Identitate si innoire

 

Orice fiinta vie isi pastreaza identitatea numai innoindu-se continuu. Nu exista identitate fara innoire. Unde este viata este continuu si innoire. Numai acolo unde domina moartea, lucrurile pot ramane identice in veci. Insa, nici innoirea nu este posibila fara identitate.

Termenul de innoire include ca obiectul sa ramana acelasi, in esenta sau substanta sa, insa cu o forma si cu un aspect mereu nou.

Conceptul de identitate se intelege diferit la fiecare confesiune. Exista si un con­cept ecumenist al identitatii care ar vrea sa reconcilieze diversele forme confesionale de identitate. Conceptul de identitate nu se poate defini numai ecleziologic-euharistic, ecleziologic-ministerial, ecleziologic-individualist, ecleziologic-pastoral sau ecleziologic-contextual. Orice identitate crestina trebuie sa aiba o determinare ecleziala, ale carei elemente determinante sunt relatia Bisericii cu Dumnezeu, in Hristos prin Duhul Sfant si manifestarea acestei relatii in relatiile Bisericii cu lumea prin Hristos. De felul relatiei Bisericii cu Hristos, sau cu Hristos in Duhul Sfant, depinde relatia ei cu lumea, care poate fi de integrare sociala, culturala si nationala in general pentru slujirea omului si societatii, spre mantuirea acesteia, sau de contextualizare mai mult sau mai putin profunda a Bisericii, teologiei si spiritualitatii ei pe drumul diaconiei, cu sau fara innoire interioara in Duhul lui Hristos. Identitatea ortodoxa, im­plica si exprima posedarea obiectiva si subiectiva, in acelasi timp, a lui Hristos deplin de catre Biserica si madularele ei, atata vreme cat stau in comuniunea intregului, adica a Trupului lui Hristos. Or, pe Hristos intreg il avem in mod obiectiv si subiectiv prin revelatia intreaga, adica prin Sfanta Scriptura in sanul traditiei apostolice, in forma ei apostolica-patristica, si prin viata si lucrarea Duhului Sfant in Biserica prin capul ei, Hristos, care a dat acesteia structurile ei harice, teandrice : Tainele si episcopatul sacramental de succesiune apostolica. Identitatea ecleziala ortodoxa implica deci re­latia ecleziala comunitar-soborniceasca cu Hristos plenar, al credintei si al Euharistiei, in acelasi timp, fiindca, dupa invatatura ortodoxa, nu avem doua planuri paralele in fiinta sau viata Bisericii si a credinciosilor: planul credintei si planul Euharistiei si harismatic in general. Pe conceptul de identitate ecleziala ortodoxa se grefeaza nuantele sau notele particulare, locale, nationale,  sociale, culturale si spirituale.

Pe conceptul romano-catolic de identitate se grefeaza astazi mai mult decit in trecut, in unele parti ale Bisericii catolice, notele particulare, si de aici Biserici catolice locale. Aceeasi situatie se intampla cu conceptul de identitate si in Bisericile protes­tante.

Identitatea ortodoxa este o valoare dinamica deschisa, sau o sobornicitate des­chisa cum s-a zis, in sensul cresterii continue in Hristos plenar, cel dat obiectiv si subiectiv Bisericii si fiecarui madular al trupului lui Hristos. Din puterea si prin pu­terea aceluiasi Hristos plin de tot Duhul, Biserica trebuie sa devina tot mai transparenta pentru Hristos. In aceasta transparenta sta insasi puterea innoirii ei continue in relatia ei dinamica cu lumea pentru a o sluji, deci nu intr-o simpla contextualizare a ei si a teologiei. Daca se subtiaza legatura ei cu Hristos, Biserica este silita sa traiasca numai prin contextualizare si deci condamnata la inutilitate soteriologica pentru credinciosii ei si, in cele din urma, este condamnata la dizolvare. Din puterea aceluiasi Hristos, Dumnezeu-Omul, Biserica Ortodoxa isi trage puterea ei de deschidere fata de celelalte Biserici si confesiuni, pentru infaptuirea unitatii vizibile crestine a Bisericii lui Hristos cea una. Duhul lui Hristos care umple Biserica de la Cincizecime si pe care Biserica il cheama mereu sa vina de sus asupra ei si asupra credinciosilor ei, este sustinatorul si puterea identitatii si innoirii noastre in Hristos si a innoirii relatiei ei cu lumea, cu societatea, a integrarii Bisericii in realitatile lumii si omului, transfigurandu-le. Duhul actualizeaza in comunitatea Bisericii cuvintele Scripturii care se finalizeaza si iau forma trairii concrete in Biserica prin Sfanta Traditie, prin Sfanta Traditie apostolica care apare odata cu Biserica, aceasta din urma fiind o aplicare practica a Revelatiei implinita in Iisus Hristos. Deci innoirea nu se poate separa de Sfanta Traditie, dupa cum nici identitatea ecleziala ortodoxa. Numai prin Sf. Traditie cuvantul Scripturii devine mereu viu, actual, eficient, dinamic in toata integritatea lui in cursul generatiilor din istorie. Or, in Bisericile protes­tante se vede o trecere a Sfintei Traditii pe plan ultim sau chiar o ignorare a ei (in timp ce se afirma mereu traditia Reformei), de aici si necesitatea contextualizarii acestora pentru a trai. Continutul Sfintei Traditii apostolice nu este decat continutul Sfintei Scripturi aplicat vietii omenesti sau trecut in aceasta prin Biserica. Aceasta ne invata si Sf. Apostol Petru cand spune: "Trebuie sa stiti ca nici o proorocie a Scripturii nu se talcuieste dupa socotinta fie­caruia, pentru ca niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, purtati fiind de Duhul Sfant" (II Petru 1, 20-21).

 

.