faptul că personalul şcolii considerase, cu multă uşurinţă, că Charlie putea fi clasificat cu un diagnostic de sănătate mentală, în primul rând, îndrumându-i pe părinţii lui la cabinetul meu. Intreaga experienţă mi-a confirmat cât este de necesar să contextualizăm comportamentul copiilor, în special al celor de vârste mici, mai probabil să reacţioneze negativ şi intens atunci când ceea ce li se cere le depăşeşte nivelul de dezvoltare cognitivă, emoţională şi socială. Prin „contextualizarea" comportamentului înţeleg, pur şi simplu, să ţinem cont că acesta ar putea fi o reacţie de aşteptat la situaţii de viaţă nefavorabile.

ENRICO GNAULATI

Inapoi la normalitate. De ce copiii sănătoşi sunt greşit diagnosticaţi cu ADHD, autism şi tulburare bipolară; Editura Trei

Cumpara cartea "Inapoi la normalitate"


 

 

Pe aceeaşi temă

19 Iunie 2017

Vizualizari: 57

Voteaza:

Graba de a diagnostica 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

diagnosticul ADHD

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE