Harismele

Harismele Mareste imaginea.

Sub acest nume Apostolul enumera diferite daruri mai mult sau mai puţin extraordinare, trecătoare şi gratuite. Le da Duhul cui vrea şi cât timp vrea, nu atât pentru folosul personal al harismaticului, cât mai ales pentru edificarea Bisericii, pentru folosul fraţilor şi convertirea păgânilor. Sunt semne extraordinare şi vizibile ale prezenţei harului. Se pare că fiecare creştin, care prin participarea la învierea lui Hristos e posesor al Duhului, e totodată (cel puţin potenţial) şi harismatic. Dacă însă lucrarea firească a Duhu-lui, care e rugăciunea şi desăvârşirea spirituală, e evidentă în toţi creştinii care colaborează cu harul, lucrarea harismatică e numai o posibilitate principală care se manifestă variat, intermitent şi nu în toţi creştinii.

Duhul împarte fiecăruia precum voieşte cu scopul esenţial: zidirea Bisericii. De aceea, lucrarea spiritual-morală a harului, lucra-rea lui sfinţitoare, e absolut necesară şi esenţială pentru viaţa creştină. Mai mult: e superioară harismelor: „Un mai mare dar decât a învia morţii şi de a da vedere orbilor. este dragostea". Valoarea creştinului nu se judecă după harisme, ci după dragoste, după sfinţenia vieţii. Harismele sunt fenomene accesorii.

Apostolul enumera mai multe feluri de harisme: „mădu-larele diferite" ale trupului lui Hristos au „daruri diferite", unii „darul prorociei", alţii „slujirea", unii „învăţătura" (darul propovăduirii), alţii „darul mângâierii" (stăpânirii), al „conducerii în bunătate", al „milosteniei cu bucurie" ş.a. „Darurile sunt felurite", dar „Duhul e acelaşi": unuia prin Duhul i se dă „cuvântul înţelepciunii", iar altuia prin acelaşi Duh „cuvântul cunoştinţei"; unuia „credinţa" întru acelaşi Duh, iar altuia în acelaşi Duh „darul tămăduirilor"; unuia „puterea de a face minuni", iar altuia „prorocie"; unuia „deosebirea duhurilor", altuia „felurite limbi" şi altuia (iarăşi) „tălmăcirea limbilor". Acestea toate sunt „daruri du-hovniceşti". Astfel, Dumnezeu a pus în Biserică întâi pe „apostoli", al doilea pe „proroci", al treilea pe „învăţători" (dascăli), pe urmă pe cei ce au puterea de a „lucra minuni", apoi pe cei cu „darul tămăduirilor", al „milosteniilor", al „cârmuirii" şi al „grăirii în limbi". Nu toate sunt deopotrivă de bune: criteriul de apreciere e folosul comunităţii. De aceea zice Apostolul: „Râvniţi darurile cele mai bune", iar mai bună decât toate este „dragostea", fără care toate da-rurile nu sunt nimic. Ultimul loc îl ocupă „grăirea în limbi" ca un fenomen mai simţual, mai puţin folositor pentru fraţi, în ce constau darurile acestea? - Trecem peste darurile apostolatului, cârmuirii, învăţăturii, tămăduirii, minunilor, milosteniei, credinţei (care mută munţii), înţelepciunii (care pătrunde credinţa şi scoate consecinţe practice din ea), ştiinţei (care adânceşte adevărurile creaturale şi lămureşte credinţa), şi ne oprim numai la darurile „grăirii în limbi" (glosolalia) şi „prorociei", legate cu darurile „tălmăcirii limbilor" şi „deosebirilor duhurilor".

Corintenii preţuiau în chip exagerat „vorbirea în limbi" pentru că erau încă „prunci", oameni „trupeşti", nu „duhovniceşti". Şi oamenii se leagă de ceea ce e trupesc, mai mult decât de aceea ce e duhovnicesc. Apostolul vrea să le tempereze entuziasmul şi să-i îndrume spre daruri mai bune şi mai ales spre dragoste. El recunoaşte că „glosolalia" e un efect al Duhului şi n-o opreşte, dar adaugă: „Cel ce grăieşte în limbi nu grăieşte oamenilor, ci lui Dumnezeu şi nimeni nu-l înţelege"; el grăieşte „în văzduh"; mai mult: însăşi mintea lui rămâne fără roadă. E o rugăciune „în Duh", la care „mintea" nu participă. De aceea, cel ce are darul „grăirii în limbi" să tacă în Biserică, să grăiască numai dacă există un altul oarecare sau dacă el însuşi are darul „tălmăcirii limbilor". Nici atunci să nu grăiască mai mulţi de doi sau trei. Având în vedere lipsa de rod pentru comuni-tate a „glosolaliei", Apostolul, deşi are darul acesta mai abundent decât toţi, preferă să grăiască în Biserică mai bine cinci cuvinte cu înţeles decât zece mii de cuvinte în limbi. „Glosolalia" e mai mult un semn pentru necredincioşi decât pentru cei credincioşi. Dar şi necredincioşi de ar intra într-o adunare în care toţi ar grăi în limbi ar avea impresia că se află într-o adunare de nebuni. Sunt tot atâtea motive care restrâng locul „glosolaliei" în adunări până la eliminare şi îi dau o valoare minimă faţă de alte daruri.

In ce constă „vorbirea în limbi"? - Părerile sunt împăr-ţite. Unii susţin că e grăire cu entuziasm într-o limbă stră-ină, pe care adunarea (ca şi cel ce grăieşte) n-o înţelege, dar pe care cel ce are „darul tălmăcirii" o pricepe; alţii susţin că e „o vorbire extatică neînţeleasă", care apare sub forma unei „bâlbâieli de cuvinte sau sunete fără legătură (întreolaltă) sau sens (înţeles)"; e o vorbire produsă de Duhul „îndreptată nu spre oameni, ci spre Dumnezeu şi poartă caracterul unei rugăciuni de laudă (de laudă sau prea-mărire)". „Sunt sunete nearticulate". E o stare extatică, e o beţie spirituală, în care omul copleşit de revărsarea Duhului se exprimă fără legătură şi fără sens. In realitate, duhul lui preamăreşte pe Dumnezeu, dar mintea (raţiunea discursivă) şi vorbirea normală sunt scoase din funcţiune. „Cel necuprins. se varsă ca un fluviu vâjâitor în suflete, luminează faţa, face ca limba să se spargă în sunete primare, toarnă din nou pe omul sufletesc". E ca o trâmbiţă care nu dă sunet lămurit sau ca o aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. De aceea, ceea ce grăieşte el cu duhul, tainele ce le grăieşte, nu pot fi înţelese şi tălmăcite decât tot prin duhul: prin „duhul tălmăcirilor".

E greu de decis după datele existente care din aceste două păreri este justă. Dacă „glosolalia" este aceeaşi cu „grăirea în limbi" a apostolilor de la Rusalii (Pogorârea Duhului Sfânt), atunci pare mai adevărată părerea întâi: o grăire într-o limbă străină. Oricum ar sta chestiunea, fapt este că „glosolalia" e o apariţie frecventă la începuturile apostolice ale creştinismului, (când primii creştini se botezau, duhul se arăta în glosolalie şi prorocie) şi din ce în ce mai rară, mai târziu, până la completă dispariţie. Probabil a fost vreo harismă specială pentru cei necredincioşi, pentru convertirea păgânilor care puneau preţ mai mare pe fenomene extraordinare, sensibile, decât pe lucrarea duhovni-cească propriu-zisă. De aceea, mai târziu, când creştinismul a biruit, n-a mai fost necesară, a dispărut. Dumnezeu n-a mai acordat-o pentru că nu mai slujea nici unui scop. Apostolul n-a oprit-o, dar a zăgăzuit-o, a canalizat-o şi i-a arătat adevărata valoare.

Mai de folos decât „glosolalia" este „profeţia" pe care Apostolul o recomandă ca „mai mare, pentru că zideşte Biserica" şi „grăieşte oamenilor spre zidire şi îndemnare şi mângâiere". De aceea, zice el „râvniţi. mai ales să prorociţi": „voiesc ca voi toţi să grăiţi în limbi, dar mai mult voiesc să prorociţi", de altfel şi efectul asupra necredincioşilor e altul. „De ar proroci toţi (creştinii) şi ar intra vreun necredincios sau vreun neînvăţat s-ar mustra de toţi şi de toţi s-ar judeca: aşa cele ascunse ale inimii lui s-ar descoperi şi căzând cu faţa la pământ s-ar închina lui Dumnezeu, zicând: Cu adevărat Dumnezeu este în voi". Dar să nu prorocească toţi deodată, ci câte unul, la rând, ca toţi să ia învăţătură şi toţi să se mângâie. Iar femeile să tacă în adunări.

In ce constă „darul prorociei"? - Prezicerea viitorului, vederea inimii, anunţarea adevărurilor divine şi propovă-duirea lor în mod inspirat. E o iluminare a minţii care vede lucrurile ce vor veni şi tainele inimii, şi pătrunde adevărurile de credinţă altfel decât în mod obişnuit. Regula este: „Râvniţi a proroci şi nu opriţi să se grăiască în limbi." „Duhul să nu-l stingeţi, prorociile să nu le dispreţuiţi." „Dar toate după cuviinţă şi după rânduială să se facă".

Cum însă nu toate „grăirile în limbi", nici toate „profeţii-le", nici toate „darurile duhovniceşti" sunt de la Duhul lui Dumnezeu, există şi fenomene similare produse de duhul demonic (diavolul) sau fenomene nevropatice. Apostolul le atrage atenţia: „Toate să le încercaţi, ce-i bun să reţineţi". Aşadar, nu le primiţi fără discernământ, ci cercetaţi „duhurile" şi vedeţi de sunt de la Dumnezeu sau nu. Acesta era rostul darului „deosebirii duhurilor"; acesta este sensul criteriilor obiective de judecare a darurilor. Care sunt aceste criterii?

a) Criteriul psihologic. Apostolul admite să „râvneşti" după darurile duhovniceşti, adică să le doreşti şi să le ceri în rugăciune de la Dumnezeu, dar nu admite să-ţi sileşti firea spre a le dobândi. Ele sunt împrăştiate de Duhul după cum vrea: nu pot fi cucerite. De aceea, nici nu există vreo metodică a extazului pe care s-o recomande Apostolul.

Cu totul altfel era în păgânism, în cultele orgiastice: ex-tazul era produs prin mijloace externe ca: instrumente mu-zicale, dans sălbatic, aburi şi vin (beţie). Acestea sunt excluse în creştinism: aici e o „beţie a duhului" venită de sus. Altfel, pe calea orgiastică sau prin silirea firii se ajunge la contrafaceri emotive sau neurofiziologice sau demonice (mai rar) ale „darurilor duhovniceşti". Si pentru că femeia e mai slabă de nervi şi mai înclinată spre o contaminare glosolalică falsă, Apostolul interzice femeilor să vorbească în adunări. Mai mult: nu numai că sunt excluse mijloacele externe, dar creştinul harismatic nu trebuie să-şi piardă stă-pânirea asupra sa. Harismele nu sunt coborâre în inconştienţă (subconştient biologic), ci înălţare în supraconştient, unde sufletul se întâlneşte cu lumea divină, iar Dumnezeu deşi acordă darurile când şi cât vrea, nu anihilează persoana omului, ci o iluminează, o înalţă. El nu lucrează împotriva voinţei umane. De aceea se introduce ordine în adunare: „Că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii"! Astfel că „glosolalul" poate să se înfrâneze şi să tacă în adunare, iar „prorocii" la fel: fie că tac, fie că-şi întrerup profeţia când are altul o „descoperire", căci „duhurile prorocilor se supun prorocilor".

b) Alt criteriu este criteriul moral: progresul moral ce rezultă din darurile duhovniceşti, atât pentru harismatic, cât şi pentru comunitate. Dacă ele zidesc, măresc credinţa, pacea, bucuria, dragostea, smerenia, sunt bune, altfel sunt păgubitoare. Un „om duhovnicesc" care se umflă cu darurile lui, care se înalţă pe sine şi pe fraţi nu-i foloseşte, care introduce ceartă, dezbinare, împărţire în tabere separate şi adverse în Biserică, este „om trupesc" şi nu duhovnicesc. Duhul e puterea de unificare a Bisericii. El e sufletul ei. Cum ar putea acelaşi Duh să introducă „sectele" (împărţirea în tabere) prin darurile duhovniceşti în Biserică? Harismaticul adevărat se cunoaşte mai ales după două semne: smerenia şi iubirea. Smerenia pentru că totul e un dar al lui Dumnezeu, iubirea (virtute comunitară) pentru că darul trebuie să slujească fraţilor şi Bisericii întregi. Darul duhovnicesc nu te ridică nici peste Biserică, nici împotriva Bisericii: rămâi un mădular al Bisericii, căruia Dumnezeu i-a dat un dar (precum altuia i-a dat altul) spre a-L preamări pe El şi a zidi comunitatea, iar nu spre a te preamări pe tine şi a tulbura unitatea tuturor. Iubirea, cea mai înaltă expresie a Duhului Care leagă deopotrivă cu Dumnezeu şi cu Biserica, dă valoare tuturor darurilor; fără ea ele nu-au nici o valoare. „De aş grăi în limbi omeneşti şi îngereşti, iar dragoste nu am, m-am făcut armă sunătoare şi chimval zăngănitor; şi de aş avea darul prorociei şi de aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa şi de aş avea toată credinţa, încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt: şi de aş împărţi toată avuţia mea [darul milosteniei] şi de aş da trupul meu să-l ardă, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte." „Prorociile se vor sfârşi, limbile vor înceta, ştiinţa va pieri": toate darurile sunt trecătoare. „Dragostea însă nu piere niciodată": ea e veşnică, ea e axa în jurul căreia se învârtesc toate, pentru că Dumnezeu în-suşi e Iubire. Cunoştinţa care nu duce la iubire este falsă.

c) Criteriul doctrinar: unitatea de credinţă cu Biserica. „Darurile duhovniceşti", ca şi „viziunile", „descoperirile" şi celelalte fenomene extraordinare nu pot releva adevăruri de credinţă deosebite de cele revelate în Iisus Hristos (şi păstrate în Biserică) sau în opoziţie cu ele. Izvorul adevărurilor de credinţă este în Revelaţia divină ce ni s-a dat în Iisus Hristos; aceasta e şi criteriul obiectiv al „darurilor duhovniceşti". Darurile nu pot nici completa, nici corecta, nici înlocui adevărurile primite, ci le luminează, le adâncesc, le cuprind în mod intuitiv, printr-o cunoaştere harică. „Nimeni grăind în Duhul lui Dumnezeu nu zice: anatema să fie Iisus! - şi nimeni nu poate zice: Domnul Iisus, fără numai în Duhul Sfânt". Se vede că au existat harismatici care în „extazul" lor au ajuns să spună cuvintele: .Anatema să fie Iisus!" Aceşti „harismatici" nu sunt de la Dumnezeu. Cel ce e de la Dumnezeu recunoaşte pe Iisus ca Domn şi se supune Lui şi tuturor învăţăturilor Lui. De aceea, pentru a disciplina pe „glosolalii" şi „profeţii" din Corint şi a pune rânduială în adunare, Apostolul accentuează: „De i se pare cuiva că este proroc sau duhovnicesc [om cu daruri duhovniceşti], să înţeleagă că cele ce vi le scriu sunt porunci ale Domnului. Iar dacă cineva nu va înţelege, nu va fi recunoscut [de Domnul]".

Harismaticii trebuie deci să se supună autorităţii bisericeşti (în cazul dat: apostolului Pavel), care transmite o poruncă a Domnului. Adevăratul purtător de duh nu se pune în opoziţie cu o poruncă a Domnului; mai general înţeles: adevăratele revelaţii ale Duhului nu contrazic convingerile fundamentale ale Bisericii [Rm 12,6] ". Invăţătura „duhovnicească" nu este alta decât tot învăţătura tainei celei mari a mântuirii noastre în Iisus Hristos: ea nu se deosebeşte în conţinut de învăţătura Bisericii, ci este un fel pnevmatic de a cunoaşte, a pricepe şi a propovădui aceeaşi învăţăturăs. Dacă Apostolul zice: „Omul cel duhovnicesc toate le judecă, iar el nu e judecat de nimeni", nu vrea să spună că omul duhovnicesc nu stă sub ascultarea Bisericii, ci că nu poate fi judecat de „oameni fireşti", şi de cei „trupeşti" care nu pricep nimic din cele duhovniceşti. De aceea, accentuează principiul: „înger din cer sau eu însumi de v-aş binevesti altceva decât ceea ce aţi primit, anatema să fie! Căci Evanghelia nu este de la om, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos".

Astfel se precizează criteriile prin care se pot deosebi „duhurile" bune de cele false: spiritualitatea mijloacelor (criteriul psihologic), smerenia şi iubirea, folosul Bisericii (criteriul moral) şi încadrarea în doctrina şi disciplina Bisericii (criteriul doctrinar). Cei ce nu împlinesc aceste condiţii sunt „armă sunătoare şi chimval zăngănitor" şi n-au nici o valoare, dacă nu cumva sunt vătămători ai credinţei.

Criteriile acestea sunt valabile pentru toate felurile de experienţă mistică.

Mitropolitul Nicolae Mladin

Articol preluat din cartea "Hristos – viata noastra", Editura Deisis

Cumpara cartea "Hristos - viata noastra"

.

11 Februarie 2015

Vizualizari: 552

Voteaza:

Harismele 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE