Icoana - intre canon si inspiratie

Icoana - intre canon si inspiratie Mareste imaginea.

Icoana - intre canon si inspiratie

Canonul n-a constituit niciodata o piedica. Forma canonica descatuseaza energia creatoare a artistului, il ajuta sa obtina noi realizari, ii sporeste avantul creator, il elibereaza de nevoia de a repeta ceea ce este perimat; exigentele impuse de forma canonica sau, mai bine zis, acest dar pe care omenirea il ofera artistului prin forma canonica constituie o eliberare, nu o constrangere. Artistul care isi imagineaza, din ignoranta, ca, daca n-ar exista forma canonica, ar realiza ceva maret seamana cu cel care, mergand pe jos, considera ca il impiedica pamantul tare pe care paseste si caruia i se pare ca, daca ar pluti in aer, ar putea ajunge mai departe decat mergand pe pa­mant. In realitate, un asemenea artist, respingand o forma perfecta, se agata, inconstient, de resturile si de tandarile intamplatoare si imperfecte ale unei forme preexistente, lipind acestor ramasite derizorii eticheta de "creatie".

In timp ce artistul adevarat nu tinde cu tot dinadinsul catre un al sau ci catre frumos, un frumos obiectiv, adica o intruchipare artistica a adevarului lucrurilor, fara sa-si bata capul cu chestiuni egoiste, marunte, fara sa se intrebe daca este primul sau al o sutalea care vorbeste despre adevar. Conteaza doar ca acesta sa fie adevarul si atunci valoarea operei se va impune de la sine. Dupa cum orice om viu isi pune intrebarea daca traieste sau nu in spiritul adevarului si nu daca viata sa seamana cu cea a vecinului, tot asa adevaratul artist traieste pentru adevar si este convins ca o viata fidela adevarului este implicit inconfundabila si irepetabila in esenta sa, ca adevarul nu poate exista decat in fluxul istoriei umanitatii, nu ca ceva expres inventat; numai in acest sens putem vorbi de viata in arta. Artistul care se bizuie pe canoanele artistice general-umane, cristalizate in timp si in spatiu, gaseste in ele, si prin ele, forta de a reda realitatea perceputa in mod plenar, convins ca lucrul sau, facut in deplina libertate, nu va fi un dublet al lucrului altuia, singura lui grija fiind sa stie daca este sau nu adevarat.

A tine seama de un canon inseamna a avea constiinta ca te afli in relatie cu umanitatea, ca ea "n-a trait zadarnic", ca nu s-a aflat in afara adevarului si ca, ajungand la un adevar verificat si purificat de generatii si de sobornicitatea popoarelor, acest adevar a fost cuprins si intarit de un canon. Se impune, in primul rand, sa se inteleaga sensul canonului, sa se patrunda in miezul sau ca intr-un concentrat de inteligenta al umanitatii si, odata atins acest nivel printr-o mare tensiune spirituala, artistul sa-si puna intrebarea: cum imi apare mie, de la nivelul meu de artist individual, adevarul lucrurilor ? Este binecunoscut faptul ca aceasta tensiune, impreuna cu ratiunea individu­ala, in forme general-umane, deschide izvorul creatiei.

Dimpotriva, artistul care, din slabiciune si orgoliu, evita formele comune ale umanitatii ramane la un nivel inferior, incapabil sa-l depaseasca; in cazul acesta, nivelul respectiv nemaiputand fi considerat personal, ci inconstient si intamplator. Vorbind la figurat, inmuierea degetului in calimara in locul penitei, nu reprezinta, catusi de putin un semn de originalitate si nici inspiratie deosebita, chiar daca cineva a reusit sa scrie versuri prin acest procedeu. Cu cat obiectul artei este mai di­ficil si indepartat de viata de fiecare zi, cu atat mai mare trebuie sa fie atentia acordata canonului artistic respectiv, atat in privinta responsabilitatii pe care o implica o asemenea arta, cat si a experientei minime necesare pentru rea­lizarea ei.

In raport cu lumea spirituala, Biserica este intotdeauna creatoare si plina de vitalitate; ea nu urmareste nicicum sa ia apararea vechilor forme ca atare si nici nu le opune altele noi, numai fiinca sunt noi. Conceptia eclesiala despre arta a fost, este si va fi realismul. Aceasta inseamna ca Biserica, "stalp si teme­lie a adevarului", cere un singur lucru: adevarul. Adevarul in forme noi sau vechi ? Biserica nu pune o asemenea intrebare; ea cere insa ca ele sa fie conforme cu adevarul. Daca aceasta dovada este facuta, ea isi da binecuvanta­rea si si le insuseste, trecandu-le in tezaurul sau de adevaruri, iar daca nu este asa, le respinge.

Atunci cand canonul artistic comun intregii umanitati, cunoscut si verificat de constiinta universala, este respectat, el devine o garantie ca icoana reda un adevar recunoscut, ca ea descopera inca un element de adevar. Cand canonul nu este respectat, atunci opera se situeaza fie sub limita de admisibilitate, fie aduce o noua revelatie care trebuie verificata. In cel de-al doilea caz, pictorul trebuie sa inteleaga ca este dator sa raspunda cu opera sa. Ratiunea soborni­ceasca a Bisericii nu poate sa nu-i intrebe pe Vrubel, Vasnetov, Nesterov si alti pictori de icoane daca isi dau seama ca nu infatiseaza ceva imaginat si alcatuit de ei, ci o realitate care exista aievea, daca in legatura cu aceasta realitate au spus sau nu adevarul, si atunci inseamna ca le-a reusit o icoana "de prima aparitie", acestea depasind ca numar toate icoanele vazute de Sfintii Parinti de-a lungul intregii istorii a Bisericii, sau daca au dat expresie unui nou ade­var. Aici nu se pune problema daca figura unei femei este redata bine sau rau, cu atat mai mult cu cat acest "bine" sau "rau" depinde intr-o insemnata masura de pictor, ci daca ea este sau nu Maica Domnului. Daca artistul nu poate face dovada identitatii persoanei pe care o picteaza, fie si numai in forul sau launtric, atunci se produce confuzie si sminteala sufleteasca: oare nu va fi "spus" penelul pictorului un neadevar despre Maica Domnului ?

Faptul ca pictorii din zilele noastre cauta modele atunci cand picteaza imagini sfinte, demonstreaza de la sine ca ei nu vad limpede imaginea supra-mundana pe care vor sa o redea. Caci, daca ar vedea-o limpede, atunci orice imagine exterioara, cu atat mai mult una tinand de o alta ordine, de o alta lume, ar fi un balast, nu un suport pentru contemplarea spirituala. Se pare ca majoritatea artistilor nu vede, pur si simplu nimic, nici mai clar, nici mai tul­bure, si isi imagineaza, intr-o maniera facila, in functie de niste reminiscente ale memoriei, icoanele Maicii Domnului si astfel, amestecand adevarul cano­nizat cu propria lor fantezie artistica, constienti de ceea ce fac, indraznesc sa scrie pe icoana "Maica Domnului".

Dar, daca nu pot confirma veridicitatea reprezentarii lor, nefiind ei insisi convinsi de aceasta, oare nu inseamna ca au consimtit sa depuna marturie despre ceva indoielnic, ca isi asuma o ras­pundere care revine Sfintilor Parinti si ca, facand asa, devin impostori si mar­tori mincinosi ? Daca un scriitor teolog ar incepe sa istoriseasca viata Maicii Domnului, fara a tine seama de Predania Bisericii, n-ar avea oare dreptul cititorul sa se intrebe pe ce izvor s-a bazat ? Si daca nu va primi un raspuns multumitor, nu va avea dreptul sa-l acuze pe teolog de neadevar ? Atunci de ce sa considere pictorul-teolog neadevarul drept un apanaj al sau, pictand-o pe Maica Domnului ? Caci daca nimanui nu i-a trecut prin minte -oricat de noi ar fi valoarea si calitatea romanului lui Renan -sa-l citeasca in Biserica in loc de Evanghelie, niste produse ale penelului de aceeasi semnificatie cu "Vie de Jesus" de ce sa poata fi vazute in biserica, ba chiar sa fie propuse unor acte de cult cuvenite icoanelor ? Desi icoanele sunt cele care marturisesc tuturor adevarul, chiar si celor ce nu stiu carte, in timp ce scrierile teologice raman inaccesibile multora, si de aceea autorii lor isi asuma o mai mica raspundere. Unele icoane din zilele noastre nu sunt decat martori falsi care isi clameaza falsitatea in biserica, inaintea poporului.

Artistii Renasterii, care nu erau legati in nici un chip de canoane, se intor­ceau mereu la un cerc foarte restrans de teme iconografice, desi nimeni nu-i obliga sa o faca, iar, in unele momente, respectau chiar traditiile Bisericii. Aceasta demonstreaza in ce masura resimte pictorul necesitatea unor norme canonice. Cat de mult il stanjeneste, de fapt, norma Bisericii pe un iconograf, chiar si atunci cand o respecta in modul cel mai riguros, se poate lesne vedea, comparand vechile icoane pe aceeasi tema si chiar cu acelasi subiect. Nu se vor gasi doua identice, iar asemanarile care sar in ochi la prima vedere nu fac decat sa confirme modul original de abordare, care atesta originalitatea fie­careia dintre ele. "Treimea" lui Andrei Rubliov arata cum o creatie noua, rezultata din contactul cu o noua experiere a tainelor ceresti, se regaseste per­fect in formele canonice preexistente, se pliaza acestora, intra in ele ca intr-un cuib gata pregatit. Subiectul celor trei ingeri stand la cina exista demult in arta bisericeasca si capatase o aprobare canonica.

In aceasta privinta, Cuviosul Andrei Rubliov n-a inventat nimic nou si, apreciata numai sub raport arheo­logic, icoana Sfintei Treimi se inscrie intr-un lung sir de icoane care au precedat-o, incepand din secolele IV-VI, si care i-au succedat, prin reprezen­tarea xenofiliei protoparintelui Avraam. Aceste reprezentari, prin sensul lor arheologic, nu faceau altceva decat sa ilustreze o scena din viata protoparinte­lui Avraam, neavand astfel sensul unei prefigurari a revelatiei Sfintei Treimi asa cum avea sa se produca. Dar semnificatia propriu-zis trinitara a acestor icoane avea sa devina in aceasi masura o prefigurare ca si semnificatia baptismala a trecerii evreilor prin Marea Rosie sau cea mariologica in rugul care ardea si nu se mistuia; orice reprezentare i s-ar da acestuia din urma, chiar una perfecta, nu se va putea gasi in ea explicit nici o aluzie la Pururea Fecioa­ra Maria. Tot asa si in aparitia pelerinilor la casa lui Avraam, gandul catre dogma Sfintei Treimi nu ne poate duce decat la modul foarte abstract, fiindca pictura nu ne ofera prin ea insasi contemplarea Sfintei Treimi.

Forma canonica este cea mai fireasca forma; o alta mai simpla nu poate fi nascocita, in timp ce, renuntarea la formele canonice este artificiala si con­strangatoare. Cei ce practica o pictura libera ar chiui de bucurie daca una din­tre formele plastice ale oricaruia dintre ei ar putea fi recunoscuta drept nor­ma ! Atunci insa cand respecti formele canonice respiri usurat; ele te apara de tot ce ar putea fi intamplator sau care impiedica miscarea. Cu cat canonul este mai constant si mai ferm, cu atat exprimi mai profund si mai nealterat cerinte spirituale general-umane. Tot ceea ce este canon inseamna Biserica. Si tot ceea ce inseamna Biserica inseamna sobornicitate, iar sobornicitatea exprima universalitatea. De aici, purificarea sufletului prin asceza, prin inlaturarea a tot ce este subiectiv si intamplator, ceea ce ii deschide ascetului adevarul ves­nic, primordial al firii omenesti, omenitatea creata dupa modelul lui Hristos, adica reperele absolute ale fapturii create; ascetul gaseste in profunzimile propriului spirit ceea ce a fost exprimat mai inainte si n-a putut fi exprimat de-a lungul istoriei. Din adancul fiintei sale -chiar si in mijlocul zadarniciilor vietii zilnice -poate vedea splendoarea cerului instelat.

Daca iconografii nu respecta cerintele ce i-au fost aratate, va trebui sa renunte la lucrul sau, iar in viata viitoare va fi osandit la vesnice chinuri. Dar acestea sunt cerinte obligatorii; in realitate, insisi zugravii si le impuneau, tinandu-le cu cea mai mare asprime, ca niste asceti, in sensul deplin al cuvantului. Nu pentru "a face ordine" cum se spune, considera Biserica necesar sa i se inculce iconografului ideea ca trebuie sa-si priveasca lucrul ca pe o inalta si sfanta slujire; ea cauta sa asigure continuitatea legaturii dintre martori: de la Hristos insusi, Cel dintai martor, si pana la cea mai ascunsa intrupare in Biserica. Arterele care nutresc trupul Bisericii cu vlaga cereasca nu trebuie sa se obtureze niciunde, iar randuielile bisericesti au in vedere tocmai asigurarea unui flux nestanjenit al harului, de la Capul Bisericii, la cel mai mic madular al acesteia. Este adevarat, cu cat se ramifica mai mult circulatia sangelui mar­torilor, cu atat mai mica devine primejdia pentru intregul trup al Bisericii de a se obtura un vas capilar. In acelasi timp insa, icoana este o copie, una dintre milioanele de copii reproduse de iconografi; fiecare dintre ele trebuie sa aduca o marturie, pe cat posibil vie, despre deplina realitate a lumii de dincolo; daca o asemenea marturie este confuza, contradictorie sau chiar falsa, ea va produce o paguba ireparabila unui suflet de crestin sau mai multora, dupa cum autenticitatea ei spirituala pe unii ii va ajuta, pe altii ii va intari.

Icoanele trebuie pictate conform modelului oferit de o existenta traita duhovniceste, "dupa imagine, dupa asemanare, dupa substanta". Altminteri, Biserica nu poate fi impacata, nu poate sa nu se intrebe daca nu cumva unul sau altul dintre madularele sale n-au fost atinse de mortificare. In acest sens intelegem de ce este necesar controlul amanuntit la care trebuie sa fie supuse icoanele de catre cei chemati sa le accepte sau sa le respinga pe cele necores­punzatoare. Icoana devine icoana numai atunci cand Biserica a recunoscut concordanta dintre chipul reprezentat si Prototipul de reprezentat sau, altfel spus, cand i-a dat icoanei un nume. Dreptul de a acorda un nume, adica de a confirma identitatea chipului reprezentat pe icoana, il are numai Biserica, iar daca iconograful isi ingaduie sa puna el inscrisul pe icoana, fara sa existe o confirmare din partea Bisericii, ceea ce a facut el nu este inca icoana, in esen­ta, este acelasi lucru ca si atunci cand, in viata civila, cineva semneaza intr-un document oficial in locul altuia.

Din cate inteleg, sarcina mesterilor de icoane se ispravea o data cu scrierea ori incredintarea de catre Episcop a numelor sfintilor pe icoane; la multe icoane s-au pastrat placute de fier, fixate pe ele, avand inscris, la repezeala, fara prea multa grija, cu ulei amestecat cu negru de fum, numele sfantului. Se vede limpede ca aceasta inscriptie nu este facuta de mana iconarului si are caracterul unei iscalituri de sef, asa cum o intalnim pe hartiile de afaceri, scrise de mana unui secretar sau copist. Conchidem deci, ca aceasta este adeverinta sau marca icoanei facuta de "controlorul de icoane".

Nu este de-ajuns insa, sa verifici icoana dupa ce a fost facuta. Daca semnul de recunoastere a unei icoane este masura in care ea devine o marturie clara a eternitatii; cum poate fi obtinuta aceasta marturie printr-un om, printr-o fiinta straina esentialmente de spiritualitate? Iata motivul pentru care, atunci cand zugravul nu tine seama de o anumita randuiala a vietii, Biserica isi poate pune problema daca nu cumva s-a adus atingere integritatii cultului.

Pavel Florenski
"Iconostasul", Editura Anastasia, Bucureşti, 1994
 

23 Aprilie 2015

Vizualizari: 5290

Voteaza:

Icoana - intre canon si inspiratie 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

icoana Pavel Florenski

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE