În sezonul de săpături 1975-1976, arheologul israelian Zeâev Meshel a descoperit la Kuntillet Ajrud, în peninsula Sinai (50 km sud de Cadeş, deci în sudul extrem al Israelului antic), inscripţii făcute cu cerneală pe cioburile unor vase mari, în care apărea o formulă foarte controversată, „Iahve şi Aşera Lui“: „Vă binecuvântez prin Iahve din Samaria şi Aşera Lui“, iar în a doua inscripţie: „Te binecuvântez prin Iahve din Teman şi prin Aşera Lui. El să te binecuvânteze şi să te păzească şi să fie cu tine“; „Iahve i-a dat după inima lui prin Iahve din Teman şi Aşera Lui“.

Sintagma a născut din anii '80 vii controverse cu privire la religia Israelului. Avea Iahve o consoartă? Era Aşera văzută ca fiind soţia Lui? Într-adevăr, pentru mentalitatea omului antic, puterea unei divinităţi masculine se proba şi prin procreaţie. Zeul suprem canaanit, El, se bucura de acest statut pentru că era „tatăl zeilor“. Oamenii asociau fertilitatea pământului, fertilitatea animalelor şi chiar pe cea umană cu spaţiul divin, care se desfăşura în paralel. Zeii erau imaginaţi ca având soţii şi copii, deci Iahve, ca divinitate a Israelului, părea atipic. După Vechiul Testament, Iahve nu este încadrat într-un panteon, nu are soţie, nu are copii. Totuşi, aşa să fi stat lucrurile de la început?
Aceste discuţii de istoria religiilor aveau evident o miză mai mare: în fond se dezbătea relaţia dintre monoteism şi politeism. La începutul secolului trecut, un antropolog austriac, Wilhelm Schmidt, care era şi preot catolic, avansa în lucrarea sa, Der Ursprung der Gottesidee, 1908-1910, teoria unei origini monoteiste a tuturor religiilor. Politeismul apărea astfel ca o deformare a monoteismului originar, sesizabil încă la culturile primitive. Însă teoria sa a pierdut masiv din teren printre cercetătorii de istoria religiilor, majoritatea adoptând dimpotrivă ideea unui evoluţionism religios şi înţelegând monoteismul ca dezvoltându-se de fapt din politeism.

Inscripţiile din Kuntillet Ajrud ar indica astfel trecutul politeist al lui Iahve, divinitatea care a devenit ulterior eminamente exponentul monoteismului. Se încerca, altfel spus, un adevărat „atac la soţie“. Trebuie însă, înainte de toate, să cercetăm contextul inscripţiilor şi să cercetăm dacă sunt sau nu singulare şi care ar fi semnificaţia lor.

Inscripţiile despre Iahve şi Aşera
Aşezarea de la Kuntillet Ajrud are avantajului unui sit de unică ocupaţie, de aceea, inscripţiile pot fi sigur datate undeva în sec. al IX-lea - al VIII-lea î.Hr. Aşezarea dispunea de o clădire mai mare, de tip fortăreaţă, fiind situată la intersecţia unor drumuri ale ca-ravanelor. La început, s-a crezut că fortăreaţa ar fi slujit drept sanctuar, totuşi, mult mai probabil, este vorba de un han.

Alături de prima inscripţie, existau şi o serie de desene ciudate: două personaje groteşti, asemănătoare cu zeul pitic Bes din Egipt, cu aspecte bovine, păreau să se ţină de mână, iar în planul secund, o femeie cânta la harpă. Unii au crezut că inscripţia nr. 1 este o legendă a imaginilor. Astfel, M. Gilula crede că Bes cel mai mare este chiar Iahve, iar cel mai mic, Aşera. W. Dever crede, dimpotrivă, că femeia cu liră este Aşera. Să fie asemea desene singura mărturie iconografică a lui Iahve?

Totuşi, la o analiză mai atentă, s-a stabilit că figurile nu au legătură cu inscripţia, pentru că aceasta se suprapune uşor capului figurii mai mari. La rândul ei, aceasta se intersectează cu figura mai mică şi ar părea desenată ulterior. Dacă inscripţia ar face vreo referire la desene, ar fi greu de explicat de ce în desene apar trei personaje, pe când inscripţia vorbeşte doar de două. Pe fragmentul ceramic respectiv, mai apar şi alte imagini: o vacă şi un viţel, gâtul şi capul unui animal, o parte dintr-un atelaj (cai?).
Ambele inscripţii au, pe de altă parte, expresii epistolare, ceea ce ar indica faptul că ele au fost scrise pe ciob doar ca exerciţiu în vederea redactării unei scrisori. Pe vremea aceea, neexistând hârtie, nu-ţi permiteai să iroseşti foi de papirus pentru simple notiţe. Cel mai uzual, se foloseau ostracone, chiar şi în trimiterea scrisorilor propriu-zise. Contextul imediat al inscripţiilor nu ajută, aşadar, înţelegerii lor.

Totuşi, şi aici firul cercetării ia o turnură spectaculoasă, ele nu sunt singurele. Încă din 1967, o altă inscripţie, asemă-nătoare, fusese descoperită în Khirbet el-Qom, tot în sudul Iudeei (la 14 km vest de Hebron), dar arheologul W.G. Dever, care a găsit-o pe pilonul de piatră al unui mormânt de la finele sec. al VIII-lea î.Hr., n-a publicat-o decât în 1970, iar iniţial nu a înţeles-o ca având vreo legătură cu Aşera. Abia în 1977, A. Lemaire recunoaşte că textul trebuie aplicat Aşerei. De altfel, inscripţia fusese scrisă foarte rudimentar, pentru că şi condiţiile erau mai dificile, probabil doar la lumina unei lămpi cu ulei. Nici sculptorul, un oarecare Oniahu, nu părea prea îndemânatic, necalculându-şi bine spaţiul necesar literelor şi fiind stânjenit de un desen (o palmă cu vârfurile degetelor în jos), pe care s-a străduit să-l ocolească. Iată ce spune inscripţia: „Binecuvântat a fost Uriahu pentru Iahve şi de duşmanii lui l-a salvat prin Aşera Lui. (Scrisă) de către Oniahu. Şi prin Aşera Lui… Şi prin Aşera Lui…“
Avem aşadar acces şi la o inscripţie care are legătură directă cu contextul arheologic. Este o inscripţie mortuară, o rugăciune adresată lui Iahve, pentru protecţia celui decedat. Şi, fapt interesant, salvarea sau binecuvântarea i-a venit şi „prin Aşera“. Sintagma se repetă în total de trei ori (o adevărată invocaţie).

Cine este Aşera?
Aşera este o zeiţă veche, numele apărând în 1750 în Babilon într-o dedicaţie făcută regelui Hamurappi. Menţionările se mută apoi în spaţiul canaanit: în sec. 15 în Taanah (lângă Meghido, în Israel), iar apoi cu precădere în literatura din Ugarit (sec. 15-13 îdHr.), unde este soţia zeului suprem El, numită „născătoarea“ şi „mama zeilor“. În Vechiul Testament, Aşera apare ca zeiţă păgână, asociată în special cu Baal. Dar de obicei aşera denumeşte stâlpul sacru de lemn sau chiar arborele sacru din incinta sanctuarelor. Septuaginta traduce prin alsos „dumbravă“ sau dendron „arbore“. În general, copacul simbolizează viaţa, fapt cu atât mai evident pentru oamenii care trăiau în regiuni aride.

Foarte interesant că în Deuteronom 16, 20-21 sunt interzişi arborii şi stâlpii chiar în sanctuarul dedicat lui Iahve: „Să nu-ţi sădeşti dumbravă de orice fel de copaci împrejurul jertfelnicului pe care-l vei zidi Domnului Dumnezeului tău. Şi să nu-ţi ridici stâlpi idoleşti, care sunt urâţi de Domnul Dumnezeul tău“. Dar însăşi interdicţia certifică faptul că asemenea practici existau. Textul citat face parte din Deuteronomul primar, scris probabil în sec. al VII-lea î.Hr. Deci s-ar părea că autorul deuteronomic este primul care interzice asemenea practici în legătură cu cultul lui Iahve. Dar în perioada patriarhilor ele nu erau interzise. Avraam ridică sanctuarul din Hebron la stejarul Mamvri (Facere 12, 6-7), de asemenea, plantează special o dumbravă lângă altarul din Beer-Şeba (21, 33).

De aceea unii cercetători au considerat că Aşera din cele trei inscripţii nu este de fapt zeiţa Aşera, ci „stâlpul“ sau „arborele sacru“ de lângă sanctuarul lui Iahve. De altfel, formula de binecuvântare din a doua inscripţie de la Kuntillet Ajrud are verbul la singular, deci doar Iahve este subiectul ultim al binecuvântării. Aşera ar trebuie deci să fie un obiect, simbolul asociat lui Iahve. Totuşi, deşi observaţia este foarte bună, ea nu rezolvă problema.

Aşera, obiect de cult sau zeiţă?
Chiar dacă ar fi un simbol, nu prea poate fi simbolul lui Iahve, pentru că îi este asociat. Faptul că poartă exact acelaşi nume ca al zeiţei arată că este în ultimă instanţă simbolul zeiţei. Cercetătoarea Tilde Binger chiar observă: „Nu am auzit ca cineva să adore un simbol, şi nu divinitatea pe care o simbolizează“.
O altă obiecţie împotriva identificării cu zeiţa Aşera a fost de ordin gramatical. În ebraică, inscripţiile ataşează pronumele sufixat „a Lui“ direct la numele Aşera. Unii au crezut că aceasta este împotriva regulilor limbii, care nu ar premite determinarea numelor proprii. Totuşi, lucrurile nu trebuie înţelese atât de rigid. Există cazuri în care şi substantivele proprii pot fi determinate, atunci când trebuie identificate ipostaze ale lor faţă de altele asemănătoare: Aram Naharaim (Aram din Mesopotamia, nu Aram din Siria), Ghibeea lui Saul (spre diferenţă de altă Ghibeea), Betleemul Iudeei (nu al lui Zabulon). Argumentul decisiv a fost adus însă de Paolo Xella, care a găsit sintagme asemănătoare în Siria şi Fenicia referitoare la un zeu şi soţia lui: „Rasap şi Adamma lui“, „Kura şi Barama lui“ (ambele formule atestate în Ebla), „Gathru şi Anat a lui“ (Ugarit).

Unde ajungem?
Deşi trebuie să remarcăm faptul că identificarea cu zeiţa Aşera în inscripţii nu este absolut sigură (nu trebuie exclusă total posibilitatea referirii la stâlpul/arborele sacru), totuşi, judecând la rece, nu aflăm mare lucru. Este ca atunci când, stând în faţa unui pahar, unii văd jumătatea plină, alţii jumătatea goală, iar alţii consideră că nu putem afirma precis gradul de umplere al paharului, fără măsurători prealabile. Eu tind mereu să mă alătur ultimei tabere. Care ar fi datele? Că în secolele al IX-lea - al VIII-lea î.Hr., în spaţiul sudic al Israelului, câţiva oameni pro-babil că Îl asociau pe Iahve cu Aşera, ca soţie a Lui. Dacă aşa stau lucrurile, acei oameni erau politeişti, fapt certificat şi de faptul că în alte inscripţii din Kuntillet Ajrud sunt menţionaţi zeii Baal şi El. Dar acesta nu este cultul oficial din Ierusalim, nici nu indică poziţia majoritară. Ca şi cum, după 2.000 de ani, nişte arheologi ai viitorului ar găsi în Bucureşti doar opt carcase de maşini vernil dintr-o expoziţie şi ar deduce că pe vremea noastră toate maşinile din Bucureşti erau verzi. De altfel, chiar Vechiul Testament atestă elemente idolatre chiar la unii regi iudei. Dar majoritatea populaţiei era iahvistă, cel puţin în sens monolatru. Studii întreprinse de J. Tigay şi J. Fowler pe atestările onomastice israelite atestă o majoritate covârşitoare a numelor de persoane formate cu teoforul Iahve/El, în schimb o majoritate a toponimelor cu teofore păgâne. Acest lucru ar demonstra faptul că iahvismul monolatru era religia oficială în sec.al IX-lea î.Hr.

Lect. Alexandru Mihăilă
Sursa:ziarullumina.ro