Ideea de sinodalitate si prioritate apostolica in Noul Testament

Ideea de sinodalitate si prioritate apostolica in Noul Testament Mareste imaginea.


Ideea de sinodalitate si prioritate apostolica in Noul Testament

 

 

Un studiu de teologie dogmatica, i-a dat prilej Parintelui Pr. Prof. Dumitru Staniloae sa reia in dezbatere sinodalitatea ierarhiei, legand-o de ideea de slujire, atat de fami­liara (si de specifica) dialogurilor contemporane ale Bisericilor cu ele (mai precis : intre ele) insele si cu lumea. Parintele precizeaza ca "ierarhia si sinodalitatea ei in Biserica Ortodoxa implica in sine trei principii : principiul comuniunii, care este prin­cipiul general al intregii vieti a Bisericii si de la care conducerea ei nu se poate abate, principiul originii transcendente a slujirii ei, prin care se deosebeste in ca­drul comuniunii bisericesti ca o comuniune aparte si principiul complementaritatii intre conducerea sinodala ierarhica si  obstea  bisericeasca".

 

"Sinodalitatea ierarhiei - scrie Parintele Staniloae - reprezinta comuniunea persoanelor inzestrate cu o slujire speciala in Biserica. Aceasta slujire are un caracter intreit.

 

"Propovaduirea invataturii neschimbate a lui Iisus Hristos, conducerea credin­ciosilor si in conducerea pastorala a lor spre desavarsirea in Dumnezeu. Ele cores­pund celor trei slujiri ale Mantuitorului. Dar aceste trei slujiri sunt atat de solidare, atat de nedespartite intre ele incat infaptuiesc o singura opera. Aceasta opera e nu­mita de cele mai multe ori cu numele general de sfintire a credinciosilor, dar ea trebuie inteleasa ca realizandu-se prin purificarea si desavarsirea, sau prin asema­narea  si  unirea  lor  cu  Dumnezeu,   adica  prin  impartasirea  tot  mai   deplina  cu  El".

 

"Propovaduirea invataturii neschimbate a lui Iisus Hristos si conducerea credin­ciosilor pe calea mantuirii spre desavarsirea in Dumnezeu se incadreaza in actiunea aceasta de sfintire progresiva a lor. Caci invatatura nu li se impartaseste dintr-un interes teoretic, iar conducerea pastorala nu consta dintr-un simplu exercitiu de pu­tere, fara scop, ci amandoua slujesc desavarsirii sau sfintirii progresive a credin­ciosilor".

 

O alta idee care se ofera spre relevare si adoptare priveste necesitatile de activitate organizata a sinodalitatii. "Comuniunea sau sinodalitatea episcopala, ca o coordonata esentiala a celei mai inalte actiuni de sfintire, deci si a celei de propovaduire a invataturii neschimbate a lui Hristos", face ca aceste necesitati sa fie sa­tisfacute de un presedinte (proestos). Acesta, insa "nu iese din ordinea comuniunii si nu diminueaza puterea sfintitoare suprema a celei mai inalte comuniuni in Bise­rica, adica a sinodalitatii episcopale intr-una din componentele ei, adica in formu­larea  invataturii".

 

La acest loc, Parintele Prof. D. Staniloae vine cu o precizare care, era necesar sa fie facuta. "Biserica - scrie P. C. Sa - s-a asigurat de la inceput impotriva pe­ricolului ca un astfel de presedinte sa incerce sa se ridice deasupra comuniunii epis­copale universale, ca organ suprem de sfintire sau de conducere si  invatare in Biserica in deosebirea ce a facut-o intre treptele ierarhice jure divino si jure ecclesiastico Preotii si episcopii sunt trepte de hirotonire jure divino, protopopii, arhie­piscopii, mitropolitii, patriarhii sunt trepte de jure ecclesiastico. Cei din urma n-au decat rolul prezidial, care nu-i scoate din comuniune cu fratii de preotie sau episcopat si in cazul special al sinodalitatii episcopale si universale, nu coboara aceasta co­muniune sau sinodalitate din pozitia ei suprema, la o treapta de gradul al doilea sau de totala dependenta.

 

Necesitatea comuniunii ca coordonata a slujirii sfintitoare pe toate treptele e aratata in Orient si prin viziunea din scrierile areopagitice, referitoare la actiunea sfintitoare din ordinea ingereasca, model al actiunii sfintitoare din Biserica. Ingerii de pe treptele superioare sfintesc pe cei de pe treptele inferioare, ramanand in ceata lor. Pana la heruvimi, treptele ingeresti sunt oranduite pe cete, nu pe ingeri indivi­duali. Nici chiar Dumnezeu nu iese din ordinea comuniunii".

 

Vazuta de pe pozitie teologica-biblica, precizarea Parintele Pr. Prof. D. Staniloae " si a oricarui tratat de teologie dogmatica speciala care vorbeste, obligatoriu, acelasi limbaj - apare (cum si este!) ca o deductie fireasca din invatatura si practica Bisericii veacului apostolic, asa cum ne este impartasita ea, succint si fara intentii pole­mice, in documentele inspirate ale Noului Testament, - si cu deosebire in cartea Faptele Apostolilor.

 

In aceasta privinta - inainte de-a trece la examinarea amanuntita a documen­telor respective - socotim potrivit sa ne rememoram situatii care sint oarecum "locuri comune"  in discutarea problemei ce ne preocupa aici.

 

Intai de toate, Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos n-a facut nici o deo­sebire intre Sfintii Apostoli in ceea ce priveste puterea spirituala pe care le-a im­partasit-o. Pe toti i-a trimis in toata lumea (cf. Matei XXVIII, 19), la toata faptura (cf. Marcu XVI, 15), sa predice Evanghelia. Tuturor le-a dat puterea de a lega si dezlega pacatele (cf. Matei XVIII, 18;  Ioan XX, 21).

 

Nici unul dintre Sfintii Apostoli nu s-a bucurat de vreo autoritate sau drept mai mare fata de ceilalti. Numai ceea ce hotarau in comun era cuvant de autoritate pentru toti si pentru fiecare din ei in parte. Impreuna cu toti - nu cu unul - este Hristos de fata cand aveau sa se "invoiasca" asupra unui lucru (cf. Matei XVIII, 19 20). Altfel spus, autoritatea de care depindea si trebuia sa asculte fiecare Apostol "nu a fost niciodata un singur Apostol,- niciodata un singur Apostol n-a rezolvat in mod definitiv probleme care priveau intreaga"Biserica.

 

In sfarsit, prin nimeni si prin nimic un Apostol al Domnului n-a despuiat Bise­rica de un drept al ei in folosul sau personal.           

                                                         

Urmasii Sfintilor Apostoli aveau sa traga din astfel de atitudini cuvenitele invataminte. Cand n-au facut-o, cand au ridicat - si practicat - pretentii contrarii, Biserica lui Hristos a avut numai de suferit. Istoria Bisericii cunoaste astfel o suferinta de amploare. Dar si aceasta isi poate scurta si isi poate diminua efectele scizioniste daca dialogurile ecumeniste contemporane progreseaza in sensul dorit de majoritatea covarsitoare a slujitorilor bisericesti - cu atat mai vartos - de numarul mare de credinciosi.

 

Teologii poarta de secole discutii aprinse si uneori de durata referitor la pre­tinsul "primat" al Sfantului Apostol Petru. Teologii Bisericii noastre, atrasi in valtoarea acestor discutii, au constatat si afirmat ca "verhovnicul Apostolilor" - cum il califica festiv cartile noastre de cult - a fost incarcat retrospectiv, fara stirea si fara voia  lui,  cu  preorogative primatiale.

 

S-a insistat insa mai putin si mai rar asupra faptului ca nici prima comunitate bisericeasca crestina n-a stiut nimic in aceasta privinta si nici macar n-a putut pre­supune ca asa ceva ar fi putut sa se petreasca in sanul ei.

 

Inainte cu mai bine de cincisprezece ani, am atras atentia asupra unor temeiuri neotestamentare ale sinodalitatii, insistand asupra practicii Bisericii veacului apos­tolic. Aceasta Biserica nu cunoaste primatii jurisdictionale si, fiind complet straina de eventuale tendinte primatiale, nici n-a avut de suferit de pe urma vreunor pre­tentii de natura aceasta.

 

Reluarea problemei este nu numai rodul atmosferei generale inter-crestine, fa­vorabila actiunilor de apropiere si colaborare, ci si al unor sugestii care i s-au facut autorului, la diferite nivele ecleziale. Le dam urmare, aducand la indeplinire dorinta cu fermitatea de-atunci, dar cu tonul imblanzit de sperantele pe care le traieste astazi crestinatatea.

 

In membrii primei comunitati crestine, noi vedem pe cei dintai credinciosi in, si ai lui, Iisus Hristos, primele "madulare" ale Bisericii Sale, dar si pe cei mai fideli interpreti si traitori intru cuvant si fapta a invataturii Mantuitorului. Generatia mar­torilor intruparii si invierii Domnului - ca pastratoare si purtatoare a atator desco­periri (revelatii) neconsemnate in slova Scripturilor inspirate ale Noului Testament, dar afectate Sfintei Traditii - dispunea de un indefectibil spirit de orientare precisa, ampla si conforma cu intentiile Mantuitorului. Ea nu ar fi ingaduit nicidecum mini­malizarea - si cu atat mai putin desfigurarea - acelor intentii prin interventii de amputare arbitrara sau de ingrosare a lor prin interpretari sau presupuneri pasibile de revizuiri sau repudieri ulterioare. Cand se produceau, abuziv, astfel de rastalmaciri ale voii Mantuitorului, reactia acestei generatii era prompta si ferma. Exemplificari nu sunt necesare, tocmai pentru ca ele abunda. Pe de alta parte, Sfantul Apostol Pavel isi ingaduia sa transforme in "scriptura" ceea ce pana atunci era doar "traditie orala", citand cuvinte ale Mantuitorului, care nu se afla inregistrate in Sfintele Evan­ghelii canonice. Pe de alta parte, daca necesitati misionare urgente il indatoreaza sa se pronunte in chestiuni sau probleme care depasesc sfera preocuparilor de ama­nunt ale Fiului lui Dumnezeu intrupat, "Apostolul neamurilor" - onest si fara ezi­tare - nu omite a preciza ;  "zic eu, nu Domnul" (I Cor. VII,  12). Ne-am referit  la el - si nu la vreunul din Apostolii "cei vechi" - tocmai pentru ca Sfintul Pavel nu l-a vazut "fata catre fata" pe Mesia intrupat, nu i-a fost "ucenic" direct lui Iisus din Nazaret, ca ceilalti ("doisprezece"), ci Hristosului preainaltat intru marire.

 

Teologii rationalisti extremisti au, in general, o parere slaba despre spiritul critic al primei generatii de crestini. Curajul si claritatea cu care acestia denunta si combat incercarile eretice de a i se atribui Mantuitorului intentii si invataturi straine de El, raman peste veacuri exemplu graitor de trezvie duhovniceasca intru pazirea curatiei depozitului doctrinar al Bisericii crestine. Controlul invataturii ce se propo­vaduia, ei il faceau in modul cel mai firesc care se putea imagina. Abaterile de la credinta cea dreapta, de la "invatatura sanatoasa", ei le sanctionau cu fermitate. Cum ar fi putut, deci, sa strecoare cineva invataturi straine in Biserica fara sa fie grabnic identificat si infruntat cu toata energia care se manifesta in vointa lor de a-i indrepta pe cei rataciti ? Si cum ar fi ingaduit ei trecerea sub tacere a vreunei do­rinte sau intentii speciale a Mantuitorului, daca astfel de dorinte sau intentii s-ar fi perpetuat chiar si numai prin viu grai ?

 

Marturiile documentare (scrise) ale vietii religioase-bisericesti pe care o ducea prima generatie de crestini, sunt : cartea Faptele Apostolilor, epistolele sobornicesti, Apocalipsa (primele trei capitole) si epistolele pauline.

 

Doua dintre epistolele sobornicesti apartin Sfantului Apostol Petru. Fapt cu totul remarcabil - dar catusi de putin surprinzator : nici un rand din textul lor nu suna "primatial". Invers, insa, da : In I Petru V, 1 Sfantul Petru, autorul se aseaza la ace­lasi nivel cu ceilalti pastori sufletesti ai Bisericii. Textul din V, 13 ne informeaza -ca atunci cand scria aceasta epistola, Sfantul Petru activa in slujba Evangheliei toc­mai la Babilon, pe Eufrat, ceea ce inseamna ca nu putea fi totodata "episcop sedentar" al bisericii din Roma (ca Sfantul Iacov, "fratele" Domnului, la Ierusalim). Epistolele pauline numite "ale captivitatii" (I-a Romana) - si, inainte de ele, Epistola catre Romani - adeveresc indirect, dar tot atat de convingator, exactitatea acestei de­ductii.                                                                                                                                               

Pe de alta parte, in II Petru III, 15-16 inlalnim un elogiu petrin al Sf. Pavel, in care "Apostolul neamurilor" este recunoscut ca "specialist" in problema soteriologica.

 

Dupa invierea Domnului, Sfantul Apostol Petru a dovedit nu o data ca dobandise ceea ce se cheama simtul proportiilor. Veleitati primatiale nu a nutrit nici ina­inte si nici dupa aceea. Ceea ce a facut cu el teologia romano-catolica - ne referim la teologia preconciliara, mai ales ! - este egal cu o tentativa nu laudabila de azvarlire  in uitare  a  chipului real  al  acestui Apostol  atat  de  drag inimilor  crestinesti  de totdeauna, spre a-l inlocui cu un "prefabricat" pricinuitor de vrajba si dihonie in sanul Bisericii celei oarecand una.

 

Nici cartea Faptele Apostolilor nu stie nimic de vreun "primat" al vreunui Apos­tol. Viata tinerei Biserici crestine s-a desfasurat in pace sub acest raport. Membrii ei aveau alte probleme de dezlegat decat sa se framante pe chestiuni solutionate de­mult si definitiv de Mantuitorul. Iar in ceea ce priveste Sorina de conducere in Bise­rica, dupa inaltarea Sa la cer, vointa Domnului a fost ca ea sa fie exercitata in sobor, pe cale sinodala. Este de retinut neaparat ca declaratia din Matei XVIII, 20 ("Unde sunt doi sau trei adunati intru numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor") este - cronologic - posterioara imprejurarii in care Domnul nostru Iisus Hristos a rostit textul "Tu esti Petru." (Matei XVI, 18 urm.), ca si aceleia in care a impartasit tuturor Apostolilor puterea de-a lega si dezlega pe pamant. (cf. Matei XVIII, 18).

 

Cand ii pregatea pe Sfintii Apostoli pentru trimiterea intr-o misiune de proba (Matei X), de asemenea, nu surprindem nici o intentie sau macar preocupare "primatiala" in sfintele sfaturi pe care Domnul le-a dat, iar Sf. Matei le-a inregistrat atat de minutios. Intentii "primatiale" a manifestat doar mironosita Salomea, mama fiilor lui Zevedei (cf. Matei XX, 20 s.u.) si a nutrit realmente doar Iuda Iscarioteanul. Cele dinatai - inocente prin mobilul subiectiv, omeneste inteligibil, care le-a provocat - au fost "reprimate" cu dumnezeiasca blandete si bunatate, de Domnul. Iuda, la randul sau, s-a autopedepsit (asa cum se va vedea si aici).

 

"Cea dintai istorie a Bisericii crestine", cartea Faptele Apostolilor, inregis­treaza trei evenimente de seama din viata tinerei Biserici crestine care - prin des­fasurarea lor - furnizeaza marturii de optima valoare documentara referitor la iorma de conducere bisericeasca exercitata atunci cand Sfintii Apostoli se aflau inca in viata si vegheau ca mostenirea lui Hristos in lume sa ramana neafeotata de adaosuri sau corecturi omenesti. Examinarea lor exegetica permite sa se traga concluzii teologice si    practice    adecvate.

 

Intregirea Soborului Apostolic (Fapte 1, 15-26) intr-una din cele zece zile dintre inaltarea la cer a Domnului si pogorarea Du­hului Sfant, primii crestini din Ierusalim erau adunati, ca de obicei, la rugaciune de obste. Se aflau laolalta, in sfanta comuniune, ca la o suta douazeci de "nume" (v. 15), inclusiv  Sfintii   Apostoli.

 

Comunitatea aceasta reprezinta samburele Bisericii crestine. Membrii ei - nu­miti "ucenici" (v. 15), iar dupa unele manuscrise stravechi ale cartii Faptele Apos­tolilor, "frati" - faceau parte dintre fericitii carora Domnul binevoise a li se arata viu dupa invierea din morti. Numarul acestora trecea de cinci sute. La anul 57, cand Sfantul Apostol Pavel scria Epistola I-a catre Corinteni, mai mult de jumatate din ei traiau (I Cor. XV, 6), dand marturie despre biruinta vietii asupra mortii.  In plenul acestei adunari s-a ridicat la cuvant Sfantul Apostol Petru, aratand ca este de trebuinta ca numarul Apostolilor Domnului - descompletat prin moartea in­famanta a lui Iuda vanzatorul - sa fie intregit.

 

Se stie din sfintele Evanghelii canonice ca Mantuitorul si-a ales doisprezece uce­nici (invatacei) - listele lor : in Matei X, 1 s.u.; Marcu III, 13 s.u.; Luca VI, 12 s.u. - pregatindu-i ani de zile sa fie vestitori ai Evangheliei, in scopul asezarii impara­tiei lui Dumnezeu in lume. Sfantul Petru, in cuvantarea sa, exprima ideea ca pogorarea Duhului Sfant nu trebuia sa afle acest sobor cu efectivul initial imputinat.

 

In ceea ce priveste cauza care a generat aceasta stare de criza - caderea lui Iuda -, aceasta a fost prevazuta de Duhul Sfant, care prin gura proorocului-psalmist David aratase ca se va pustii curtea lui Incit nu va fi cine sa locuiasca intr-insa (ceea ce inseamna : va muri fara urmasi), iar slujba lui o va lua altul (v. 20, cu referire la Psalmii LXVIII, XXIX si CVIII, 7), alegandu-se alt Apostol.

 

Insasi implinirea acestei proorocii adevereste ca ea se referea la Iuda. Aceasta nu inseamna insa ca vanzatorul Domnului ar fi fost manat fara voia lui sa faca ceea ce a facut, pentru ca sa se implineasca proorocia amintita. Sfantul Duh nu "predesti­neaza" pe nimeni sa faca un anumit lucru - si cu atat mai putin un lucru rau.          

 

Despre sfarsitul lipsit de glorie al lui Iuda, Sfantul Petru reaminteste ceea ce stiau "toti cei din Ierusalim" (v. 19). Sfantul Evanghelist Matei scrie (XXVII, 3 s.u.) ca tra­datorul cuprins de remuscari, a restituit arhiereilor si batranilor complotisti din Sinedriu pretul cu care il negociase pe Cel nevinovat. Acestia, insa, nevrand sa intineze vistieria templului cu arginti care reprezentau "pretul sangelui" (Matei XXVII, 6), au cumparat cu ei o tarina stearpa, de la un olar, destinand-o ingroparii strainilor care mureau parasiti in Ierusalim. Tarina aceasta a capatat un nume sinistru: Hachel-damah. Ascultatorii cuvantarii Sfantului Petru cunosteau intelesul acestei expresii, caci Apostolul le vorbea in dialectul aramaic. Sfantul Luca o traduce in greceste - "loc al sangelui" (v. 19) - pentru Teofil, patricianul, si pentru ceilalti cititori ai cartii Faptele Apostplilor care nu cunosteau limbi straine.

 

In disperarea lui, Iuda s-a dus si s-a spanzurat. A nimerit - asa se pare - toc­mai in tarina cumparata de sinedristi cu cei 30 de dinari. Funia sau craca de care se spanzurase neputand sa sustina povara trupului sau, s-a rupt "si cazand a pleznit de la mijloc si i s-au varsat toate maruntaiele" (v. 18). Asa s-a sfarsit acest om pierdut, despre care Mantuitorul spusese, ca era mai bine de nu se nastea (Matei XVI, 24). "Locul sangelui" varsat pe nedrept al Mantuitorului si locul mortii cumplite a lui Iuda este situat in valea numita Hinnom, pe coasta muntelui Sfatului Rau, la sud de Ierusalim. In timpul cruciadelor se afla acolo o biserica inchinata Preasfintei Nasca­toare de Dumnezeu. Cavalerii ioaniti construisera acolo un cavou pentru inmormantarea pelerinilor. Pana in ziua de azi, o ruina numita Hacheldamah reaminteste drama care s-a petrecut acolo. Nu departe de ea, localnicii arata un copac - cu crengile indreptate lugubru spre rasarit - de care se spune ca s-ar fi spanzurat Iuda.

 

Potrivit proorociei Duhului Sfant - facuta prin David, proorocie care are ca­racter de dispozitie cu neputinta de ocolit - locul dregatoriei lui Iuda avea sa-l ia altul. Cine anume ?

 

Interpretand gandul intregii adunari, Sfantul Petru formuleaza conditia pe care trebuia s-o indeplineasca viitorul Apostol : un barbat care l-a urmat pe Domnul tot timpul cat a petrecut pe pamant.

 

Adunarea s-a invoit, deoarece propunerea corespundea nazuintelor ei. A reco­mandat doi barbati deopotriva de vrednici : pe Iosif Varsava (fiul lui Sava), poreclit "Justus"  (=   cel drept), desigur din pricina vietii sale  virtuoase - si  pe Matia.

 

Clement Alexandrinul (sec. III) socoteste ca amandoi ar fi facut parte din ceata celor 70 (72) ucenici ai Mantuitorului (despre care vorbeste Sfantul Luca in Evan­ghelia a treia: X, 1 s.u.), ceea ce trebuie sa fie riguros exact.spare din ei doi era mai vrednic, aceasta numai Domnul - cel ce cunoaste strafundurile inimii  - o putea sti si o putea dezvalui Dealtcum, numai Lui i se cuvenea sa-si aleaga Apostolii, nu oamenilor - si nici prin mijlocirea aces­tora (sa se vada ce spune Sfantul Pavel despre exclusivitatea enervarii la apostolat, in Gal. I, 1 s.u.).               

                                                                

Cazand in genunchi, intreaga adunare a rugat pe Domnul sa arate pe care din cei doi l-a ales (v. 24) sa ia locul ramas liber in urma pieirii celui cazut in prapastia pierzaniei  trupesti si sufletesti.         

                                                 

Au tras apoi la sorti si a iesit sortul pe Matia, care de-atunci incoace se numara cu cei doisprezece. Rana deschisa in obstea membrilor soborului apostolesc era astfel lecuita. Sfintii Apostoli puteau astepta impacati semnalul pornirii la propovaduirea in "lumea" intreaga cunoscuta pe-atunci.       

                                       

Tragerea la sorti era practicata si in epoca Vechiului Testament, spre a se afla voia lui Dumnezeu intr-o problema importanta (vezi Levit. XVI, 8 ; blum. XXVI, 52 s.u., Prov. XVI, 33 s.a.). Prin analogie cu situatiile respective din Vechiul Testament, in cazul de fata trebuie sa se fi procedat astfel : Numele celor doi fruntasi crestini propusi de obstea bisericeasca au fosit scrise pe cate o tablita. Tablitele erau puse in­tr-un vas (recipient, urna), care se scutura pana ce una din tablite sarea afara. Can­didatul al carui nume era scris pe aceasta tablita - in cazul de fata : Sfantul Matia- era  proclamat   ales.

 

Procedura adoptata si urmata de obstea primilor crestini din Ierusalim la ale­gerea noului Apostol este specific sinodala. Biserica Ortodoxa Rasariteana tine la ea cu fidelitate infrangibila si o practica pana astazi la alegerea episcopilor, care sunt urmasii  Sfintilor  Apostoli.

 

Rolul indeplinit de Sfantul Petru in aceasta imprejurare nu trebuie exagerat. El a facut propunerea de-a se proceda la completarea vacantei ivite in sinul soborului apostolesc si a prezentat asa-numita (in termeni moderni, contemporani) "expunere de motive" a propunerii facute. Doar atat! . Iar dreptul de-a face propuneri il avea oricare membru al acelei obsti bisericesti.

 

Daca Sfantul Petru ar fi fost investit cu prerogative "primatiale", ar fi designat el pe noul Apostol, inlocuindu-l pe Domnul in calitatea Sa de Cap (unic, necontestat) al Bisericii. Nimeni nu i-ar fi putut lua in nume de rau o astfel de procedura. Dar Sfantul Petru n-a facut asa ceva. Aceasta dovedeste ca orice interpretare care cu­prinde mai mult decat atat, e propaganda confesionala - si nu rod al unor cercetari teologice si istorice oneste si obiective. Iar propaganda confesionala nu incurajeaza contactele ecumeniste si nu contribuie la adancirea apropierii intererestine, nici la afirmarea unitatii crestine in problemele vitale, contemporane, in solutionarea carora avem interese comune.

 

Alegerea si hirotonirea celor sapte diaconi  (Text  Fapte VI, 1-6).

 

Membrii Bisericii-mame din Ierusalim erau proveniti atat dintre evreii bastinasi (palestinieni) cat si dintre evreii elenisti, care vietuind un timp in diaspora, vorbeau greceste si manifestau anumite deprinderi proprii semintiilor politeste in mijlocul carora au trait inainte de repatriere.

La un moment dat - cativa ani dupa inaltarea la cer a Domnului -, crestinii ierusalimiteni proveniti dintre evreii elenisti au ridicat cuvant de nemultumire cu privire la modul defectuos in care se facea imparteala zilnica a prinoaselor din casa de obste a Bisericii, vaduvele si orfanii lor fiind neglijati  si chiar nedreptatiti.

 

Plangerea aceasta a fost cercetata de Sfintii Apostoli cu atentia cuvenita si. a fost gasita - din nefericire - intemeiata. Ispravnicii (administratorii) casei de obste - recrutati desigur dintre localnici - ii favorizau pe ai lor, sau nu reuseau sa impace pe toata lumea, dat fiind numarul mereu sporit al credinciosilor.

 

Ca sa puna capat acestui neajuns care vatama pilduitoarea unire a cugetelor si dragostea frateasca ce domnea in sanul Bisericii ierusalimitene (vezi Fapte II, 42 si IV, 32), Sfintii Apostoli au intrunit pe credinciosi in adunare obsteasca si le-au facut propunerea sa aleaga barbati plini de Duhul Sfant, priceputi in cele gospodaresti, cunoscuti si stimati indeobste ca oameni drepti si asezati, situati moralmente mai pre­sus de pasiuni si prejudecati vatamatoare armoniei care se cuvine sa domneasca in­tre marturisitorii lui Iisus Hristos. In forma aceasta, Sfintii Apostoli puteau sa se ocupe nestingheriti  de esentialul   misiunii  lor:   propovaduirea   cuvantului   Evangheliei.

 

A fost o propunere inteleapta si un act de tact pastoral. Credinciosii aveau lati­tudinea sa reglementeze ei insisi aceasta problema si deci sa-si ia raspunderea pen­tru asigurarea unei imparteli satisfacatoare a daniilor. Sfintii Apostoli isi rezervau dreptul de-a confirma pe noii  alesi, prin hirotonire.

 

Textul B (vita, varianta lunga) al cartii Faptele Apostolilor lasa sa se inteleaga ca existau si pana atunci astfel de slujitori la mesele de obste (agape), dar se pare ca acestia erau alesi numai dintre locuitorii stabili ai Ierusalimului. Tinerii care au ri­dicat lesurile sotilor Anania si Safira e posibil sa fi facut parte din tagma acestor slujitori. In orice caz, ei sunt precursorii celor 7 diaconi (cf. Fapte V, 7, 10).

 

Cea mai mare parte dintre cei 7 diaconi - daca nu cumva toti - trebuie sa fi fost elenisti, in primul rand Sfantul Stefan. Sfantul diacon Nicolae era politeist pagan convertit la religia mozaica si apoi crestinat. Prin alegerea lor, erau menajate suscep­tibilitatile lesne de-nteles ale celor din tabara evreilor elenisti.

 

Dupa alegere, diaconii au fost hirotoniti de catre Sfintii Apostoli, cu rugaciu­nile de impartasire a harului Sfantului Duh, corespunzator slujirii pe care erau che­mati  s-o  indeplineasca.

 

Eliberati de grijile gospodaresti ale practicarii caritatii crestine, Sfintii Apos­toli si-au inchinat toate puterile lor propovaduirii Evangheliei. Numarul credinciosilor continua sa creasca. In Biserica crestina intra - pentru intaia oara - chiar si preoti ai iudeilor, in numar mare (cf. VI, 7).

Despre Sfintii diaconi Stefan si Filip va mai fi vorba in capitolele urmatoare ale cartii Faptele Apostolilor. Activitatea celorlalti nu ne este cunoscuta mai indeaproape. Se presupune - dupa cum reiese din scrierile Sfantului Irineu al Lugdunului (Lyon, in Franta de astazi; +202) si ale apologetului Tertullian (veacul II) - ca ereticii nicolaiti din Efes si Pergam (vezi Apoc. II, 6, 15) si-ar fi luat numele de la diaconul Nicolae, care a desfasurat o activitate misionara rodnica in cetatea sa de otoirsie (An-tiohia Siriei; cf. VI, 5).

 

In situatia de fata Sfantul Apostol Petru nu apare cu numele. El participa la sfanta lucrare de hirotonire a celor 7 diaconi laolalta cu ceilalti Apostoli si pe picior de egalitate cu ei. Rolul exercitat de el e rolul unuia din cei doisprezece.

 

Nu putem lasa nerelevat un amanunt care trebuie subliniat in mod deosebit: la alegerea celor 7 diaconi s-a ajuns si s-a recurs si pentru ca Sfintii Apostoli si nu se transforme in slujitori sedentari (stabili, permanenti) ai unei biserici locale. O astfel de "fixare in post" era incompatibila cu fiinta si menirea apostolatului. Apostolul e un "trimis" al Mantuitorului la propovaduirea Evangheliei, predicand, "tuturor neamurilor", asa cum i-a poruncit Mantuitorul (cf. Matei XXVIII, 19 s.u.), el deschide mereu alte si alte santiere misionare. "Nu este potrivit ca noi lasand cuvantul lui Dumnezeu sa slujim meselor" ! - asa au justificat foarte convingator cei doi­sprezece necesitatea alegerii si instituirii diaconilor (cf. Fapte VI, 2). Precizarea aceasta surpa ea singura tezele privitoare la un asa-zis "episcopat sedentar", monar­hic, al Sfantului Petru la Roma, chiar de-o durata mai scurta decat un sfert de secol, cum se sustine deobicei. Asupra puterii probatorii antiprimatiale a textului din Fapte VI, 3 - dupa a noastra stiinta - nu s-a  staruit inca suficient pana acum.

 

Concluzia transpare de la sine : si in imprejurarea de fata, procedura adoptata si aplicata a fost una net sinodala, consfintita de un act sacramental: Taina Hiroto­niei si aceasta savarsita in sobor. Daca Sfantul Petru ar fi fost "primat" al Apos­tolilor, solutiona problema pe cale prezidiala.

 

Sinodul apostolic de la Ierusalim (Fapte XV, 1-29).

 

Examinarea cazului convertirii sutasului Corneliu (cf. Fapte XI, 1-18) de catre "Apostolii si fratii care erau in Iudeia" (Fapte XI, 1), a dus la concluzia ca Dum­nezeu a deschis si paganilor politeisti portile Bisericii crestine. Pe de alta parte, fap­tul ca Sfintul Petru a fost tras la raspundere de cei amintiti si obligat sa justifice convertirea la crestinism - primirea in Biserica a ofiterului roman, este de asemenea un argument antiprimatial de mana intai.

 

Revarsarea Duhului Sfant peste paganii convertiti (cf. Fapte X, 44-48 si XI, 15-17) din casa lui Corneliu sutasul dovedea ca pentru primirea acestora in randurile membrilor Bisericii crestine este suficient Botezul care consfintea credinta lor in Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Pavel si Varnava - in cursul primei calatorii misionare - au procedat in consecinta. Niciunde si nimanui n-au cerut mai mult decat atat : sa creada in Hristos si  sa se boteze in numele Presfintei Treimi.

 

Mai ales in sanul infloritoarei biserici din Antiohia Siriei convertirea paganilor politeisti la Hristos a pricinuit o bucurie mare. E explicabil : cetatea de scaun a Siriei era locul de pornire a actiunilor de crestinare a acestora. De aici isi luau startul che­marile mantuitoare la Hristos, facute fara discriminari iritante. Cui i-ar fi trecut prin gand sa scormoneasca in spuza unei probleme care era definitiv clarificata prin fap­tul ca s-a crestinat "casa" (- familia) sutasului Corneliu, - fapt acceptat ca atare, intru totul valabil, de ocarmuitorii autorizati ai Bisericii ierusalimitene ? Si totusi.

 

Scurt timp dupa intoarcerea Sfintilor Pavel si Varnava din prima calatorie mi­sionara (cf. Fapte XIV, 28), au "coborat" la Antiohia Siriei unii din Iudeia, care con­testau valabilitatea convertirii Ia Hristos a paganilor politeisti, pe motivul ca s-ar fi omis sa li se pretinda acestora respectarea dispozitiilor Legii lui Moise. Cine erau acesti zelosi suporteri ai Legii mozaice ne lamureste: farisei convertiti la Hristos.

 

Pretentia acestora a pricinuit tulburare in randurile crestinilor proveniti dintre pagani - care aveau oroare de circumciziune, operatie dureroasa si dezgustatoare - si a dat nastere la controverse aprinse. Sfintii Pavel si Varnava au  combatut aceasta pretentie cu propriile lor experiente misionare facute in insula Cipru si in Asia Mi­nor. Stradania lor de a-i convinge pe iudaizanti sa renunte la teza inadmisibla pe care o sustineau aceia, s-a dovedit zadarnica. De aceea, neavand incotro, s-au decis sa recurga la arbitrajul Bisericii-mame din Ierusalim. Din delegatia trimisa acolo in acest scop, nu lipseau, fireste, Sfintii Pavel si Varnava.

 

In drum spre Ierusalim, misionarii crestini au cercetat bisericile locale din Fenicia si Samaria, povestind tuturor despre convertirea paginilor la Hristos. Credin­ciosii din regiunile acelea - ei insisi izolati de comunitatea iudaica si eliberati de prejudecatile  legaliste - au  intampinat  cu  neprefacuta  bucurie   aceasta  veste  buna.

 

La Ierusalim, raportul facut de ei doi asupra rezultatelor misiunii desfasurate in Cipru si in Asia Minor a fost primit cu simpatie de catre Sfintii Apostoli si de presviterii (= preotii) comunitatii. Trecerea de care se bucurau acestia din urma in sinul Bisericii ierusalimitene crestea pe masura ce Sfintii Apostoli le incredintau noi insar­cinari, pentru ca ei sa se poata dedica exclusiv propovaduirii cuvantului Evanghe­liei. In lipsa Sfintilor Apostoli din cetate - lipsa care se producea din ce in ce mai des si dura din ce in ce mai mult, pe masura sporirii numarului crestinilor - presviterii conduceau Biserica locala. Ei posedau o hirotonie pe potriva aceleia pe care Sfintii Pavel si Varnava au impartasit-o preotilor randuiti la carma Bisericilor locale din Asia Minor (cf. Fapte XIV, 23). Dintre ei avea sa se ridice si primul epi­scop statornic al bisericii  Ierusalimului, Sfantul Iacov,  "fratele"  Domnului.

 

Iudaizantii proveniti dintre fariseii convertiti la Hristos cereau ca paganii bote­zati sa fie obligati sa se taie imprejur si sa respecte Legea mozaica. S-au format doua tabere : una, cea iudaizanta, sustinea ca mantuirea nu e posibila fara respectarea Legii lui Moise; cealalta, respingea obligativitatea Legii mozaice pentru crestinii recrutati dintre politeistii pagani. In interesul pacii launtrice a Bisericii si al dezvoltarii ei. ulte­rioare, aceasta divergenta de opinie - care evolua in spre proportii de conflict in­tern bisericesc - trebuia solutionata o data pentru totdeauna. Ea a format obiectul preocuparilor Sinodului apostolesc intrunit la Ierusalim, in anul 51.

 

La lucrari - la dezbateri - au participat, pe langa Apostoli, presbiterii Bisericii ierusalimitene,   delegatii.   Bisericii   din  Antioha   Siriei   si   alti   membri   ai   comunitatii.

 

Luand cuvantul, Sfantul Petru s-a situat din capul locului de partea delegatilor Bisericii din Antiohia Siriei. Referindu-se, indirect dar vizibil, la convertirea lui Cor­neliu sutasul, Sfantul Petru constata ca Dumnezeu a incuviintat-o fara sa puna vreo bariera intre paganii politeisti si evreii monoteisti in ceea ce priveste capacitatea lor de acces la calitatea de membru al Bisericii crestine. Sincer, Sfantul Petru arata ca obligatiile impuse de Legea mozaica au fost un jug pe care nimeni dintre iudei nu se poate lauda ca l-ar fi putut purta cu deplina vrednicie. Harul Domnului nostru Iisus Hristos, impartasit pe temeiul credintei in dumnezeirea Lui, prin Botez, ofera mantuirea atat iudeului cat si paganului, fara nici o discriminare.

 

Au luat apoi cuvantul Sfintii Varnava si Pavel, intarind cu fapte din campul mi­sionar cele sustinute de Sfantul Petru.

 

Rezumand dezbaterile, Sfantul Iacov, "fratele" Domnului, primul episcop stabil al Ierusalimului, constata ca si paganii politeisti au acces la mantuire, in aceleasi con­ditii ca si iudeii credinciosi, lucru prevazut dealtcum de prooroci. Sfantul Iacov a facut propunerea de a li se atrage atentia crestinilor convertiti dintre pagani sa se fereasca de orice contact cu idololatria, de desfrau (pacat specific paganismului), de consumarea carnurilor prove­nite de la animale moarte prin sufocare (sugrumare) si de consumarea sangelui (soco­tit de iudei ca sufletul sau viata carnii).

Propunerea a fost primita. Aceste oprelisti au fost consemnate in Decretul dat de sinodul apostolic (Textul lui, integral, in XV, 23-29).

 

Sinodul apostolic de la Ierusalim consfintea o stare de fapt: paganii politeisti au acces la Hristos direct, nu pe ocolite, nu prin prealabila iudaizare, nu trecand prin "vama" Legii lui Moise. Altfel spus, Lega mozaica nu  era obligatorie pentru ei.

 

A fost o hotarare inteleapta, ca tot ceea ce purcede din chibzuinta oamenilor credinciosi calauziti de Duhul Sfant. Ea a inlaturat ultimul obstacol care mai statea de-a curmezisul actiunii de increstinare a lumii antice.

 

Este de mentionat si de retinut ca problema neobligativitatii Legii mozaice pen­tru crestinii proveniti din randurile "neamurilor" politeiste - ridicata de zelul deviat al iudaizantilor - a fost solutionata pe cale sinodala si nu "ex cathedra". Procedura urmata in aceasta situatie - ca si formula "parutu-s-a Duhului Sfant si noua" (v. 28)-  s-au perpetuat pana in zilele noastre in practica Bisericii crestine rasaritene.

 

Biserica Crestina Ortodoxa poseda simtul proportiilor. Ea da fiecaruia ceea ce i se cuvine: lui Dumnezeu ceea ce-i apartine lui Dumnezeu; Sfantului Petru, ceea ce-i al lui s.a.m.d. Nu amputeaza, nu diminueaza, nu minimalizeaza, dar nici nu ma­joreaza, nu amplifica, nu ingroase esentialul revelat, consfintit, intentionat de Dom­nul  si  Mantuitorul nostru  Iisus  Hristos.  Biserica  noastra pazeste  ceea  ce   i   s-a   dat -  neamestecat si neschimbat, neimpartit si nedespartit - pana la parusie. "Tine ceea ce ai, ca nimeni sa nu  ia cununa ta"  (Apoc. III,  11).  "De va mai  adauga  cineva  la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui plagile." (Apoc. XXII, 18) a caror simpla evo­care anticipata zguduie constiinta crestina.

 

"Primatia", cu toate consecintele ei pagubitoare pentru pacea si unitatea Bise­ricii lui Hristos, este un adaos de data ulterioara revelarii si formularii legiuite a depozitului de credinta crestina. A ignorat-o prima generatie crestina, in sanul careia forma de conducere bisericeasca era cea sinodala. A ignorat-o pana si Sf. Apostol Petru.

 

E ceea ce rezulta si din examenul atent si "sine ira" facut textelor inspirate care ne vorbesc despre trei "sinoade" apostolesti, ale caror dezbateri instructive si deci­sive le-a inregistrat Sfantul Evanghelist Luca.

 

Problema comporta fara indoiala insistente si extinderi, posibile de adaugat si valorificat la ceea ce s-a spus aci.

 

Preot Prof.  Grigorie  Marcu

.

21 Noiembrie 2007

Vizualizari: 2246

Voteaza:

Ideea de sinodalitate si prioritate apostolica in Noul Testament 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE