Icoana, simbol si mijlocire intre om si Divinitate

Icoana, simbol si mijlocire intre om si Divinitate Mareste imaginea.

Având la temelie Taina Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos, icoanele au fost introduse firesc în cultul Bisericii, încă din perioada primară. Însă, cu trecerea timpului, s-au ivit frământări aprige pe marginea cinstirii sfintelor icoane. Apogeul acestor discuţii a fost atins în secolele al VIII-lea şi al IX-lea, când s-au limpezit şi s-au statornicit rolul şi importanţa reprezentărilor iconografice. Despre istoria luptei împotriva icoanelor ne-a vorbit părintele profesor dr. Emanoil Băbuş, de la Catedra de istorie a Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti, prodecan al acestei instituţii.

Părinte profesor, ce a reprezentat iconoclasmul în istoria Imperiului Bizantin?
Prin iconoclasm înţelegem acel curent eretic care îşi are începutul mai înainte de domnia împăratului Leon al III-lea, dar care în timpul acestuia a luat o amploare deosebită, reprezentând chiar politica sa în materie religioasă. Etimologic, iconoclasmul înseamnă distrugerea icoanelor. Pentru a indica aceeaşi acţiune de distrugere şi de necinstire a icoanelor, uneori se vorbeşte de iconomahie, adică luptă împotriva icoanelor. Erezia aceasta a fost în special iniţiată şi susţinută de împăraţi beneficiind de sprijin militar şi politic, de aceea s-a deosebit de precedentele erezii prin cruzimea cu care a fost impusă. Perioada iconoclastă este lungă, a durat aproape un secol, începând cu dinastia isauriană (717-802) şi terminându-se în anul 843, când la conducerea imperiului se aflau reprezentanţi ai dinastiei de Amorium.

Care au fost etapele istorice care au solidificat cinstirea sfintelor icoane?
Iconoclasmul a cunoscut două faze: prima este inaugurată de Leon al III-lea Isaurul în anul 726 şi se încheie în timpul împărătesei Irina şi al fiului ei Constantin al VI-lea, odată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787); a doua începe cu anul 813, odată cu urcarea pe tron a lui Leon al V-lea Armeanul şi se termină în anul 843, când domnea împăratul Mihail al III-lea din dinastia de Amorium, patronat de mama sa, Teodora. Se poate face aici o observaţie: restabilirea cultului icoanelor la Sinodul al VII-lea Ecumenic, cât şi la cel din 843, s-a făcut când puterea supremă a Imperiului era deţinută de femei. Dacă prima restabilire a cultului icoanelor a fost de scurtă durată, cea de-a doua a rămas în vigoare până astăzi.

„Icoana marca prezenţa dătătoare de siguranţă a Divinităţii“
Cum se prezenta situaţia cinstirii icoanelor înaintea declanşării oficiale a iconoclasmului?

Icoanele există practic de la începutul creştinismului, având un scop pedagogic: învăţarea istoriei sfinte. Acest aspect de ordin material s-a dezvoltat în chip deosebit în secolul al IV-lea, după ce prin Edictul de la Milan împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate creştinilor, religia acestora devenind oficială. Astfel, ia naştere o formă de cult, care privea mai întâi Sfânta Cruce şi sfintele moaşte: în secolul al IV-lea, închinarea la Sfânta Cruce era un lucru normal. Paralel s-au dezvoltat şi aşa-numitele icoane domestice adică pictarea unui portret unic pe o bucată din lemn de dimensiuni mici. În secolul al V-lea, cultul sfintelor icoane era asociat credinţei că acestea pot face minuni. Icoana integrată în practica religioasă individuală, potrivit istoricilor de specialitate, marca prezenţa dătătoare de siguranţă a Divinităţii. Din specificul domestic, folosirea icoanelor a capătat un caracter public, oficial. În anul 560, pentru a aduna fonduri în vederea construirii unei biserici în Nordul Siriei, preoţii au străbătut cu o icoană a Mântuitorului Hristos, în procesiune solemnă, întreaga Asie Mică. Unii martori ai vremii atestă faptul că, în timpul asediului avar din 626, patriarhul a rugat să fie pictate pe porţile de vest ale oraşului Constantinopol chipul lui Hristos şi cel al Maicii Domnului. Acelaşi lucru s-a repetat în 717, când pe zidurile capitalei au fost plimbate în procesiune o icoană a Maicii Domnului şi părţi din Sfânta Cruce. Tot acum s-a dezvoltat şi credinţa în icoanele archeiropoietes, nefăcute de mână omenească: ideea era că o icoană care conţine în ea Divinitatea nu poate fi făcută decât prin mijloace supranaturale.

Înainte de perioada iconoclastă, sfintele icoane deveniseră un fapt major în viaţa bizantină: folosite de cler, de autorităţi, de popor, ele erau cinstite atât în public cât şi în spaţiul privat; ele făceau accesibilă prezenţa dumnezeiască.

Care sunt cauzele luptei împotriva icoanelor?
Dintre cei care s-au ocupat cu studierea contextului în care a apărut fenomenul iconoclast, unii au considerat că acest fapt s-a datorat neputinţei unor teologi de a înţelege sensul simbolic şi educativ al icoanei şi de a face distincţie între cinstire şi idolatrie. Ei socoteau că cinstirea sfintelor icoane ar fi în contradicţie cu unele precepte biblice, că încalcă porunca Decalogului de a nu-ţi face chip cioplit şi de a nu te închina lui. Un alt argument biblic mai era şi acela conform căruia Dumnezeu trebuie cinstit numai «în duh şi adevăr».

Pe de altă parte, împăraţii iconoclaşti au pornit lupta împotriva icoanelor ca o reacţie împotriva monahismului bizantin, aprig susţinător al icoanelor. La vremea aceea, monahismul luase o dezvoltare deosebită, mănăstirile posedau întinse domenii funciare, iar călugării beneficiau de imunităţi fiscale; or, în concepţia împăraţilor bizantini nu se putea tolera o astfel de situaţie, pentru că, prin numărul insuficient de funcţionari şi de luptători, se aduceau grave prejudicii tezaurului statului şi armatei.

Născută din teama de a nu cădea în idolatrie, reţinerea faţă de cinstirea icoanelor a evoluat spre o dispută pregnant hristologică şi acesta a constituit nucleul în jurul căruia se vor concentra cele mai multe dezbateri. Unii (Hans Georg Beck) au afirmat că iconoclasmul secolului al VIII-lea a început nu în cercurile imperiale, ci în cele bisericeşti, arătându-se că unii episcopi de Efes au venit la Constantinopol să ceară patriarhului Gherman oprirea cultului icoanelor. Refuzul patriarhului i-a determinat pe aceştia să treacă unilateral la îndepărtarea icoanelor şi la oprirea cinstirii lor.

Vorbiţi-ne despre evenimentele generării crizei iconoclaste!
Motivul declanşării luptei împotriva icoanelor de către Leon al III-lea l-a constituit... o erupţie vulcanică din anul 726! În acest fenomen natural, care fusese însoţit şi de un cutremur, împăratul a văzut dovada mâniei lui Dumnezeu din cauza idolatriei. Anul 726 reprezintă deci momentul începerii persecuţiei împotriva icoanelor. Măsurile imperiale au întâm-pinat o dârză rezistenţă. În momentul în care nişte ofiţeri au vrut să dea jos icoana Mântuitorului, care se găsea deasupra porţii palatului din cartierul Chalkoprateia, aceştia au fost omorâţi de popor, izbucnind astfel o puternică revoltă, încheiată cu morţi şi răniţi. Împăratul a dat ordin să fie făcute arestări, mulţi oameni fiind condamnaţi, mutilaţi şi exilaţi. Grecia şi insulele Cyclade s-au răsculat în 727 şi au proclamat un nou împărat. Până la urmă, revolta a fost înfrântă. Tot cu acest prilej, se spune că împăratul Leon al III-lea ar fi poruncit închiderea Universităţii din Constantinopol, arderea bibliotecii şi izgonirea profesorilor, deoarece nu i-a putut convinge să sprijine mişcarea iconoclastă. În Apus, papa Grigorie al II-lea (715-731) a protestat energic, fiind susţinut de populaţia care s-a revoltat şi a scris împăratului că „nu are dreptul să hotărască în materie de credinţă şi să introducă inovaţii în ceea ce avem de la Părinţi“.

Evenimentele ulterioare au deschis o mare prăpastie între Vestul Imperiului (cea mai mare parte a Italiei, Grecia continentală şi insulele din Marea Egee), susţinător al cultului icoanelor, şi Răsăritul său, în special themele din Asia Mică, bine cunoscute ca iconoclaste. Convins că nu-l poate aduce pe împărat la cinstirea icoanelor, patriarhul Gherman (715-730) a protestat vehement, aşa că raporturile au atins în această perioadă punctul maxim de încordare.

Ce se exagera în legătură cu cinstirea icoanelor?
Pericolul cel mare a constat în atribuirea unor puteri magice icoanelor: distincţia între icoană şi prototip dispărea. De exemplu, la Constantinopol, Maica Domnului era Ocrotitoarea oraşului, iar locuitorii lui îi acordau o cinste deosebită, drept dovadă fiind numărul mare de biserici închinate. În secolul al V-lea, Constantinopolul primea veşmintele Maicii Domnului, furate dintr-un sat din Galileea, spunându-se că acest lucru s-a făcut chiar cu aprobarea Fecioarei Maria; se credea că oraşul deţinea şi scutecele cu care Maica Domnului înfăşase pe Pruncul Iisus.

Pe de altă parte, iconoclaştii susţineau că îndumnezeirea firii umane a lui Hristos ar suprima caracterul uman individual propriu. Ei ignorau astfel adevăratul sens al unirii ipostatice, care implică o distincţie reală între natură şi Persoană.

Ce contribuţie a avut Sfântul Ioan Damaschinul în această problemă?
Alături de papa Grigorie al III-lea şi de patriarhul Gherman, Sfântul Ioan Damaschinul reprezintă un etalon deosebit în istoria iconoclasmului: a luat o atitudine fermă în favoarea cinstirii icoanelor. Argumentaţia acestuia poate fi sintetizată astfel: icoana este simbol şi intermediar între om şi Divinitate; icoana Mântuitorului are la bază dogma Întrupării Sale; astfel, problema icoanelor este strâns legată de doctrina mântuirii. Totodată, el a clarificat faptul că cinstirea icoanei „se urcă la chipul zugrăvit pe ea“, şi nu la materialul din care este realizată.

Restabilirea cultului icoanelor
Cum s-a încheiat, din punctul de vedere istoric, iconoclasmul?

Victoria finală a Ortodoxiei a venit din partea împărăteasei Teodora, văduva lui Teofil, urmând exemplul împărătesei Irina. Aceasta a decis, în înţelegere cu patriarhul Metodie, să reintroducă cultul icoanelor în Biserică.

La sinodul convocat în martie 843 la Constantinopol de patriarhul Metodie, la care au luat parte toţi episcopii, egumenii şi monahii care au suferit de-a lungul persecuţiilor iconoclaste, sinodalii au declarat valabile toate hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice, au restabilit cultul icoanelor şi au rostit anatema asupra tuturor iconoclaştilor.

La sfârşit, ca o completare la cele hotărâte de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787, sinodalii au compus un text special de anatemizare a tuturor ereticilor în decursul istoriei, începând cu Simon Magul. Acest text şi toate dogmele Bisericii au fost citite în întreaga Biserică, în prima duminică din postul Sfintelor Paşti, (11 martie 843), zi care s-a numit „Duminica Ortodoxiei“, ca amintire a biruinţei Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor. Duminica aceasta este celebrată de atunci de Biserica Ortodoxă în fiecare an, în prima duminică din Postul Paştilor. Pomenirea specială a Părinţilor Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea din 787 se face în fiecare an în duminica a XXI-a după Rusalii.

Grigore Meşteroaie
Sursa:ziarullumina.ro

 

18 Martie 2016

Vizualizari: 193

Voteaza:

Icoana, simbol si mijlocire intre om si Divinitate 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE