Idealul ecologic in invatatura ortodoxa

Idealul ecologic in invatatura ortodoxa Mareste imaginea.


Idealul ecologic in invatatura ortodoxa

"Ceruri noi si pamant nou." (II Petru 3, 13)

1. Contradictia dintre rosturile istoriei mantuirii si sentimentul tragic al apropiatului sfarsit universal

In ciuda fervoarei credintei de curand dobandite direct de la Sfintii Apostoli, unii membri ai Bisericii primare au dat dovada curand de sentimente de viata crestina neingradita de adevarul evanghelic.

Interventia Sfantului Pavel, care sfatuieste pe tesaloniceni sa traiasca in sfintenie cumpanita si in fapte de evlavie, arata de la inceput fundamentul si proportiiile acestor abateri. Daca ele ar fi ramas necunoscute apostolului fondator, teama de infricosata judecata a lui Dumnezeu, cu toata gama ei de asteptare intunecata si de manifestari bolnavicioase ar fi covarsit trairea primilor crestini.

Aceasta ar fi pierdut astfel din luminozitatea si speranta ei specifica. Parusia ar fi esuat in apocaliptism si in eshatologie definitiva.

Intr-o dreapta cumpanire a adevarului revelat, spaima iminentei reveniri intru slava a Mantuitorului este inlocuita cu speranta si cu lucrarea in istorie. In locul unei conceptii catastrofice si infricosatoare se instaleaza idealul echilibrat care asteapta, la vremea potrivita, "cer nou si pamant nou" (Apoc. 21, 1).

Pana atunci, cand lumea dreptilor se va instapani pe un pamant izbavit din robia stricaciunii si transfigurat, ca urmare a covarsirii pacatului, Biserica luptatoare prin veac cucereste treptat spiritualizarea intregii fapturi.

Cum lumea noastra si materia ei nu se vor intoarce in neantul din care au fost create, asteptarea in vesminte albe de pe inaltimi si lipsa de activitate nu-si au rostul. Nostalgic, aceste sentimente vor aparea uneori in jurul implinirii anului 1000. Atunci si in alte rastimpuri din viitor, semnele ioaneice au fost identificate cu evenimente si cu figuri deosebite, in bine sau in rau, ale istoriei.

Evaziunea apocaliptica la care ne referim a scos neaparat in evidenta succesiunea precipitata a catastrofelor prin care trebuie sa treaca omenirea, subtiind enorm linia ei istorica de dezvoltare voita de Dumnezeu. Intr-un climat de saracie si de ignoranta, "profeti" si "initiati" care sa identifice si sa interpreteze semnele sfarsitului preconizat s-a gasit foarte repede.

De aceea Biserica a trebuit sa alature polului renuntarii care o ispitise mai inainte idealul participarii la istorie. Lumea prezenta in care ii e dat sa traiasca pana in zorile parusiei pe oare numai atotstiinta Tatalui le stapaneste constituie in realitate o scena in care ii este ingaduit cateodata si Raului sa se manifeste. Aceasta - poate in scopul reliefarii eminentei Binelui din ea. De altfel asa urmeaza sa se desfasoare istoria crestina. Renuntarea ascetica la lumea noastra "trecatoare" nu trebuie sa faca imposibila si recucerirea ei pentru a fi lucrata, sfintita si predata lui Dumnezeu si vesniciei planului Sau mantuitor.

Angoasa timpului nostru este in schimb o urmare a zeificarii progresului tehnic. Acesta - nestapanit de o noua etica - ar urma sa distruga planeta, dupa ce a supus mai intai natura. Candva el a produs minuni in viata omului, iar acum il urmareste cu stafia panicii sfarsitului.

Se face de obicei un paralelism intre starea constiintei omenirii contemporane si aceea din preajma anului 1000. Daca atunci groaza provenea din responsabilitatea si teama fata de vointa divina, astazi propriile creatii stiintifice ale omului il pun pe acesta in stare de panica.

Pentru a putea supravietui, opiniile savantilor de diferite specialitati se indreapta in doua directii. Una solicita grabnica intoarcere salvatoare la natura iar cealalta prevede in chip iremediabil o autodistrugere din cauza necontenitului progres economic.

Cu aceeasi mahnire si neputinta constatam ca astfel de concluzii si atitudini pesimiste sunt potentate si de o anumita religiozitate ale carei surse depasesc cadrul crestin traditional. Datele stiintifice moderne pledeaza in favoarea ideii ca universul in care ne aflam descrie o evolutie ciclica. Daca universul descrie o evolutie ciclica, atunci materia, energia si informatia din ciclul universal in care ne aflam au fost transmise la originea ciclului actual din ciclul universal precedent.

In acest caz traim intr-un univers informational a carui evolutie se desfasoara conform unui program ce urmareste realizarea unor anumite telefinalitati.

Am subliniat anume elementele de mai sus in care datele stiintifice moderne, in cadrul general al legii evolutiei, dobandesc semnificatii ascunse si sunt apropiate de viitorul nedeterminat al profetiilor apocaliptice.

De aici si pana la "confirmarea" prezicerilor lui Nostradamus nu mai e decat un pas. Visatorii, milenaristii si delirantii unui nou fanatism, intemeiati acum pe toate datele cunoasterii stiintifice moderne, se intorc iarasi la cartea pecetluita a Apocalipsei.

"Astazi, Apocalipsul nu mai este o carte sigilata. El este cheia care ne deschide portile Providentei Si ne da adevarata filosofie a istoriei. El devine "lumina care lumineaza" pe calatorul credincios prin "intunericul" "veacului acestuia", "pana ce se va crapa de ziua si luceafarul diminetii va rasari" la orizontul lumii".

Cu o astfel de structura religioasa nu este greu de constatat care vor fi consecintele ei si in sfera atitudinilor practice. Exaltat ca predispozitie catre viitor, omul este amputat tocmai in atitudinea pe care rebuie sa o aiba in stapanirea si administrarea lumii in care este menit a traiasca. Profetismul deplasat cu care este incurajat il face inactiv si incapabil sa intarzie in lumea de care tinde sa se desparta ca apartinand Celui rau.

2. Comportamentul arbitrar al omului fata de natura este o urmare a unilateralizarii din cultura religioasa apuseana

Confruntarea contemporana tot mai evidenta cu fenomenul secularizarii, ceea ce afecteaza relatia om-natura, ne duce cu gandul la marile crize spirituale survenite cu veacuri in urma. Istoria spiritualitatii occidentale, alaturi de institutia papalitatii, prezinta drept un factor demn de luat in seama, actiunea monahismului.

O manastire benedictina - exemplul este clasic - a constituit nu numai un ostrov de disciplinare ascetico-mistica sau unul de educare eficienta ci si un mijloc sigur de eficienta economico-administrativa. Defrisarile care au avut loc in marile centre monahale si intreaga gospodarire a pamantului cucerit pentru agricultura si civilizatie uimesc si astazi pe cercetatori.

Ideologia acestui monahism de inceput in civilizatia medievala, cu posibilitatile imense ale pamantului pentru hrana omului ce pot fi folosite dupa intelegerea fiecaruia, a fost intregita si de o anumita filosofie asupra relatiilor dintre Dumnezeu, lume si om.

Cum cultura occidentala s-a salvat in fata Islamului si a gandirii arabe prin Aristotel, ea a ramas prizoniera logicii aristotelice si dualismului antic spirit-materie. "Dumnezeu, conceput mai degraba ca o fiinta neutra si abstracta, nu are nici o legatura directa cu lumea, ci numai prin "causae secundae".

Aceeasi separatie se datoreaza unui dualism scolastic cunoscut. Operand cu concepte evocate in antagonism evident, precum "res cogitans" si "res extensa", filosofia medievala a intrevazut pe cel dintai deasupra naturii. Omul era abilitat stapan al naturii, ca una care este fara o relatie ferma cu Dumnezeu si deci lipsita de valoare.

Fenomenul evolueaza spre totala libertate in raport cu natura prin omul Renasterii. Deoarece acesta se considera un creator independent fata de Dumnezeu, natura devine un simplu material care poate fi prelucrat fara a tine seama de intreaga ei menire.

"Baeon si Descartes sustin ca omul a fost facut de Dumnezeu stapan al naturii. In ultima zi a creatiei, Dumnezeu l-a plasmuit pe om ca sa stapaneasca pamantul in numele Lui. Pe neobservate, insa, in felul acesta se pun bazele indepartarii de ideea stapanirii lui Dumnezeu asupra naturii, si pentru credinciosi apare nevoia cautarii altor baze metafizice pentru dovedirea existentei lui Dumnezeu, cautare accesibila numai unui numar restrans de oameni. Cei multi aluneca repede catre amplificarea ideii atotputerniciei omului".

Intr-un fel si teologia apuseana a contribuit la evolutia aceas a. Acolo unde, in Rasarit, se punea accentul pe bunatatea lui Dumnezeu - Pantocratorul - aici se scoate in evidenta atotputernicia divina. Dupa modelul acesta, omul - chipul lui Dumnezeu pe pamant - nazuit sa dobandeasca si el putere si dominatie. A urmat stapanirea, exploatarea fara echilibru a pamantului.

Reforma protestanta neglija aspectul cosmic al rascumpararii in Hristos. De aceea a inceput sa-si faca loc in teologia veacului al XVI-lea ideea ca lumea aceasta este sediul Raului. Natura insasi s-a imbolnavit, stare care indreptateste dominarea ei prin tehnica. "Reforma avea sa contribuie din plin la formarea tipului de om occidental muncitor, ordonat, dar si cu constiinta ca are drepturi nelimitate asupra naturii".

Atomizarea naturii, sub influenta filosotfiei lud Descartes si a legilor atractiei universale ale lui Newton, a favorizat dezvoltarea industriei si a progresului tehnic din ce in ce mai nepasator fata de mediul inconjurator.

Criticismul kantian, neglijand ideea de reinnoire cosmica, a marit optimismul progresului civilizatiei, deoarece nu propovaduia decat imbunatatirea morala a omenirii.

Filosofia ultimelor doua veacuri a depasit vechea atitudine fatalista fata de fortele naturii. Impreuna cu tehnologia moderna, ea i-a dat constiinta posibilitatilor nebanuite de dominare si schimbare a mediului inconjurator. S-a dovedit curand insa ca omul a pierdut astfel viziunea globala despre lume, amenintand sanatatea planetei si insasi viata lui, prin exploatarea nerationala si poluarea naturii.

Pentru completa intelegere a fenomenului trebuie sa mai amintim o anumita atitudine intelectuala si religioasa a sferelor superioare ale catolicismului european. Dupa Revolutia franceza, acestea au adaugat la infrangerea politica suferita una a emigratiei interioare. Prin retinerile manifestate, prin gruparea in jurul unor idei partizane s-a format, in raport cu restul societatii, un fel de ghetou confesional. Se exprimau astfel poate vechi influente maniheice din Apus si in mod sigur realitati janseniste.

Sentimentul esecului suferit se transforma in necesitatea iesirii din "lumea cea rea". "Tehnicitatea se afla respinsa ca "profana", ca si aproape toate creatiile culturii intelectuale, poezia, arta, si de asemenea tot ceea ce este socotit ca "material" si "carnal".

Prin aceasta evaziune din real, prapastia dintre mediul inconjurator si preocuparea pentru viata oamenilor se mareste.

Asa se si explica intr-un fel succesul neasteptat al ocultismului contemporan si al spiritualitatii orientale cu care ne confruntam astazi atat de evident. La capatul caii pozitiviste si rationaliste pe care Europa zilelor noastre a strabatut-o, se arata vremuri noi si invataturi mistice ascunse.

Meditand asupra pierderii unitatii launtrice a omului, evidentiata indeosebi de catre Sfantul Maxim Marturisitorul, unii teologi au ajuns sa defineasca un pacat pe care l-am putea numi al zilelor noastre. Este vorba de ideea de posesie, care a inceput sa se interpuna intre, individ si restul societatii. In loc sa fie contemplata ca dar, pentru a constitui un prilej de ofranda, lumea este conceputa astazi egoist, ca un fel de proprietate personala. In felul acesta se intuieste numaidecat setea de acaparare, cu dureroasele ei urmari personale si sociale.

In loc ca lumea sa constituie un dar divin in scopul existentei si fructificarii comune, ea inceteaza sa mai apartina tuturor. Nedreptatea se uneste atunci cu exploatarea si cu celelalte pacate. Sfintii Parinti au incercat candva sa opreasca dezvoltarea unei astfel de interpretari, si au argumentat calitatea omului de iconom al bunurilor din creatie de care trebuie sa se bucure in chip comunitar, general.

3. Principii doctrinare universale ale atitudinii crestine fata de mediul inconjurator

Fata de acest aspect al gandirii religioase din Occident, preponderent antropologic, individualist, dar indiferent fata de rostul esential al naturii, revelatia crestina integrala evidentiaza adevarul ca aceasta il intregeste pe ora. Mediul cosmic il ajuta sa-si indeplineasca rostul lui firesc pe pamant si sa-si dobandeasca mantuirea vesnica.

"Planul material al existentei nu e despartit de Dumnezeu si de lucrarea Lui". Iradierea puterii Cuvantului intrupat in el se face prin noi. Din sufletele oamenilor aceasta patrunde in starile inferioare ale materiei, spiritualizand Universul intreg.

Dimensiunea cosmica a mantuirii uneste in evolutia aceluiasi destin intruparea si creatia. Prin jertfa pe cruce si indeosebi prin invierea Domnului o samanta de nemurire rodeste de pe acum in intreaga faptura. Dincolo de bucuria fireasca a primaverii, la Pasti se exprima suprema primavara duhovniceasca, unitatea omului si a fapturii reinnoite.

Invierea noastra este biruinta asupra mortii si dobandirea altei vieti, vesnice. Aceasta bucurie a nestricaciunii recucerite este caracteristica intregului crestinism primar si Biserica rasariteana o exprima cu consecventa pana astazi.

Teologii obisnuiesc sa numeasca realism mistic lucrarea intruparii cu invierea Domnului si cu prefacerea indumnezeitoare a intregii fapturii.

Totusi in mod integral, omul va deveni duhovnicesc, iar actuala creatie se va transforma in "pamant nou" (II Petru 3, 13) abia la invierea si judecata universala.

Cercetatorii au observat ca pe plan general crestin se cere astazi parasirea conceptiei antropocentrice in folosul unei viziuni teocentrice a creatiei. Aceasta directie noua in teologie a fost relevata indeosebi la Adunarea generala de la Canberra. S-a insistat aici asupra prezentei Sfantului Duh in creatie. Procedandu-se astfel nu se mai pune accentul teologic pe putere, ci pe iubire. Aceeasi virtute o recunoastem si in cultul crestin, unde Sfintele Taine indeplinesc rolul de oferirea bunurilor pamantului lui Dumnezeu Celui in treime laudat. Daca Sfantul Duh este vazut prezent in intreaga creatie, inseamna ca se evidentiaza din ce in ce mai mult in vremea din urma depasirea unei conceptii maniheiste despre lume si materie.

Ca omul face parte din Cosmosul, care, este penetrat in intregime de energiile necreate ale Sfantului Duh, teologia ortodoxa a spus-o in chip raspicat si sistematic inca de la Sfantul Grigorie Palama (+1359). Omul nu mai apare, asadar, opus sau exterior creatiei, ci in armonie cu intreaga faptura. Cu aceasta perspectiva teologica, el trebuie sa fie socotit impreuna-lucrator cu Dumnezeu si iconom al rosturilor Lui pe pamant, iar nu un stapan si domnitor al acestuia.

Echilibrul adus de amintita credinta ortodoxa este evident. In acest caz, crestinul iese din vechiul egoism omenesc individualist. Contempland natura inconjuratoare, el are prilejul sa vada frumusetea divina care porneste din Dumnezeu cea mai presus de fire si cauza a toate; ele n-ar exista, daca n-ar participa la esenta celor, ce exista si a principiului lor; toate cele neinsufletite participa la ea, prin aceea ca exista; pentru ca existenta a toate este Dumnezeirea cea mai presus de existenta; iar fiintele cele insufletite participa la a Sa putere datatoare de viata, care este mai presus de orice viata; in sfarsit fiintele rationale si spirituale participa la intelepciunea Sa cea desavarsita in Sine si absoluta, ce este mai presus de orice ratiune si inteligenta".

Natura devine astfel o carte deschisa. In ea sihastrul, care paraseste societatea, afla pe Dumnezeu prin contemplatie. Atotputernicia, bunatatea, intelepciunea divina si frumusetea sufletului omenesc, creat dupa chipul Ziditorului, ii sunt aratate de realitatea naturala cea mai obisnuita. "Credinciosul ortodox a pazit si a creat din nou frumusetea naturala, vazand in fiecare firicel de iarba faptura lui Dumnezeu, ceva inrudit cu sine, ceva de care trebuie sa se ingrijeasca, ceva pe care-l putea folosi la nevoie, ceva care nu putea fi separat de propria sa viata".

In cultul ortodox, ectenia mare cuprinde cereri pentru pazirea naturii in echilibrul ei pozitiv in raport cu omul. Se evidentiaza astfel reciprocitatea solidara dintre cei doi factori. Daca omul nu-si poate atinge menirea in afara naturii cosmice, nici aceasta nu-si implineste rostul daca el permite poluarea, sterilizarea, coruperea mediului ambiant.

Otravirea naturii, care apartine tuturor, devine o crima universala impotriva indatoririi de a pastra si apara viata insasi. De aceea s-a spus cu dreptate ca preocuparile pentru o ecologie generala devin in cele din urma raportare constienta la voia lui Dumnezeu, deci o problema de spiritualitate crestina.

Solidaritatea umana cu mediul inconjurator apara dreptul omului la Viata. In acest caz, si natura ramane la menirea ei esentiala de producere a bunurilor pentru trai. Prin munca si sacrificiu se mareste si comuniunea dintre semeni. "Aceasta e un nou ascetism, un ascetism pozitiv, generalizat si obligatoriu, oare insa nu e intr-o contradictie cu formele lui vechi, ci poate sa-si gaseasca in ele o putere de sustinere Responsabilitatea noastra fata de natura data de Dumnezeu apare azi si ca o datorie de a folosi resursele cu crutare si de a nu o altera prin poluare. Acest lucru ne fereste si el de patimi si de cautarea unei satisfaceri infinite, in lume". "Omul trebuie, asadar, sa ramana aliatul naturii".

4. Animalele, pasarile si plantele in iconomia mantuirii

Exegetii au observat ca in primele capitole din cartea Facerii se dau in realitate doua naratiuni, diferite ale crearii ordinii cosmice. In primul referat, se accentueaza unitatea antropocosmica a omului, acesta fiind adica asimilat cu celelalte creaturi ale pamantului.

In cea de a doua naratiune, locul omului este clar definit. "In realitate, perspectiva ei este cu totul diferita: omul apare nu numai ca o culme ci si ca principiu al creatiei". Dar el intra in relatie cu lumea animala. Ba, cu ingaduinta lui Dumnezeu, aceasta este desavarsita de catre Adam, care pune vietuitoarelor nume in calitatea sa de rege al creatiei.

Cat priveste limbajul paradisiac utilizat atunci, el poate fi regasit - dupa cadere - doar de aceea cu inima curata si cu o iubire netarmurita fata de Dumnezeu si fata de fapturile Sale. In vremea noastra de multe ori se vorbeste despre un limbaj al pasarilor, ba chiar al delfinilor.

Totusi pe paginile Bibliei este consemnat faptul ca Dumnezeu a deschis gura asinei ca sa vorbeasca (Num. 22, 28).

Prin lucrarea lui Adam, pe langa faptul ca trupul lui are legatura cu natura terestra, omul imita pe Dumnezeu, punand nume animalelor. El intra astfel intr-un raport personal cu fiecare creatura. "Numindu-le, el le umanizeaza". In felul acesta stradania lui Adam arata o desavarsita conlucrare cu Dumnezeu, iar in cealalta directie, o armonie netulburata cu animalele din Eden.

A intervenit insa accidentul pacatului stramosesc care a perturbat concordia prestabilita intre Creator, om si animale. Identitatea de limba a inaintasilor isi vadeste noua lipsa de unitate in mod tragic la Turnul Babel. Dimpotriva, evenimentul de la sarbatoarea Cincizecimii va aduna cele amestecate si risipite atunci in cuprinsul Bisericii, care ia fiinta.

Prefigurarea ei o arata corabia, lui Noe in care intra oameni, da si animalele si toate soiurile de pasari.

Prin carnea si sangele animalelor jertfite, oamenii au inceput sa se sfinteasca. Aceasta practica cultica a durat pana la Iisus Hristos, "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29).

Asadar, Adam nu a mai imitat pe Binefacatorul sau in relatiile cu celelalte vietati ale pamantului. Locul armoniei universale din Eden l-a luat animozitatea dintre ei si mediul inconjurator de toate nivelele.

Proorocii insa au continuat uneori sa prezinte animalele salbatice transfigurate in viitoarea imparatie mesianica: "atunci lupul va locui laolalta cu mielul si leopardul se va culca langa caprioara" (Isaia 11, 6).

"Pe icoane, semne ale lumii transfigurate, animalele sunt reprezentate cu sfintii: calul Sfantului Gheorghe, leul Cuviosului Pavel cel Simplu, cainele Sfantului Roch s.a. Omul este dupa chipul si dupa asemanarea lui Dumnezeu, animalele dupa chipul si asemanarea virtutilor divine: sarpele, intelepciunea; porumbelul, nevinovatia; leul, regalitatea; vulturul, contemplatia; mielul, sacrificiul".

Natura a pastrat frumusetea ei intrinseca, invitandu-ne prin acest nume divin sa contemplam pe insusi Izvorul ei. De aceea Mantuitorul a putut vorbi in mod pozitiv in parabolele pe care le-a intrebuintat de rostul tarinei, al viei, al smochinului.

5. Exemple de traire ale Sfintilor in armonie cu fiarele salbatice

Unele mituri ale originii popoarelor pagane vorbesc despre calauzirea lor de catre un animal trimis de zei. Iordanes afirma ca pe vanatorii huni i-a scos din mlastinile Meotidei si i-a indreptat catre alte orizonturi o caprioara. Altadata este vorba de zimbru, de urs, de un demon.

Generalul roman Eustachie Plachida afla credinta in Hristos si familia pierduta prin intermediul unui cerb.

"Raportul omului cu animalele este deosebit de acela cu restul naturii neinsufletite si irationale. In animale Dumnezeu a pus mici daruri care le fac vrednice de a fi iubite. Astfel, toate animalele au dragoste fata de puii lor si au simtul solidaritatii in fata primejdiei, stiind sa se asocieze si sa se apere".

In deceniile din urma s-a conchis ca nu mai putem ramane la criteriul instinctului, pentru a decreta totala scoatere a animalului din zona de ocrotire si pretuire cu care omul ii este dator. Mai ales stiinta psihologiei a aratat ca simturile animalului sunt mai dezvoltate decat ale stapanului sau. Tot asa acela are - s-a vazut in mod evident - posibilitatea sa-si exprime anumite sentimente: fidelitate, bucurie, intristare.

De aceea se impune corectarea unei lacune in teologia traditionala - elaborarea unui sistem crestin in care sa fie incluse si fauna si flora pamantului. Valorificarea acestora din urma numai in cadrul capitolului Providentei dovedindu-se in mod evident insuficienta.

Dar ceea ce urmeaza sa precizeze si sa completeze reflectia teoretica a practicat sfintenia vietii inca din primele veacuri crestine. Numerosi cuviosi si oameni ai lui Dumnezeu au fost scutiti de cruzimile fiarelor si au impartit cu ele adapostul pesterilor sau intinderea pustiului.

Inainte de aceasta valoare vom da cuvant insa cazurilor de harisme de care s-au invrednicit unii mucenici. Aici vedem implinirea fagaduintei Mantuitorului de dupa inviere: "Serpi vor lua in mana, si chiar ceva datator de moarte de vor bea nu-i va vatama; peste cei bolnavi isi vor pune mainile si se vor face sanatosi" (Marcu 16, 18). Starea aceasta nu trebuie despartita de asigurarile din ceasul trimiterii in cetati a celor 70 de ucenici: "Iata, v-am dat puterea sa calcati peste serpi si peste scorpii, si peste toata puterea vrajmasului, si nimic nu va va vatama" (Luca 10, 19).

Istoria bisericeasca a pastrat numele mai multor martiri asupra carora slobozindu-se leii si leoparzii hamesiti, in circuri, acestia nu le-au facut nici un rau. Se citeaza in acest sens, din Apus, cazul Sfantului Episcop Elefterie (sec. II) la picioarele caruia fiarele din amfiteatrul roman s-au culcat ca mieii. Acelasi lucru s-a petrecut si cu medicul Pandoleon, medicul din Nicomidia, in Rasarit.

Despre Sfantul Mamant, mort la Cesareea Capadochiei in 275, se spune ca a trait ca sihastru hranit de caprioarele salbatice. In momentele supreme, in circul din capitala provinciei, un leu s-a aruncat asupra multimii spre a-si salva stapanul. Acesta a murit in cele din urma prin sabia calaului.

Vom aminti acum cateva nume de sihastri care datorita sfinteniei vietii au depasit vitregiile existentei traind in prietenie cu fiarele salbatice. Unul dintre acestia este Preacuviosul Stefan Savaitul (+ 794), de care cerbii se apropiau fara nici o stanjenire sa primeasca mancare din mainile lui.

Asemenea unui model rasaritean, Sfantul Humbert (+680) a pus samarul pe un urs urias, care ii sfasiase catarul. Pe Protosinghelul Badila (+1957), rugaciunea si puterea Sfintei Cruci l-a izbavit din gura unei haite de lupi. Prin aceleasi mijloace spirituale, Staretul Gheorghe (+1804) a eliberat Manastirea Cernica de obisnuinta unui sarpe urias. De amintirea Preacuviosului Teodosie Chinoviarhul (+529) a ramas legata minunea certarii lacustelor, care au parasit tinutul manastirii sale, vorbindu-le ca unor fiinte rationale.

Francisc de Assisi (+1226) conversa cu pasarile dumbravii, virtute pe care o avea si Staretul Vasile de la Poiana Marului: "Si din multa lui milostivire ce avea catre toata zidirea lui Dumnezeu, pe multe feluri, de pasari ce zboara in vazduh le hranea indestul dandu-le lor hrana la vremea potrivita. Iar ora fiind, ca acum, se invatase obiceiul, in fiecare zi se aduna multime multa de pasari, asteptand vremea aceea randuita. Si cand venea vremea, el deschidea fereastra chiliei sale si zburau pasarile in chilia lui fara de frica si umblau prin chilie adunandu-si ceea ce li se da si prindea el dintre dansele pe care voia si le mangaia si o dezmierda si o netezea ou mainile sale si apoi o slobozea si nicidecum nu se temea de dansul si dupa ce se saturau, zburau iarasi afara. Iara cand vrea el sa mearga la biserica se aduna multime dintre ele si-l petreceau pe dansul cand mergea la biserica, puindu-se unele pe mana, altele pe umere iara altele impregiurul lui zburand si cu multe feluri de glasuri cantand, si cand voia sa intre in biserica ele toate zburau si se puneau pe biserica, asteptand iesirea lui si dupa ce iesea din biserica indata zburand meregeau dupa acelasi chip, ii facea alaiul pana la chilie".

Cazul Cuviosului Ioan Iacob Hozevitul (+1960) este celebru. La slujba inmormantarii sale, pasarelele pustiei l-au cinstit cu o jelire in graiul lor: "Pasarile ne incomodau in timpul slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumanarile, ne-au inchis cartile, bateau din aripi deasupra trupului Cuviosului, se asezau si pe el, pe cap, pe piept, pe picioare si fiecare glasuia dupa felul ei. Ele nu voiau mancare, ci pe parintele lor, pe binefacatorul lor pe care il pierdusera". De. altfel Putini sfinti ca el au inchinat versuri de lirism ingeresc: pustiei, Iordanului, porumbelului, cucuvaiei.

In convorbirea pe care autorul acestui articol a avut-o candva cu I.P.S. Victorin, Arhiepiscopul Americii de Nord si Canadei, auditoriul asculta cu rasuflarea taiata alta minune a Hozevitului la care a asistat personal. In faptul inserarii din peisajul Tarii Sfinte, o haita furioasa de hiene a fost oprita ca in fata unui zid si obligata sa se intoarca din cale numai cu puterea rugaciunii si a Sfintei Cruci.

In sfarsit, dupa cum relateaza un istoric rationalist, Sfantul Macarie s-a cait profund pentru ca a omorat un tantar si a trait apoi intr-o mlastina sase luni de zile pentru a fi intepat de acestia. Aceeasi atitudine de compasiune si de ocrotire a necuvantatoarelor o intalnim si in viata Cuviosului Dimitrie de la Basarabi. Se zice ca el a Umblat ani in sir cu un picior descult, drept pedeapsa ca a calcat din intamplare cuibul cu pui al unei pasari.

Daca Apocalipsul ne dezvaluie cataclismele timpurilor din urma, crestinii nu trebuie sa ramana fascinati doar de ultima faza a istoriei umane. El trebuie sa inlature urmarile pacatului in lume, care se manifesta ca o folosire exterioara, dominatoare a mecanismului naturii. Pentru omul viitorului, sentimentul fata de Cosmos va insemna guvernare spirituala, comuniune iubitoare.

Viata ne este acordata de Dumnezeu in dar, in scopul ingrijirii si inmultirii ei. De aceea oamenii trebuie convinsi sa nu se comporte mecanicist si dornici de putere fata de progresul tehnic. Urmeaza ca ei sa urmareasca sa sacrifice o parte din buna stare si din confortul realizat in folosul protejarii mediului inconjurator.

Pentru pastrarea puritatii naturii se cuvine sa se cultive mai mult simtul raspunderii generale.

Atitudinea ortodoxa fata de Cosmos nu este pur economico-utilitara; ea sintetizeaza neaparat sentimentele de frumusete, de bucurie si iubire in comuniunea universala a bunatatii.

Un poet national o exprima pe scurt, cand zice ca dintotdeauna "codru-i frate cu romanul". De aceea cine ocroteste natura, ocroteste viata.

Acest adevar elementar, trait instinctiv de cei imbunatatiti in comuniune de milenii cu lumea lui Dumnezeu, trebuie ascultat neapara astazi, cand a inceput sa se recunoasca evidenta energiilor divine n create influentandu-ne pe noi si pe cei din jurul nostru.

pr. conf. dr. Gheorghe Dragulin

.

09 Decembrie 2007

Vizualizari: 1608

Voteaza:

Idealul ecologic in invatatura ortodoxa 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE